Aici descoperim
dreptul tehnologiei

blue-breaking-news-tv-background_1017-14201-1.jpg

1. Certificatul digital COVID-19 este in vigoare din 1 iulie 2021. Mai multe informații aici.

2. Comisia propune modificarea unor norme privind protecția consumatorilor pentru a face față provocărilor digitalizării și ale pandemiei COVID-19. Mai multe informații pe site-ul Comisiei la următoarea adresă.

3. Prin hotărârea în cauza C-439/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a hotărât că un registru accesibil publicului cu informații despre punctele de penalizare aplicate conducătorilor de vehicule din Letonia nu respectă legislația europeană privind protecția datelor cu caracter personal (RGPD):

„Prin hotărârea pronunțată în Marea Cameră, Curtea consideră că RGPD se opune reglementării letone. Ea constată că nu este demonstrată necesitatea, în special în raport cu obiectivul de îmbunătățire a siguranței rutiere invocat de guvernul leton, a unei comunicări a datelor cu caracter personal referitoare la punctele de penalizare aplicate pentru încălcarea normelor de circulație. În plus, potrivit Curții, nici dreptul publicului de a avea acces la documentele oficiale, nici dreptul la libertatea de informare nu justifică o astfel de reglementare”

4. ANSPDCP a amendat cu 2000 EURO operatorul a Santrade S.R.L. pentru ca nu a furnizat informațiile necesare conform art. 83 alin. (5) lit. e) RGPD. Mai multe informații pe site-ul ANSPDCP.

5. În plenara din 18 iunie 2021, Comitetul European pentru Protecția Datelor (CEPD) și Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD) cer interzicerea utilizării inteligenței artificiale (IA) pentru recunoașterea automată a persoanelor în spațiile publice și alte utilizări ale IA care pot conduce la discriminare nejustificată.

Andrea Jelinek, CEPD și Wojciech Wiewiórowski, AEPD:

“Implementarea identificării biometrice <<remote>> în spații accesibile publicului înseamnă sfârșitul anonimatului în acele locuri. Aplicații precum recunoașterea facială <<live>> interferează cu drepturile și libertățile fundamentale într-o asemenea măsură încât pot pune sub semnul întrebării esența acestor drepturi și libertăți. Este necesară o abordare preventivă. Dacă dorim să păstrăm libertățile și să creăm un cadru juridic privind IA centrat pe om, este necesară o interdicție generală privind privind utilizarea recunoașterii faciale în zonele accesibile publicului. Regulamentul propus ar trebui, de asemenea, să interzică orice tip de utilizare a IA pentru scorul social, deoarece este împotriva valorilor fundamentale ale UE și poate duce la discriminare.”

6. Un raport recent al Agenției pentru Drepturi Fundamentale (FRA) arată că drepturile minorităților, ale refugiaților și ale copiilor au fost puternic afectate în 2020. În particular, copiii din mediile vulnerabile li s-a îngrădit accesul la justiție deoarece nu au avut calculatoare sau acces la internet. De asemenea, violența împotriva copiilor s-a accentuat în perioada de lockdown. Raportul este disponibil în limba română la următoarea adresă.

7. Parlamentul European a aprobat Legea climei, convenită în mod informal cu statele membre în aprilie, cu 442 voturi pentru, 203 împotrivă și 51 abțineri. Noua lege a UE privind clima mărește obiectivul UE de reducere a emisiilor până în 2030 de la 40% la cel puțin 55% (și la 57% cu contribuția noilor absorbanți de carbon).

8. Curtea Constituțională, prin decizia din 24 iunie 2021, a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art.38 din Legea bugetului de stat pe anul 2021 nr.15/2021 sunt neconstituţionale. Mai multe informații pe site-ul CCR.

Curtea Constituțională, prin decizia din 17 iunie 2021,  a admis sesizarea de neconstituționalitate formulată de grupurile parlamentare ale Partidului Social Democrat din Camera Deputaților și Senat și a constatat că Hotărârea Parlamentului României nr.31/2021 privind numirea directorului general interimar al Societății Române de Televiziune este neconstituțională.

9. Deciziile de admitere ICCJ privind soluționarea recursurilor în interesul legii si dezlegărilor de drept (28 iunie 2021):

În şedinţa din 28 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluţionat șase recursuri în interesul legii, fiind pronunţate următoarele soluţii:

Decizia nr.10 în dosarul nr.800/1/2021

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza în care partea nu a demarat sau nu a finalizat, în termenul acordat, procedura de intrare în legalitate, iar autoritatea nu a obţinut o hotărâre de demolare a construcţiei, termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei este unul de recomandare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.

Decizia nr.11  în dosarul nr.1128/1/2021

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție şi stabileşte că:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 37 din Codul penal, în ipoteza în care constată existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune continuată, instanța învestită cu judecarea unor acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni, va proceda la recalcularea pedepsei ținând seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior și va dispune anularea formelor de executare emise urmare a condamnării anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunțată sau, după caz, va constata executată pedeapsa.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.

Decizia nr.12  în dosarul nr.1133/1/2021

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iași şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 311, art. 32 alin. (5) lit. a), art. 39, art. 44, art. 45, art. 47 alin. (1) şi (2), art. 56 alin. (1), (4), (6) şi (7) și art. 64 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârea consiliului local de aprobare a unui plan urbanistic zonal reprezintă un act administrativ cu caracter normativ.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.

În şedinţa din 28 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constituit potrivit legii, a soluţionat sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunţată următoarea soluție:

Decizia nr.52 în dosarul nr.1236/1/2021

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 377 din Codul penal, prin raportare la art. 177 alin. (2) din Codul penal, pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest, stabilirea calităţii de rude biologice în linie directă sau între fraţi şi surori, în cazul în care subiect al infracţiunii este o persoană adoptată, poate avea loc în condiţiile art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală independent de dispoziţiile art. 440 şi art. 470 alin. (2) din Codul civil.

Pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest prevăzută de art. 377 din Codul penal, în cazul în care unul dintre aceştia este adoptat, nu se impune stabilirea în prealabil a unui raport juridic civil de rude în linie directă sau fraţi şi surori potrivit art. 409 din Codul civil raportat la art. 416 din Codul civil sau art. 424 din Codul civil, după caz, acest aspect putând fi stabilit în absenţa actelor de stare civilă şi a unei acţiuni civile cu acest obiect, în cadrul procesului penal pendinte potrivit mijloacelor de probă prevăzute de art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.

Efectele legăturii de rudenie biologică stabilite într-un proces civil sau chiar în procesul penal pendinte ulterior comiterii faptei de incest retroactivează până la momentul naşterii copilului.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.

După redactarea considerentelor şi semnarea deciziei aceasta se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.


photo-1456081101716-74e616ab23d8.jpg

Interpretarea normei juridice este o artă. Aplicarea corectă a unei norme juridice la un caz concret depinde, în toate cazurile, de o interpretare conformă și echilibrată. Interpretarea normei juridice este una dintre cele mai importante activități ale practicienilor dreptului, fiind necesară pentru a stabili dacă o normă juridică (generală și particulară) se aplică la un caz dat și, în situația în care această normă se aplică, interpretarea normei juridice este necesară pentru a stabili modalitatea efectivă în care se aplică acea normă. Cu alte cuvinte, norma juridică se interpretează, în litera și spiritul ei, pentru a se aplica la un caz dat. De exemplu, după ce un judecător a „interpretat” norma juridică din Codul Penal ce incriminează „abuzul în serviciuși a stabilit că fapta inculpatului trebuie calificată drept „abuz în serviciu”, judecătorul va trebui să procedeze la interpretarea normelor din Codul Penal pentru putea fi aplicate la cazul dat. Astfel, în exemplul anterior, interpretarea se impune pentru a stabili, inter alia, dacă se pronunță o soluție de condamnare sau o soluție de necondamnare sau dacă va aplica inculpatului o pedeapsă orientată spre minim (2 ani închisoare) sau spre maxim (7 ani).

