Simulația este o operațiune juridică prin care părțile ascund sau deghizează adevărul. Simulația implică două acte: un act public mincinos și un act secret ascuns. Într-o simulație, voința reală a părților se regăsește în actul secret și nu în actul public[1]. Pe înțelesul tuturor, am putea spune că simulația este o minciună. O simulație întâlnită des este vânzarea fictivă cu donație deghizată încheiată în fraudarea intereselor moștenitorilor. Un alt exemplu este simulația prețului pentru a plăti un impozit mai mic. Uneori, simulația este legală și nobilă (de exemplu, o persoană dorește să facă un act de binefacere și își ascunde numele real[2]), însă, de cele mai multe ori, simulația are un scop ilicit (e.g., fraudarea intereselor creditorilor, moștenitorilor, evaziunea fiscală). Astfel cum se afirmă în doctrină, „părțile pot urmări, uneori, să evite aplicarea unor legi sau să ocolească prevederile prohibitive referitoare la anumite contracte. Astfel, de exemplu, prevăzând un preț mai mic decât cel real, părțile pot urmări să evite aplicarea integrală a taxelor de înstrăinare: deghizând o donație sub aparența unei vânzări, părțile pot urmări evitarea aplicării reducțiunii liberalităților excesive, dacă succesorii rezervatari ai donatorului ar pretinde că donația depășește cotitatea disponibilă și că încalcă rezerva succesorală”.
Simulația este reglementată distinct în diversele sisteme de drept, de exemplu în dreptul austriac și în dreptul german, actul public mincinos este sancționat cu nulitatea absolută[3]. În schimb, în dreptul român, francez și italian, simulația și actul public mincinos produc efecte juridice[4], fiind lovite de nulitate doar dacă au scop ilicit[5]. Evident, cei care au săvârșit o infracțiune prin simulație, pot fi trași la răspundere penală.
Simulația este o excepție de la opozabilitatea efectelor contractului. Ea se aplică atât contractelor, cât și actelor juridice unilaterale[6]. În dreptul român, simulația este reglementată la art. 1289-1294 Cod Civil. Potrivit art. 1294, dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale (e.g., adopția, căsătoria, recunoașterea de filiație).
Simulația – definiție
În doctrină, simulația a fost definită ca operațiunea juridică „realizată prin disimularea voinței reale a părților, constând în încheierea și existența simultană a două înțelegeri sau convenții: una aparentă sau publică, prin care se creează o situație juridică aparentă, contrară realității, și alta secretă, care dă naștere situației juridice reale dintre părți, anihilând sau modificând efectele produse în aparență în temeiul contractului public”[7].
Care sunt condițiile simulației?
Pentru a exista, simulația trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiții, astfel: (1) trebuie să existe două acte juridice, unul public și unul secret; (2) trebuie să existe intenția părților de a simula (acordul simulatoriu); (3) actul secret trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public[8].
Prima condiție nu ridică probleme. A doua condiție în schimb – existența acordului părților de a simula – ne determină să ne întrebăm: ce înseamnă acest acord simulatoriu? În doctrină s-a explicat astfel:
„Ideea de acord simulatoriu sugerează o reprezentare comună a părților, anterioară încheierii actului public și a actului secret, reprezentare comună în care părțile [se înțeleg] să <<orchestreze>> întreaga operațiune a simulației, adică să imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevărata relație dintre ele față de terți. Acordul simulatoriu este sinonim cu intenția părților de a simula și constă în voința lor ca acea operațiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulației”[9].
A treia condiție privind simulația (actul secret trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public) este necesară deoarece dacă actul secret ar fi ulterior, acesta ar modifica sau revoca actul public și nu ar mai fi vorba de o simulație[10]. Cu toate acestea, în doctrină se subliniază faptul că, deși manifestarea de voință secretă trebuie să fie anterioară actului public, părțile pot încheia înscrisul constatator (instrumentum) ulterior[11].