Interpretarea normei juridice prezentată în exemplul anterior este o interpretare ce aparține unei instanțe de judecată, fiind o interpretare oficială[1]. Într-o altă opinie, hotărârile judecătorești nu se bucură de interpretare oficială, ci doar interpretare judiciară[2]. Având în vedere că hotărârile judecătorești nu sunt, în principiu, general obligatorii, o hotărâre a unei instanțe de judecată este obligatorie doar pentru cazul dedus judecății, nu și pentru alte cazuri identifice sau similare, deoarece, cu anumite excepții, sistemul de drept român nu recunoaște jurisprudența (precedentul) ca izvor de drept. O altă metodă oficială de interpretare a unei norme juridice este cea realizată de către organul care a emis actul normativ deoarece, astfel cum prevede art. 9 Cod Civil la alin. (1), „cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială”. Uneori, interpretarea oficială provine de la Parlament atunci când se adoptă o lege specială privind interpretarea unei legi mai vechi. Această lege interpretativă are efecte doar pentru viitor (art. 9 alin. (2) Cod Civil).  În doctrină s-a arătat că interpretarea normei juridice se clasifică în interpretări oficiale și interpretări neoficiale, astfel „interpretarea este obligatorie și ea mai poartă denumirea de interpretare cu forță juridică. Interpretarea neoficială mai poartă denumirea de interpretare doctrinară; ea este facultativă, fără forță juridică”[3]. Așadar, opiniile din doctrină sunt facultative și neoficiale, însă, astfel cum s-a precizat, ele au o importanță deosebită[4].

Este important de menționat faptul că există anumite hotărâri judecătorești care au „autoritate de lucru interpretat”, interpretarea lor fiind obligatorie erga omnes pentru celelalte instanțe de judecată. Acest hotărâri sunt cele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) în soluționarea recursurilor în interesul legii, hotărârile prealabile pronunțate de ICCJ cu privire la dezlegarea unor anumite probleme de drept, hotărârile Curții Constituționale și hotărârile interpretative ale Curții de Justiție a Uniunii Europene[5]. În ceea ce privește hotărârile interpretative ale CJUE, ICCJ, Decizia nr. 45/2006 privind dezlegarea unor probleme de drept, a precizat faptul că deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma de drept european interpretată[6]. Cu alte cuvinte, hotărârile CJUE au autoritatea de lucru interpretat asupra tuturor instituțiilor publice și instanțelor de judecată din statele membre.

 


Rezumând cele discutate anterior, interpretarea normei juridice dintr-o hotărâre judecătorească este obligatorie doar pentru cazul dedus judecății, cu excepția unor hotărâri ale unor instanțe care au autoritate de lucru interpretat asupra tuturor instituțiilor publice și instanțelor de judecată din statele membre (hotărârile CCR, hotărârile CJUE, și hotărârile ICCJ  în dezlegările de drept și soluționarea recursurilor în interesul legii).

Care este metodologia interpretării normei juridice?

Interpretarea normei juridice este o artă și o știință ce urmărește să păstreze interpretarea în anumite limite rezonabile. O interpretare prea restrictivă ar putea conduce către excluderea eronată a aplicării normei juridice la anumit cazuri concrete; o interpretare prea extensivă ar putea conduce către aplicarea eronată a normei juridice. O interpretare corectă a legii depinde de iscusința interpretului în alegerea și aplicarea metodologiei corecte. Înainte de a prezenta metodologia interpretării normei juridice, sunt necesare trei precizări. În primul rând, metodele nu sunt prezentate într-un mod exhaustiv. În al doilea rând, interpretul se poate baza pe fler, logică și experiență atunci când alege metoda/metodele de interpretare și cum va realiza efectiv interpretarea. În al treilea rând, cercetătorii în științele limbajului descriu mai multe metode opuse de interpretare a unui text, astfel cum arată Umberto Eco în lucrarea „Limitele interpretării”[7]:  

„a) trebuie să căutăm în text ceea ce autorul a voit să spună;

  1. b) trebuie căutat în text ceea ce spune acesta [textul], independent de intențiile autorului său.

[…]

(b1) trebuie căutat în text ceea ce spune el în raport cu propria-i coerență contextuală și cu situația sistemelor de semnificare la care se raportează;

(b2) trebuie căutat în text ceea ce destinatarul găsește în el prin raportare la propriile-i sisteme de semnificare și/sau raportat la propriile-i dorințe, pulsiuni sau criterii arbitrare”.

Deși nicio abordare dintre cele prezentate anterior nu este greșită, cel care interpretează un text trebuie să aibă o abordare echilibrată pentru a nu depăși limitele. Deși practicianul dreptului beneficiază astăzi de libertate în cercetarea științifică a dreptului[8] – legea fiind interpretată atât în litera, cât și în spiritul ei[9] – libertatea cu privire la interpretarea normei juridice este doar o față a unei monede. Cealaltă față a monedei este responsabilitatea unei interpretări rezonabile, interpretare care poate rezulta dintr-un cumul de factori, printre care bunul-simț, flerul, iscusința, logica, raționamentul juridic, pregătirea metodologică, eficiența metodei/metodelor folosite în interpretarea normei juridice.

Metodologia interpretării normelor juridice cuprinde, în mod neexhaustiv, următoarele metode:

 


(i) metoda gramaticală. Această metodă nu va fi dificil de aplicat pentru cel care deține cunoștințe ridicate de gramatică (e.g. morfologice, sintaxă) și de vocabular (i.e. sensul corect al cuvintelor). De exemplu, propoziția „Regulamentul se aplică oricărei persoane fizice” are un sens diferit de propoziția „Regulamentul se aplică persoanelor fizice care au împlinit vârsta de 30 de ani”. Sunt necesare cunoștințe avansate de gramatică pentru prinderea unor sensuri subtile – chiar și o virgulă (sau lipsa ei) poate schimba întreaga semnificație a unei norme!

(ii) metoda sistematică. Această metodă privește interpretarea unei norme în contextul actului normativ din care face parte sau în contextul altor acte normative, deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „caracteristica fundamentală a sistemului de drept constă în faptul că el există prin fidelitate față de propriile-i norme. Părțile sale componente se află într-o stare de acută interferență, iar nu în stare de indiferență”[10].

(iii) metoda istorică urmărește să interpreteze norma juridică prin luarea în calcul a contextului istoric (social, juridic, economic) care a condus la elaborarea ei[11]. De exemplu, Regulamentul General privind Protecția Datelor a fost adoptat pentru a răspunde, inter alia, provocărilor generate de evoluțiile tehnologice și globalizare, legislația europeană privind reținerea datelor (în prezent, abrogată) a fost adoptată ca urmare a unor atacuri teroriste la Londra și Milano[12].

iv) metoda logică prin utilizarea unor mecanisme de raționament logic și juridic, ca de exemplu per a contrario, a fortiori, reducerea la absurd (ad absurdum), a majori ad minus (cine poate mai mult poate și mai puțin)[13]. De la regula „a majori ad minus”, nu există nicio excepție[14]. Reducerea la absurd urmărește să invalideze, prin reducere la absurd, argumentele care se opun unei interpretări. Interpretarea normei juridice poate fi realizată, în principiu, prin orice metodă logică (g. argumente, deducții logice, paradoxuri, interferențe).

v) metoda analogiei – pentru lacune legislative sau texte neclare[15].

vi) interpretarea teleologică – metoda utilizată de unele instanțe privind interpretarea textelor în lumina scopurilor, valorilor, contextului social și economic[16]. Această metodă este utilizată frecvent de către CJUE, instanță ale cărei interpretări teleologice generează dezbateri vii în mediul academic.

***

În concluzie, interpretarea normei juridice este o artă bazată pe cunoaștere științifică, logică și intuiție. Deși există multiple instrumente de interpretare, libertatea și curajul juristului în interpretarea normei juridice implică responsabilitatea unei interpretări științifice echilibrate, în litera, în spiritul legii și în context. Să interpretăm, așadar, cu libertate, curaj și responsabilitate!  

 

Referințe:

[1] N. Popa, Teoria Generală a dreptului, Ediția 6, Ed. C.H.Beck, București, 2020, p. 227.

[2] P. Perju în lucrarea în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 12.

[3] N. Popa, op. cit., p. 227.

[4] I. Craioveanu, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. A IV-a, Ed. Universul Juridic, 2020, p. 536.

[5] Izvoarele De Drept. Este Jurisprudența Izvor De Drept În România?, legalup.ro, disponibil la următoarea adresă, link accesat 03.07.2021.

[6] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 386 din 23 mai 2017.

[7] Umberto Eco, Limitele interpretării, Ed. Polirom, 2016, trad. Ș. Mincu, D. Crăciun, p. 22.

[8] I. Craioveanu, op. cit., p. 537.

[9] N. G. LĂCRIŢA, Legea trebuie interpretată şi aplicată atât în litera, cât şi în spiritul ei, juridice.ro, 18.02.2021.