De câte tipuri este simulația?
Simulația poate să îmbrace mai multe forme, astfel (i) simulația cu act juridic fictiv (realitatea este disimulată total, se încheie un act public, dar actul secret menționează că, în realitate, nu s-a încheiat niciun act); (ii) simulația prin deghizare (prin actul secret se ascund elemente ale contractului public); (iii) simulația prin interpunere de persoane (actul public și mincinos se încheie între anumite persoane, iar actul real și secret se încheie cu alte persoane)[12].
Care sunt efectele simulației?
Simulația are mai multe efecte, astfel (A) efectele simulației în raporturile dintre părțile contractante; (B) efectele simulației față de terți și (C) efectele simulației față de creditorii părților, în cazul simulațiilor care au ca obiect înstrăinarea unui bun[13]
A. Efectele simulației în raporturile dintre părțile contractante
Conform art. 1289 din Codul Civil, între părțile contractante va produce efecte juridice contractul secret atât timp cât el îndeplinește condițiile de fond necesare pentru încheierea sa valabilă. Astfel, pentru ca respectivul contract secret să producă efecte, nu trebuie să se respecte și condițiile de formă. În doctrină a fost oferit următorul exemplu[14]:
„De exemplu, donația este un contract solemn, fiind necesar pentru încheierea sa valabilă un contract autentic, conform art. 1011 alin. (1) C. Civ.
Donația deghizată într-un contract de vânzare, în schimb, nu este supusă acestor cerințe de formă. Donația simulată în principiu este valabilă, dacă respectă condițiile de validitate de fond ale donațiilor. Având în vedere caracterul ascuns al actului secret, condiția formei solemne este incompatibilă cu acest caracter. Astfel, este suficientă respectarea condițiilor de validitate [a] actului aparent (contractul de vânzare), actul secret nu este supus solemnității specifice donației”.
B. Simulația. Efectele față de terți
Codul Civil, prin articolele privind simulația, distinge între terții de bună-credință (cei care nu au cunoscut existența actului secret) și terții de rea-credință (cei care au cunoscut existența actului secret). Un profesor a explicat că, în fapt, „coexistă mai multe realități juridice, una nereală, dar opozabilă terților de bună-credință, alta conformă cu realitatea aplicabilă părților”[15].
Astfel, toți terții, indiferent că sunt de bună-credință sau nu, pot invoca existența contractului secret, printr-o acțiune în simulație, atunci când acest contract secret le vatămă drepturile. Însă, în timp ce terții de rea-credință pot să invoce doar contractul secret pentru a-și valorifica drepturile și interesele, terții de bună-credință au un drept de opțiune. Astfel, spre deosebire de terții de rea-credință, terții de bună-credință pot alege între a invoca contractul public sau contractul secret. Aceste lucruri rezultă din dispozițiile art. 1290 Cod Civil privind simulația:
(1) Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
(2) Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.
C. Efectele simulației față de creditorii părților
Simulația protejează creditorii de bună-credință în anumite situații. Art. 1291 Cod Civil prevede o măsură de protecție a creditorilor de bună-credință care nu au cunoscut existența simulației și au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor. Astfel, art. 1291 prevede faptul că părțile nu pot opune acestor creditori de bună-credință existența contractului secret.
Descarcă GRATUIT fișa recapitulativă!
Referințe:
[1] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 86.
[2] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 80.
[3] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 180.
[4] Ibidem.
[5] E. Veress, op. cit., p. 89.
[6] Idem, p. 86.
[7] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 179.
[8] E. Veress, op. cit., p. 86.
[9] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 185.
[10] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 78.
[11] Fl. A. Baias în lucrarea lucrarea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 1537.
[12] E. Veress, op. cit., p. 87.
[13] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 188-190.
[14] E. Veress, op. cit., p. 91.
[15] A. Almășan, Drept Civil. Dinamica Obligațiilor, Ed. Hamangiu, 2018, p. 208-209.