[10] N. Popa, op. cit., p. 230.

[11] Idem, p. 231.

[12] Simona Șandru, Curtea de Justitie Europeana, Analiză critică a jurisprudenţei de contencios constituţional din România şi Germania cu privire la declararea neconstituţionalităţii legilor naţionale de transpunere a Directivei nr. 2006/24/CE privind reţinerea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Directivei nr. 2002/58/CE, Pandectele Romane nr. 4 din 2011, versiunea digitală a articolului oferită de sintact.ro nu are pagină.

[13] I. Craioveanu, op. cit., p. 539-540.

[14] Excepția furnizată în doctrină (N. Popa, Teoria Generală a dreptului, Ediția 6, Ed. C.H.Beck, București, 2020, p. 232) se bazează pe ipoteza falsă din dreptul roman că „femeile, spre deosebire de bărbați, nu pot percepe diferența dintre vânzare și ipoteză”. Sperăm ca autorul să remedieze eroarea în ediția viitoare a lucrării.

[15] N. Popa, op. cit., p. 232.

[16] Lydia Scholz, Teleological Interpretation, disponibil la următoarea adresă, link accesat 04.07.2021.


shooting-video-concert-with-smartphone_367038-966.jpg

A trecut un an și ceva de la primul lockdown și deși nopțile de vară în care ne distram până în zori, fără restricții, au fost de mult uitate, distracția de vară cum, necum trebuie planificată. Dacă te întrebi cum te vei distra vara aceasta, ai aterizat unde trebuie. Nu îți vindem nimic, ci îți prezentăm noile reguli de „relaxare” care se aplică din 1 iulie 2021.

Comitetul Național pentru Situații de Urgență adoptă prezenta HOTĂRÂRE:

Art.1 – (1) Începând cu data de 01.07.2021, se propune ca activitățile culturale, artistice și de divertisment să poată fi organizate și desfășurate în spații deschise cu participarea a cel mult 2.500 de persoane, în condițiile asigurării unei suprafețe minime de 2 mp pentru fiecare persoană, cu obligativitatea purtării măștii de protecție și doar dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori.

(2) Participarea la activitățile prevăzute la alin. (1), este permisă doar pentru persoanele care sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 și pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, persoanele care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecția cu virusul SARS-CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore sau rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore, precum și pentru persoanele care se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 90-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV-2, fapt dovedit prin documente medicale (test RT-PCR pozitiv la data diagnosticului, bilet de externare din spital etc.).

(3) În condițiile alin. (1) și prin excepție de la prevederile alin. (2) instituțiile de cultură care administrează spații special destinate activităților cultural artistice în aer liber, pot organiza activități cu participarea a cel mult 1.000 de persoane pe scaune, asigurarea unei suprafețe minime de 4 mp pentru fiecare persoană și respectarea normelor de protecție sanitară.

(4) În condițiile stabilite la alin. (1) organizatorul poate decide organizarea și desfășurarea activității cu un număr mai mare de 2.500 de persoane, dacă toți participanții fac dovada vaccinării împotriva SARS-CoV-2 pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare.

Art.2 – Începând cu data de 01.07.2021, se propune creșterea numărului de persoane care nu aparțin aceleiași familii ce pot circula în grupuri pietonale de la 8 persoane la 10 persoane.

Art.3 – (1) Se propune ca organizarea de evenimente private (nunți, botezuri, mese festive, parastase etc.) să fie permisă începând cu data de 01.07.2021, cu participarea a maxim 150 de persoane în spații deschise, sau cu participarea a maxim 100 de persoane în spații închise, dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori și sunt respectate măsurile de protecție sanitară. La stabilirea numărului maxim de persoane, nu sunt incluși copiii cu vârsta mai mică de 16 ani.

(2) În condițiile alin. 1 se propune organizarea de evenimente private (nunți, botezuri), cum ar fi, fără a se limita la acestea, în saloane, cămine culturale, restaurante, baruri, cafenele, săli/corturi de evenimente, cu un număr de maximum 300 de persoane în interior și cu asigurarea unei suprafețe de 2 mp pentru fiecare persoană în județele/localitățile unde incidența cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori. Participarea este permisă doar pentru persoanele care sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, persoanele care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR nu mai vechi de 72 de ore sau rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore, respectiv persoanele care se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 90-a zi ulterioară confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2.

Art.4 – (1) Începând cu data de 01.07.2021, se propune ca organizarea de cursuri de instruire și workshop-uri pentru adulți, inclusiv cele pentru implementarea proiectelor finanțate din fonduri europene, să fie permisă cu participarea unui număr de maximum 150 de persoane în interior și 200 în exterior, dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori, cu respectarea măsurilor de distanțare, asigurarea unei suprafețe de minimum 2 mp pentru fiecare persoană și obligativitatea purtării măștii de protecție.

Art.5 – (1) Începând cu data de 01.07.2021, se propune permiterea organizării de conferințe în spații închise, cu participarea unui număr de maximum 150 de persoane în interior, dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori, cu respectarea măsurilor de distanțare și cu obligativitatea purtării măștii de protecție.

Art.6 – Se propune ca desfășurarea activității operatorilor economici care gestionează locurile de joacă în spații închise, începând cu data de 01.07.2021, să fie permisă cu participarea publicului până la 70% din capacitatea maximă a spațiului și sub condiția ca însoțitorii copiilor să facă dovada vaccinării împotriva virusului SARSCoV-2 și pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, ori se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 90-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV-2, fapt dovedit prin documente medicale (test RT-PCR pozitiv la data diagnosticului, bilet de externare din spital sau test care să dovedească prezența de anticorpi de tip IgG efectuat cu maxim 14 zile anterior desfășurării activității).

Art.7 – (1) Începând cu data de 01.07.2021, se propune ca organizarea și desfășurarea competițiilor sportive în spații închise sau deschise să fie permisă cu participarea spectatorilor până la 50% din capacitatea maximă a spațiului, dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori.

(2) Participarea la activitățile prevăzute la alin. (1), este permisă doar pentru persoanele care sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 și pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, persoanele care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecția cu virusul SARS-CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore sau rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore, precum și pentru persoanele care se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 90-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV-2, fapt dovedit prin documente medicale (test RT-PCR pozitiv la data diagnosticului, bilet de externare din spital sau test care să dovedească prezența de anticorpi de tip IgG efectuat cu maxim 14 zile anterior desfășurării evenimentului).

(3) În condițiile stabilite la alin. (1) organizatorul poate decide organizarea și desfășurarea competițiilor sportive cu participarea spectatorilor până la capacitatea maximă a spațiului, dacă toți participanții fac dovada vaccinării împotriva SARS-CoV2 pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare.

Art.8 – Se propune ca activitatea operatorilor economici desfășurată în spații închise, în domeniul sălilor de sport/fitness, să fie permisă începând cu data de 01.07.2021 cu participarea publicului până la capacitatea maximă a spațiului, dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori, fără purtarea măștii de protecție și cu asigurarea unei suprafețe de 7 mp/persoană.

Art.9 – Se propune, începând cu data de 01.07.2021, desfășurarea activității la capacitatea maximă a spațiilor închise pentru operatorii economici care desfășoară activități de preparare, comercializare și consum al produselor alimentare și/sau băuturilor alcoolice și nealcoolice, de tipul restaurantelor și cafenelelor, în intervalul orar 5,00-02,00, dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori.

Art.10 – Începând cu data de 01.07.2021, se propune creșterea gradului de ocupare a spațiilor de cazare din cadrul structurilor de primire turistică astfel cum sunt definite la art. 2 lit. d) din Ordonanța Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România, cu modificările și completările ulterioare, la capacitatea maximă a acestora cu respectarea măsurilor de prevenire a răspândirii SARS-CoV-2 și portul măștii de protecție în spațiile comune.

Art.11 – (1) Se propune, începând cu data de 01.07.2021, creșterea gradului de ocupare la 70% din capacitatea maximă a spațiilor închise din baruri, cluburi, discoteci și săli de jocuri, în intervalul orar 5,00-02,00, dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori.

(2) Participarea la activitățile prevăzute la alin. (1), este permisă doar pentru persoanele care sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 și pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare.

Art.12 – Începând cu data de 01.07.2021, se propune creșterea gradului de ocupare la capacitatea maximă a spațiilor, pentru operatorii economici licențiați în domeniul jocurilor de noroc, dacă incidența cumulată la 14 zile a cazurilor din județ/localitate este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori.

Art.13 – Se propune exceptarea de la obligativitatea purtării măștii de protecție la locurile de muncă în spații închise unde își desfășoară activitatea maxim 10 persoane, cu condiția ca acestea să fie vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 și pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare și cu asigurarea unei distanțe de 1 metru între ele, iar în zonele respective nu este permis accesul publicului sau a altor lucrători, rămânând obligatorie în toate spațiile închise comune.

Art.14 – Începând cu data de 01.07.2021, se propune reluarea activității târgurilor, bâlciurilor și a talciocurilor, definite potrivit art. 7 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 348/2004 privind exercitarea comerțului cu produse și servicii de piață în unele zone publice, cu modificările și completările ulterioare.

Art.15 – Se propune desfășurarea activităților recreative și sportive în aer liber cu participarea a cel mult 30 de persoane care nu locuiesc împreună.

Art.16 – Prezenta hotărâre se comunică tuturor componentelor Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, pentru punere în aplicare prin ordine și acte administrative ale conducătorilor acestora.

 


iStock-1184192984.jpg

Nulitatea actelor de procedură este sancțiunea care lipsește de efecte, total sau parțial, actul de procedură care a fost efectuat cu nerespectarea cerințelor legale (art. 174 Cod procedură civilă). Nulitatea absolută este sancțiunea care intervine atunci când cerința încălcată a fost instituită printr-o dispoziție care ocrotește un interes public, iar nulitatea relativă este sancțiunea care intervine atunci când cerința încălcată a fost instituită printr-o dispoziție care ocrotește un interes privat. Distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă prezintă importanță deoarece nulitatea relativă are un regim mai strict în cadrul unui proces. Astfel, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată, dacă legea nu prevede altfel, către orice parte, de către judecător sau procuror, nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată și cu respectarea unor termene clare. O altă diferență între cele două nulități este aceea că, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată în orice stadiu al procesului, nulitatea relativă poate fi invocată doar înăuntrul unor termene clare:

(1) dacă neregularitățile au fost săvârșite până la începerea judecății, nulitatea relativă poate fi invocată de către partea interesată prin întâmpinare sau, în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată (art. 178 Cod procedură civilă);

(2) dacă neregularitățile au fost săvârșite în cursul judecății, nulitatea relativă poate fi invocată de către partea interesată la termenul la care s-a săvârșit respectiva neregularitate sau, dacă partea nu a fost prezentă la acel termen, la termenul următor și înainte de punerea concluziilor pe fond (art. 178 Cod procedură civilă).

 

Te-ar putea interesa și:

 

Există și alte diferențe între nulitatea absolută și cea relativă. De exemplu, în timp ce o parte interesată poate renunța, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă, nulitatea absolută are alt regim: în principiu, părțile nu pot renunța la dreptul de a invoca nulitatea absolută (art. 178 Cod de procedură civilă)[1].

Nulitatea actelor de procedură conduce la lipsirea actului de efectele sale. Cel mai adesea, actul este desființat în totalitate, dar există, în anumite cazuri, și nulități parțiale[2]. Efectele nulității absolute și ale nulității relative sunt aceleași: actul juridic, indiferent de nulitate (absolută sau relativă) este desființat, în tot sau în parte, retroactiv – „de la data îndeplinirii lui” (art. 179 Cod procedură civilă). Nulitatea se răsfrânge și asupra actelor dependente – „care nu pot avea o existență de sine stătătoare” (art. 179 Cod procedură civilă). Astfel, dacă un act a fost desființat, această desființare atrage și desființarea unor acte de procedură dependente, ca de exemplu, nulitatea citării atrage și nulitatea actelor de procedură care s-au făcut în cadrul procesului, deși partea nu a fost legal citată[3]. Cu toate acestea, dacă actul este independent, nulitatea actului actelor de procedură nu atrage și nulitatea actelor subsecvente, de exemplu, nulitatea unui raport de expertiză nu atrage și nulitatea depozițiilor martorilor[4]. Potrivit art. 179 alin. (4) Cod de procedură civilă, chiar dacă un act de procedură a fost lovit de nulitate, acesta rămâne apt să producă alte efecte juridice. Astfel cum s-a exemplificat în doctrină, „o cerere de chemare în judecată anulată poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară ori poate servi ca un început de dovadă scrisă, un înscris autentic declarat nul pentru vicii de formă păstrează puterea doveditoare a unui înscris sub semnătură privată sau, după caz, constituie început de dovadă scrisă, nulitatea pentru necompetență nu aduce, de regulă, atingere probelor administrate în instanța competentă etc”[5].

Important de menționat este și faptul că nulitatea actelor de procedură, indiferent că este relativă sau absolută, nu mai produce efecte după ce hotărârea a rămas definitivă, cu excepția motivelor care pot fi invocate, în condițiile legii, în căile extraordinare de atac ale unui proces civil (e.g. contestația în anulare, revizuirea)[6].

 

Referințe:

[1] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 294.

[2] Idem, p. 305.

[3] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013, p. 238.

[4] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 305.

[5] Idem, p. 306.

[6] G. Boroi, M. Stancu, op. cit, p. 306.


cctv-car-camera-safety-road-accident-safety-concept-hand-adjusting-rear-view-mirror-car-before-driving_36009-225.jpg

Av. Ruxandra Sava, CIPP/e
De aproximativ o săptămână circulă, pe majoritatea site-urilor, o știre falsă cu privire la faptul că GDPR nu se aplică șoferilor care pun camere CCTV în interiorul mașinilor. Știrea a pornit de la Avocatnet.ro și a fost preluată de zeci de site-uri de știri.
De ce este o știre falsă? Pentru că această știre contravine hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza Ryneš. Litigiul principal din această cauză viza un sistem de supraveghere video amplasat de familie Rynes sub ștreașina casei pentru protejarea proprietății. CJUE a fost de părere că legislația privind protecția datelor se aplică deoarece se supraveghează spațiul public (pct. 33 din hotărâre):
„În măsura în care o supraveghere video precum cea în discuție în litigiul principal se extinde, fie și parțial, la spațiul public și, în consecință, este îndreptată în afara sferei private a persoanei care efectuează prelucrarea datelor prin acest mijloc, aceasta nu poate fi considerată drept o activitate exclusiv „personală sau domestică” în sensul articolului 3 alineatul (2) a doua liniuță din Directiva 95/46”.
Dacă se aplică argumentația de mai sus la situația camerelor CCTV din mașini ce supraveghează drumurile publice, rezultatul este același: GDPR se aplică.
Această hotărâre are autoritate de lucru interpretat pentru toate instanțele și pentru toate instituțiile publice din UE.
În concluzie, dacă ai o cameră CCTV în mașină sau dorești să montezi una, trebuie să respecți legislația privind protecția datelor personale din Uniunea Europeană. Poți afla mai multe despre legislația privind protecția datelor aici. 
Hotărârea este disponibilă la următoarea adresă.

Business-contract-1200x675.jpg

Principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) este o reflectare juridică a respectării cuvântului dat[1]. Partea care și-a dat cuvântul, manifestându-și acordul de voință cu privire la încheierea unui contract, este obligată să își respecte cuvântul și să execute, în consecință, obligațiile asumate. Respectarea cuvântului dat este necesară pentru stabilitate juridică. Astfel cum afirmă doctrina, „contractul este obligatoriu, iar nu facultativ”[2]. Cum am putea avea încredere în contracte dacă acestea nu ar fi obligatorii? Fără forță obligatorie, contractele nu ar mai avea sens. Pentru a nu lua naștere o societate haotică, dezorganizată în care obligațiile asumate nu sunt respectate, iar cuvântul dat într-un contract nu are forță, a luat naștere principiul forței obligatorii a contractului. Acest principiu purta denumirea de „pacta sunt servanda” în dreptul roman. Acest principiu se regăsește în art. 1270 din Codul Civil, iar alineatul (1) al acestui articol prevede faptul că un contract valabil încheiat are putere de lege între părți.

În doctrină, principiul forței obligatorii a contractului a fost definit ca „acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părților (în cazul contractelor) sau părții (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea”. Cu alte cuvinte, așa cum legea este obligatorie la fel și contractul devine obligatorii pentru părți. Contractul devine astfel chiar „legea părților”[3].

 

Te-ar putea interesa și: Principiul Relativității Efectelor Contractului Conform Legislației Civile

 

Din principiul forței obligatorii a contractului se desprinde regula conformității[4] potrivit căreia executarea obligațiilor trebuie să fie conformă cu clauzele contractului în ceea ce privește calitatea, cantitatea, timpul și modalitatea de prestare a obligațiilor[5]. Dacă o parte nu își execută obligațiile asumate sau nu le execută în conformitate prevederile contractului, cealaltă parte poate utiliza de toate remediile juridice pentru a obliga la executarea conformă a contractului.

O altă regulă care se desprinde din principiul pacta sunt servanda este regula simetriei, regula care este stipulată în mod expres la art. 1270 alin. (2) din Codul Civil – „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”.

Regula presupune cel puțin două nuanțări. Pe de o parte, potrivit regulii simetriei, contractul poate fi modificat sau poate înceta doar cu acordul tuturor părților – în mod simetric față de cum a fost încheiat. Ce înseamnă, mai exact, simetria? Un exemplu ar fi următorul: dacă un contract a fost încheiat de două părți, el poate fi modificat sau încheiat doar cu acordul celor două părți – la fel cum a fost și încheiat. Bineînțeles că de la această regulă există excepții care vor fi abordate mai jos. Pe de altă parte, astfel cum am prefigurat anterior, un contract încheiat cu acordul mai multor părți, nu poate fi modificat sau încetat printr-un act de voință al unei singure părți, printr-un act unilateral. Neputând fi modificat, în afara excepțiilor prevăzute de lege, prin manifestarea de voință a unei singure părți, înseamnă că, în principiu, contractul este irevocabil. Principiul irevocabilității se află în strânsă legătură cu principiul forței obligatorii a contractului deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „în absența irevocabilității, contractul ar putea fi dezavuat printr-un gest, golind astfel de forță principiul obligativității, prin această scăpare simplă și eficientă din contract. De aici, în logica firească a funcționării principiului pacta sunt servanda, irevocabilitatea, regulă de ușurință a funcționării principiului, va atrage în conținutul său și interdicția modificării contractului”[6].

În literatura de specialitate, excepțiile de la principiul forței obligatorii a contractului au fost incluse în două mari categorii: excepțiile care restrâng forța obligatorie a unui act juridic (i.e. actul juridic își încetează efectele înainte de termen) și excepțiile care extind forța obligatorie a unui act juridic[7] (i.e. actul juridic își extinde efectele). Din prima categorie, pot fi enumerate următoarele excepții: încetarea de drept a contractului de locațiune din cauza pierii lucrului (art. 1818 Cod Civil); încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriașului (art. 1834 Cod Civil); încetarea contractului de mandat din cauza morții, incapacității sau falimentului mandantului ori a mandatarului (art. 2030 Cod Civil)[8]. Din a doua categorie pot fi enumerate următoarele excepții: prorogarea efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de părți; moratoriul legal – acordarea unui termen cu privire la amânarea unor obligații în sarcina unor debitori, în considerarea unor împrejurări excepționale (e.g., crize economice, pandemii, conflicte militare)[9].

Impreviziunea este o altă excepție de la principiul forței obligatorii a contractului – pacta sunt servanda – și permite, potrivit art. 1271 alin. (2), în anumite condiții excepționale, adaptarea sau încetarea contractului de către instanța de judecată. Astfel cum s-a afirmat în doctrină, „în mod excepțional, schimbarea circumstanțelor de la data încheierii contractului poate genera o scuză pentru neexecutarea contractului. Dacă un eveniment neavut în vedere de părți la data încheierii contractului afectează serios echilibrul contractual, ne aflăm în ipoteza impreviziunii contractuale sau a hardship-ului (cum este numit în dreptul comparat), o cauză care permite părților să solicite adaptarea contractului sau încetarea acestuia”[10].

Impreviziunea operează doar în situațiile excepționale care afectează în mod grav echilibrul dintre părți și doar cu respectarea cumulativă a următoarelor condiții: (i) împrejurările s-au schimbat după ce contractul a fost încheiat; (ii) împrejurările erau, în mod rezonabil, imprevizibile pentru debitor; (iii) riscul nu a fost asumat de către debitor şi „nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc”; (iv) debitorul a încercat să negocieze adaptarea contractului, într-un termen rezonabil și cu bună-credință.

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe

[1] Adriana Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, Editura Hamangiu, 2018, p. 156.

[2] Cristina Zamșa în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1334.

[3] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 124.

[4] Idem, p. 125.

[5] I. Adam, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul I. Contractul, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 478.

[6] Adriana Almășan, op. cit. supra, p. 156-157.

[7] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 227-228.

[8] Idem, p. 228.

[9] Ibidem. 

[10] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit. supra, p. 135.


true-proportions-european-union-flag-with-texture_88653-389-1.jpg

Principiul supremației dreptului Uniunii Europene nu este un principiu nou. El a luat naștere în anul 1964 în celebra cauză Costa/ENEL aflată pe rolul Curții Europene de Justiție (CEJ). Litigiul principal din Italia viza o factură neplătită la electricitate. Domnul Costa a invocat în fața instanțelor naționale italiene, printre altele, faptul că legislația italiană de naționalizare a companiilor de electricitate (din 1962) încălca legislația europeană – Tratatul de la Roma (din 1958). Instanțele italiene au fost de părere că legislația națională de naționalizare a prevalat asupra Tratatului de la Roma deoarece legislația națională era posterioară tratatului (lex posterior derogat legi anteriori/priori). Curtea Europeană de Justiție, prin hotărârea din 15 iulie 1964, a hotărât că o legislație națională ulterioară nu poate deroga de la prevederile unui tratat european fără a afecta „fundamentul juridic al Comunității înseși”. În cuvintele Curții:

„[…] având în vedere că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului și care este obligatorie pentru instanțele acestora […]

dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune, așadar, în considerarea naturii sale specifice originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție fundamentul juridic al Comunității înseși […]

că transferul operat de către state, din ordinea lor juridică internă în beneficiul ordinii juridice comunitare, al drepturilor și obligațiilor corespunzătoare dispozițiilor din tratat are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane în raport cu care nu poate avea întâietate un act unilateral ulterior incompatibil cu noțiunea de Comunitate; […]”

 


Abordarea Curții vizavi de principiul supremației a rămas fermă, Curtea reafirmând principiul în numeroase alte cauze ulterioare. O altă cauză relevantă este Simmenthal unde, astfel cum se arată în doctrină, „CEJ a dezvoltat în continuare principiul supremației clarificând că acesta se aplică indiferent dacă dreptul național este anterior sau ulterior față de dreptul UE. O măsură UE făcea inaplicabilă orice dispoziție contrară din dreptul național și împiedică adoptarea noului drept național care ar intra în conflict cu dreptul Uniunii”[1].

Interesant este faptul că, deși au trecut peste 50 de ani de la hotărârea în cauza Costa/Enel și în ciuda activismului viu al Curții, principiul supremației dreptului Uniunii Europene nu a fost încă „legiferat”: pe de o parte, încercarea de a legifera principiul supremației a eșuat odată cu Tratatul Constituțional și, pe de altă parte, supremația a fost omisă din structura centrală a Tratatului de la Lisabona[2]. Cu toate acestea, principiul supremației a fost inclus, într-o formulare destul de ambiguă în Declarația 17 privind supremația, declarație anexată Tratatului de la Lisabona. Această declarație prevede, printre altele, faptul că neincluderea principiului supremației în viitorul tratat „nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie”. De aici rezultă cel puțin două aspecte: primul aspect – efectul juridic al Declarației 17 este, astfel cum s-a afirmat în doctrină, limitat[3] și al doilea – principiul supremației rămâne un stabilit pe cale jurisprudențială.

Cu alte cuvinte, principiul supremației nu izvorăște direct din lege, ci din jurisprudență și deși acest articol nu va discuta în ce măsură jurisprudența CJUE este un veritabil izvor de drept, este necesar a sublinia faptul că, în ceea ce privește principiul supremației, există două perspective: o supremație absolută (perspectiva europeană) și o supremație relativă (perspectiva națională)[4]. Supremația absolută reflectă o perspectivă categorică a CJUE: orice normă a dreptului UE este superioară și prioritară față de orice dispoziție a dreptului național, inclusiv față de constituțiile naționale[5]. În același timp, există și o perspectivă națională a unor state membre cu privire la o supremație relativă a dreptului european potrivit căreia dreptul european are supremație „asupra unui anumit drept național, însă nu asupra întregului drept național”[6]. Este ușor de intuit că supremația dreptului european asupra constituțiilor naționale este un fenomen dificil de procesat. Are dreptul european supremație față de constituțiile naționale? Poziția CJUE în cauza Melloni a fost clară: în situația unui conflict, dreptul UE are prioritate față de constituțiile naționale, chiar și atunci când prevederile constituționale sunt mai favorabile pentru persoanele fizice. Cu toate acestea, unele state membre nu acceptă supremația dreptului UE asupra constituțiilor naționale sau acceptă o supremație limitată și condiționată. Cea mai puternică poziție este cea a Curții Constituționale din Germania (Solange II), poziție care exprimă faptul că supremația dreptului UE este condiționată de asigurarea unei protecții efective a drepturilor fundamentale la nivel european. Per a contrario, potrivit Curții Constituționale germane, supremația dreptului european poate fi contestată în măsura în care nu se asigura un nivel adecvat de protecție a drepturilor fundamentale prin intermediul dreptului UE și prin intermediul jurisprudenței CJUE. Supremația dreptului UE a fost contestată anul trecut printr-o hotărâre a Curții Constituționale din Germania[7], hotărâre ce a determinat CJUE să publice un comunicat de presă prin care a subliniat că „instanțele naționale sunt obligate să asigure că dreptul Uniunii are efect deplin. Aceasta este singura modalitate de a se asigura egalitatea statelor membre în Uniunea creată de acestea”[8]. Poziția Curții din 2020 este similară cu poziția sa din anul 1964 în cauza Costa/Enel: lipsa unui efect deplin al dreptului UE (i.e. supremație, prioritate) poate conduce către afectarea „fundamentul juridic al Comunității înseși”. Cu toate acestea, supremația relativă continuă să fie reflectată și în alte state europene, printre care Italia și Franța, state ale căror instanțe nu acceptă faptul că dreptul UE este superior Constituției[9]. Alte state, printre care Belgia, acceptă supremația dreptului UE inclusiv față de constituțiile naționale[10].

CONCLUZIE

Deși CJUE are o perspectivă absolută asupra supremației dreptului european, realitatea juridică actuală este fragmentată: unele state acceptă supremația dreptului UE asupra întregului drept național, iar alte state nu acceptă supremația dreptului european asupra Constituției. Supremația relativă poate conduce către o formă de pluralism constituțional în cadrul căreia competiția va fi câștigată de legea care oferă o protecție mai ridicată a drepturilor fundamentale. Într-o atare competiție acerbă, Uniunea Europeană va trebui să determine cum poate garanta cea mai ridicată protecție a drepturilor fundamentale fără subminarea funcționării pieței interne.  

 

Articol scris de Ruxandra Sava

 

Referințe:

[1] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a VI-a, trad. Laura-Corina Iordache, Georgiana Mihu, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 301-302.

[2] Monica Claes în lucrarea Anthony Arnull, Damian Chalmers (eds.), The Oxford Handbook of European Union Law, Oxford University Press, 2015, p. 179.

[3] Idem, p. 201.

[4] R. Schütze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, București, 2012, p. 344-360.

[5] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit. supra, p. 298.

[6] R. Schütze, op. cit. supra, p. 354.

[7] Conform  euronews.com.

[8] Comunicatul de presă este disponibil la următoarea adresă.

[9] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit. supra, p. 324-331.

[10] Conform Wikipedia.


cso_identity_access_management_abstract_network_connections_circuits_reflected_in_eye_by_natali_mis_gettyimages-654791312_2400x1600-100808178-large.jpg

Prin hotărârea din data de 25.05.2021 a Marii Camere în cauza Big Brother Watch și alții c. Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, printre altele:

  • cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Convenția”) – dreptul la respectarea vieții private și de familie – cu privire la regimul de interceptare în masă din Regatul Unit;
  • cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în ceea ce privește regimul de obținere a datelor de comunicații de la furnizorii de servicii de comunicații;
  • cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție – libertatea de exprimare- atât în ceea ce privește regimul de interceptare în masă a datelor, cât și în ceea ce privește regimul de obținere a datelor de comunicații de la furnizorii de servicii de comunicații.

Cauza privea plângeri ale unor jurnaliști și ale unor organizații pentru drepturile omului cu privire la trei regimuri de supraveghere diferite: (1) interceptarea în masă a comunicațiilor electronice; (2) primirea de materiale interceptate de la guverne străine și agenții de informații; (3) obținerea datelor de comunicații de la furnizorii de servicii de comunicații.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Curtea a considerat că, pentru a respecta Convenția, un regim de interceptare în masă trebuie să îndeplinească o serie de condiții și garanții, printre care (i) existența unei evaluări prealabile a necesității și proporționalității măsurilor luate; (ii) existența unei autorizații legale prealabile din partea unei instanțe de judecată sau din partea unui organism independent de puterea executivă (pct. 351); (iii) fiecare stadiu al procesului de interceptare – de la autorizația inițială până la ștergerea materialului interceptat – trebuie să se afle sub supravegherea unei autorități independente, iar supravegherea trebuie să fie suficient de vigilentă pentru a garanta că ingerința este „necesară într-o societate democratică” (pct. 356); (iv) persoanele care suspectează că le-au fost interceptate comunicațiile de către serviciile inteligente, trebuie să dispună de un remediu efectiv (pct. 357) în fața unei instanțe de judecată sau în fața unei autorități care, chiar dacă nu este judiciară, este independentă față de puterea executivă; persoanele trebuie să li se garanteze o procedură echitabilă și contradictorie; deciziile autorității responsabile trebuie să fie obligatorii și executorii în ceea ce privește, inter alia, încetarea interceptării ilegale și distrugerea materialelor interceptate care au fost obținute sau stocate ilegal (pct. 359).

În ceea ce privește încălcarea art. 10 din CEDO – libertatea de exprimare – Curtea a considerat că regimul de interceptare în masă a afectat libertatea de exprimare a jurnaliștilor deoarece, printre altele, interceptarea comunicațiilor jurnaliștilor nu era supusă unei autorizații prealabile din partea unei instanțe de judecată sau din partea unei instituții independente.


iStock-1184192984.jpg

Viciile posesiei reprezintă un subiect interesant de abordat deoarece, pentru a produce efecte juridice, o posesie trebuie să fie utilă (sau neviciată). Așa cum s-a afirmat în doctrină, „utilitatea posesiei este suma a trei calități: posesia trebuie să fie continuă, netulburată (pașnică) și publică”[1]. Posesia unui bun mobil sau imobil de către o persoană care nu este proprietar, dar se comportă ca și cum ar fi proprietar, poate conduce către anumite efecte juridice. Dacă posesia îndeplinește condițiile cerute de lege, o persoană poate dobândi dreptul de proprietate asupra respectivului bun prin prescripție achizitivă (sau uzucapiune). Însă, pentru a opera prescripția achizitivă sau pentru eficacitatea altor efecte juridice, posesia trebuie să fie lipsită de vicii. În actualul Cod Civil, viciile posesiei sunt discontinuitatea, violența și clandestinitatea.

Care sunt viciile posesiei în actualul Cod Civil?

Potrivit art. 922 Cod Civil, viciile posesiei sunt discontinuitatea, violența și clandestinitatea. Înainte de a explica separat fiecare viciu al posesiei, vom puncta anumite trăsături comune ale viciilor posesiei. În primul rând, este important de subliniat faptul că legislația civilă instituie o prezumție legală a utilității posesiei – cu alte cuvinte, Codul Civil prevede faptul că se prezumă, până la proba contrară, faptul că o posesie este lipsită de vicii. Astfel cum se arată în doctrină, „ca atare, sarcina probei aparține persoanei care invocă vicierea posesiei, putându-se folosi orice mijloc de probă. Această prezumție are aplicabilitate generală, fiind astfel prezumată până la dovada contrară fiecare dintre calitățile posesiei”[2].

 

Te-ar putea interesa și: Dreptul de uzufruct în legislația civilă română și în practică

 

În al doilea rând, în practica judiciară se reține și un al patrulea viciu al posesiei: echivocul. În doctrină s-a afirmat că „posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de către posesor pot fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei. Cu alte cuvinte, posesia este echivocă atunci când nu se poate ști nici că există animus sibi hanendi, dar nici că acesta există”[3]. Potrivit unor autori, echivocul nu este un viciu veritabil al posesiei[4]. Tribunalul București explică astfel[5]:

„Posesia neviciată, utilă este o condiție de bază a uzucapiunii. Prin urmare, viciile posesiei adică discontinuitatea, violenta, clandestinitatea și echivocul sunt cauze care împiedică producerea efectului achizitiv al posesiei.

Echivocul este un viciu special al posesiei, care afectează îndeosebi elementul animus. Posesia este echivocă atunci când nu se cunoaște cu certitudine dacă ea este manifestarea unui drept, autorul faptelor materiale putând să le îndeplinească fondându-se și pe un alt titlu decât acela pe care îl exhibă.

Chiar dacă dispozițiile art. 1847 Cod civil, care a preluat prevederile din legislația franceză nu enumeră și această calitate printre condițiile posesiei susceptibile să conducă la prescripția achizitivă, în practica fostei instanțe supreme s-a statuat în mod constant, începând cu anul 1970, necesitatea îndeplinirii acestei condiții în materie de uzucapiune.

De altfel, în cuprinsul art. 1853 Cod civil, care tratează detenția precară, se vorbește despre „actele ce exercităm (…) asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia”, asimilând astfel echivocul cu precaritatea.

Atât în practica judiciară, cât și în literatura de specialitate, posesia a fost considerată a fi echivocă atunci când actele săvârșite de posesor nu exprimă cu claritate un animus possidendi exclusiv.”




Nu în ultimul rând, spre deosebire de vechiul cod civil, în actualul cod, precaritatea nu mai este considerată un viciu al posesiei deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „precaritatea este mai mult decât atât [decât un viciu al posesiei], este lipsa însăși a posesiei”[6].

Discontinuitatea ca viciu al posesiei

Art. 923 Cod Civil prevede faptul că o posesie este discontinuă atunci când posesorul exercită o posesie „cu intermitențe anormale în raport cu natura bunului”, viciul discontinuității existând atunci când „faptele materiale și actele juridice care dau conținut elementului material al posesiei sunt săvârșite la intervale de timp mai mari decât este normal”[7]. Intermitențele sunt apreciate în raport cu natura bunului astfel încât posesorul nu trebuie să se afle într-un contact permanent cu bunul[8], putând exista pauze normale în stăpânirea bunului deoarece, astfel cum s-a exemplificat în doctrină, „nu trebuie, spre exemplu, stăpânită o pășune în timpul iernii”[9].

În ceea ce privește discontinuitatea, este important să subliniem două aspecte. Un prim aspect este acela că viciul discontinuității, spre deosebire de celelalte vicii, este un viciu absolut, putând fi invocat de către orice persoană interesată (art. 926 Cod Civil). Un al doilea aspect este acela că viciul discontinuității nu trebuie confundat cu întreruperea posesiei deoarece „cauzele de întrerupere a posesiei au relevanță, în principal, în materia uzucapiunii și privesc, în realitate, cursul prescripției achizitive. Viciul discontinuității are relevanță atât în privința protecției juridice a posesiei, cât și în domeniul efectelor posesiei”[10].  

Viciile posesiei: violența

Violența este un alt viciu al posesiei. O calitate esențială a posesiei este caracterul pașnic al acesteia deoarece posesia nu poate fi dobândită sau conservată prin acte de violență (e.g. agresiuni, amenințări). Potrivit art. 924 Cod Civil, este tulburată posesia dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană. Așadar, pentru a se reține violența ca viciu al posesiei, trebuie ca actele de violență să provină de la posesor, iar nu de la altă persoană. În doctrină s-a afirmat că violența pasivă – ca răspuns la un atac al unei alte persoane (e.g. legitima apărare), este o violență justificată și nu poate fi considerată un viciu al posesiei[11]. Astfel, posesia exercitată de o persoană care a dobândit un bun prin violență este viciată, în schimb, violența exercitată de un posesor pentru a se apăra în fața unor atacuri provenite de la terți nu poate fi considerată, în principiu, un viciu al posesiei. Acest viciu poate fi invocat doar de către persoana față de care posesia este tulburată (art. 926 Cod Civil).

Clandestinitatea ca viciu al posesiei

O altă calitate esențială a posesiei este publicitatea. În actuala legislație română, dacă posesia este ascunsă, aceasta este viciată. Acest viciu este specific bunurilor mobile, fiind mai greu de imaginat situații în care posesia este clandestină cu privire la bunurile imobile[12]. Acest viciu poate fi invocat numai de către persoana față de care posesia este tulburată (art. 926 Cod Civil).

Care este sancțiunea unei posesii viciate?

Cea mai cunoscută sancțiune legală a unei posesii viciate este efectul asupra calculului termenului uzucapiunii (suspendarea cursului prescripției achizitive) deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, durata de timp în care o posesie a fost viciată nu va fi luată în calcul pentru calcularea termenului legal pentru producerea efectului juridic[13]. Această sancțiune operează diferit în funcție de caracterul absolut sau relativ al viciului: în cazul discontinuității, suspendarea cursului prescripției achizitive operează față de toate persoanele, deoarece este un viciu absolut; în schimb, în cazul celorlalte vicii (violența și clandestinitatea), „suspendarea operează numai în raport cu persoanele față de care s-a ascuns posesia sau față de care s-a exercitat violența”[14].

 


Referințe:

[1] A se vedea, de exemplu, Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 60.

[2] Irina Olivia Călinescu în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 959.

[3] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 390.

[4] A se vedea, de exemplu, Valeriu Stoica, op. cit. supra, p. 63.

[5] Tribunalul București, decizia civilă nr. 946/2013, disponibilă online pe ROLII.ro.

[6] Corneliu Bîrsan, op. cit. supra, p. 393.

[7] Valeriu Stoica, op. cit. supra, p. 61.

[8] Irina Olivia Călinescu în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit. supra, p. 959.

[9] Corneliu Bîrsan, op. cit. supra, p. 391.

[10] Valeriu Stoica, op. cit. supra, p. 61.

[11] Irina Olivia Călinescu în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit. supra, p. 960.

[12] Ibidem. 

[13] Valeriu Stoica, op. cit. supra, p. 65.

[14] Ibidem. 


blue-eye-ball-cyber-circuit-background_42077-956.jpg

Principiul proporționalității este un principiu adânc înrădăcinat în mai multe sisteme de drept, atât în faza de elaborare a legilor, cât și în faza de aplicare a acestora. Principiul proporționalității este cel mai influent principiu în ordinea juridică a Uniunii Europene[1] și semnifică, la cel mai abstract nivel, faptul că o anumită acțiune trebuie să fie proporțională cu scopul său[2]. Cu alte cuvinte, o acțiune nu trebuie să mai facă nici mai mult, nici mai puțin decât este necesar pentru atingerea obiectivului. Dacă o acțiune ar face mai mult decât este necesar pentru atingerea unui obiectiv, există riscul ca acțiunea să fie excesivă și să prejudicieze, într-o formă sau alta, anumite drepturi și interese legitime.

Acest principiu se află în strânsă legătură cu principiul subsidiarității, urmărind, inter alia, să protejeze statele membre împotriva extinderii nejustificate acțiunilor Uniunii Europene[3]. În dreptul Uniunii Europene, principiul proporționalității are trei obiective importante: (i) protejează piața internă prin determinarea restricțiilor introduse de statele membre în calea celor patru libertăți fundamentale ale UE; (ii) protejează drepturile și libertățile fundamentale împotriva ingerinței nejustificate din partea statelor naționale sau din partea Uniunii Europene; (iii) urmărește să limiteze intensitatea acțiunilor UE[4].

Principiul proporționalității cuprinde un test în trei pași: (i) în primul rând, trebuie aflat dacă o anumită măsură este capabilă să atingă un anumit obiectiv; (ii) în al doilea rând, trebuie aflat dacă măsura este necesară pentru atingerea respectivului obiectiv și dacă nu există mijloace mai puțin excesive pentru atingerea acelui scop; (iii) în al treilea rând, chiar dacă măsura este necesară, trebuie aflat dacă nu cumva această măsură are efecte excesive asupra anumitor interese (proporționalitate stricto sensu)[5]. Pentru a respecta principiul proporționalității, orice măsură trebuie să respecte toate cele trei condiții enunțate anterior. În doctrină s-a arătat faptul că, deși cele trei condiții au primit recunoaștere în practica instanțelor de judecată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) nu distinge neapărat între a două și a treia condiție[6].

Principiul proporționalității în jurisprudența CJUE privind protecția datelor personale

Orice măsură legislativă care impune restricții asupra dreptului la viață privată sau dreptului la protecția datelor personale trebuie să fie necesară și să respecte principiul proporționalității. Mai mult, așa cum prevede considerentul (73) din Regulamentul General privind Protecția Datelor (în continuare „RGPD”), o măsură legislativă care restricționează drepturile amintite anterior trebuie să respecte cerințele prevăzute de cartă și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. Art. 52 alin. (1) din Cartă prevede faptul că „[…] prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”. În jurisprudența CJUE se subliniază frecvent faptul că „derogările de la protecția datelor cu caracter personal și limitările acesteia să fie efectuate în limitele strictului necesar”[7].

Cauza de referință a CJUE privind încălcarea principiului proporționalității de către un act de drept secundar al Uniunii este Digital Rights Ireland[8]. În această cauză, CJUE a declarat nevaliditatea Directivei 2006/24 care permitea accesul autorităților publice la datele furnizate de serviciile de comunicații electronice (date privind traficul și locația). CJUE a considerat că această directivă conținea o ingerință în drepturile fundamentale ale cvasitotalității populației europene și nu respecta principiul proporționalității, având în vedere că se păstrau toate datele de trafic (referitoare la telefonia fixă, telefonia mobilă, accesul la internet, poșta electronică prin internet, precum și telefonia prin internet) și că reținerea viza toate mijloacele de comunicații electronice[9], fără a realiza vreo diferențiere, limitare sau excepție în funcție de gravitatea infracțiunilor[10], fără a deosebi între persoanele care fac parte dintr-o procedură penală sau nu[11], fără limite temporare sau spațiale și fără o limitare a accesului autorităților la astfel de date[12]. În consecință, în această cauză, CJUE a invalidat Directiva 2006/24 pentru încălcarea prevederile art. 7, 8 și 52 alin. (1) din Cartă.

Altă cauză de referință pentru nerespectarea principiului proporționalității în situația restricțiilor la adresa drepturilor la viață privată și la protecția datelor cu caracter personal este Schrems II[13]. Prin această hotărâre, CJUE a invalidat Decizia privind Scutul de Confidențialitate UE-SUA („Privacy Shield”). Unul dintre motivele care au stat la baza invalidării deciziei a fost acela al nerespectării principiului proporționalității deoarece, printre altele, „articolul 702 din FISA nu evidențiază în niciun mod existența unor limitări ale abilitării pe care o presupune pentru punerea în aplicare a programelor de supraveghere în scopul informării externe” (pct. 180)[14].

În cauza Puškár[15], litigiul principal viza o listă întocmită de către instituțiile financiare ce cuprindea numele a 1227 de persoane fizice desemnate de aceste autorități prin expresia „biele kone” („cai albi”). A doua întrebare preliminară a vizat legalitatea acestei liste și conformitatea cu principiul proporționalității. CJUE a răspuns că legislația privind protecția datelor nu se opune întocmirii unei astfel de liste din rațiuni fiscale, atât timp cât, printre alte cerințe de legalitate, se respectă principiul proporționalității deoarece derogările de la datelor cu caracter personal și limitările acesteia să fie efectuate în limitele strictului necesar[16].

Principiul proporționalității a fost adus în discuție și în Tele2 Sverige[17]. O întrebare preliminară viza dacă o obligație de păstrare a tuturor datelor de transfer fără niciun fel de distincții, limitări sau excepții, în vederea combaterii criminalității, este compatibilă cu principiul proporționalității. CJUE a răspuns negativ la această întrebare preliminară. În viziunea CJUE, aceste date prezintă un grad ridicat de intruziune în viața persoanelor (pct. 99), prin urmare numai combaterea infracționalității grave poate justifica o măsură de stocare nedeterminată a datelor (pct. 102). Pe de altă parte stocarea nu poate fi generală, trebuie să respecte principiului proporționalității și să se limiteze „la un public ale cărui date pot prezenta o legătură, cel puțin indirectă, cu acte de infracționalitate gravă, să contribuie într‑un mod sau altul la combaterea infracționalității grave sau să prevină un risc grav pentru securitatea public” (pct. 111)[18].

 


Însă, într-o altă cauză, CJUE a considerat că se respectă principiul proporționalității. În Schwarz[19], în fața CJUE s-a pus în discuție dacă prelevarea și stocarea amprentelor digitale în cadrul eliberării pașapoartelor este compatibilă cu art. 7, 8 și 52 alin. (1) din Cartă (principiul proporționalității). În această cauză, CJUE a constat faptul că Regulamentul nr. 2252/2004 nu încalcă principiul proporționalității întrucât, printre altele, restrângerea asupra drepturilor fundamentale este legitimă deoarece urmărește două obiective de interes general, respectiv „primul fiind prevenirea falsificării pașapoartelor, iar al doilea fiind prevenirea utilizării lor frauduloase, cu alte cuvinte, utilizarea acestora [pașapoartelor] de către alte persoane decât titularul lor legitim”[20]. În viziunea CJUE, Regulamentul nr. 2252/2004 respectă limitele proporționalității deoarece „precizează în mod expres că amprentele digitale pot fi utilizate numai pentru a verifica autenticitatea pașaportului și identitatea titularului său” (pct. 56) și prevede standarde ridicate de securitate precizând că „datele în cauză se stochează pe un suport de stocare integrat în pașaport și de înaltă securitate” (pct. 57).

 

Referințe:

[1] R. Schütze, T. Tridimas (ed.), Oxford Principles of European Law. Volume I: The European Union Legal Order, Oxford University Press, 2018, p. 243.

[2] Takis Tridimas, The General Principles of EU Law, Second Edition, Oxford University Press, 2006, p. 136.

[3] R. Schütze, T. Tridimas (ed.), op. cit. supra, p. 244.

[4] Ibidem.

[5] Takis Tridimas, op. cit. supra, p. 139.

[6] R. Schütze, op. cit. supra, p. 247.

[7] A se vedea, de exemplu, CJUE, Cauzele conexate C-293/12 și C-594/12, Digital Rights Ireland, Seitlinger și alții, hotărârea din 8 aprilie 2014 , ECLI:EU:C:2014:238pct. 52.

[8]CJUE, Cauzele conexate C-293/12 și C-594/12, Digital Rights Ireland, Seitlinger și alții, hotărârea din 8 aprilie 2014 , ECLI:EU:C:2014:238.

[9]Idem, pct. 56.

[10]Idem, pct. 57 și pct. 60.

[11]Idem, pct. 58.

[12]Idem, pct. 61-62.

[13] CJUE, cauza C-311/18, Facebook Ireland and Schrems („Schrems II”), hotărârea din 16 iulie 2020, ECLI:EU:C:2020:559.

[14] Pentru o analiză a Cauzei Schrems II a se vedea Ruxandra Sava, Protecția datelor personale. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (2003-2010), LegalUp.ro, București, 2020, p. 69-72.

[15] CJUE, cauza C-73/16, Puškár, hotărârea din 27 septembrie 2017, ECLI:EU:C:2017:725.

[16] Pentru a ajunge la această concluzie, CJUE a luat în calcul mai mulți factori, dintre care enumerăm (i) crearea unei liste de către instituțiile publice precum cea din litigiu constituie o „prelucrare a datelor cu caracter personal (pct. 103); (ii) și această prelucrare trebuie să respecte unul dintre criteriile privind legalitatea prelucrării (pct. 104); interesul public fiind unul dintre aceste criterii (pct. 106); (iii) rațiuni fiscale ca perceperea impozitului și combaterea fraudei fiscal trebuie să fie considerate ca aparținând unui interes public în sensul legislației privind protecția datelor (pct. 108); (iv) întocmirea acestei liste trebuie să fie necesară pentru atingerea interesului legitim, iar obligația de a verifica respectarea condiției necesității revine instanței de trimitere (pct. 111). (v) este necesară respectarea principiului proporționalității deoarece derogările de la datelor cu caracter personal și limitările acesteia să fie efectuate în limitele strictului necesar. A se vedea Ruxandra Sava, Protecția datelor personale. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (2003-2010), LegalUp.ro, București, 2020, p. 17-22.

[17] CJUE, Cauzele conexate C-203/15 și C-698/15, Tele2 Sverige, hotărârea din 21 decembrie 2016, ECLI:EU:C:2016:970.

[18] A se vedea Ruxandra Sava, op. cit. supra, p. 77-79.

[19] CJUE, cauza C-291/12, Schwarz, hotărârea din 17 octombrie 2013, ECLI:EU:C:2013:670.

[20] Idem, pct. 36.