Aici descoperim
dreptul tehnologiei

bored-girl-using-tablet-carpet_23-2147833828.jpg

În Codul publicat în luna ianuarie, ICO (Autoritatea de supraveghere din UK) introduce 15 principii pentru prelucrarea datelor copiilor online. Aceste principii sunt destinate a ajuta companiile să dezvolte servicii (aplicații) și dispozitive care să protejeze în mod adecvat datele cu caracter personal ale copiilor și să aibă în vedere interesul superior al copiilor.

Principiile propuse de ICO sunt următoarele:

1. Interesul superior al copilului. Interesul superior al copilului ar trebui să fie o focusul principal atunci când se proiectează sau se dezvoltă servicii online care pot fi accesate de un copil.

2. Evaluarea impactului asupra protecției datelor (DPIA). Efectuați o DPIA pentru a evalua și a reduce riscurile pentru drepturile și libertățile copiilor care vor accesa serviciul. Luați în considerare diferitele vârste, capacități și necesități de dezvoltare.

Te-ar putea interesa și: GDPR Practic. Ghid. Cum efectuăm evaluarea de impact (DPIA)?

3. Aplicație adecvată vârstei. Adoptați o abordare bazată pe risc pentru recunoașterea vârstei utiliztorului și asigurați-vă că aplicați principiile din Cod în mod adecvat vârstei.

Te-ar putea interesa:

4. Transparență: Notele de informare către copii și alte documente (termene și condiții, politici) trebuie să fie concise, clare ușor de înțeles și într-un limbaj adecvat vârstei copil.

5. Prelucrarea nepotrivită a datelor cu caracter personal. Nu utilizați datele cu caracter personal în modalități în care ar putea să afecteze copii sau contravin legii. Prelucrarea datelor copiilor online ar trebui să fie întotdeauna legală și corectă față de copil.

6. Politici și standarde ale comunității. Redactați termene și condiții, polici și standarde ale comunității care să includă, dar să nu se limiteze la politici de confidențialitate, restricții de vârstă, reguli de comportament și conținut acceptabil.

7. Setările implicite. Setările implicite trebuie să fie la un „nivel înalt de confidențialitate”, cu excepția cazului în care poți demonstra un motiv întemeiat pentru o altfel de setare, luându-se în calcul interesul superior al copilului.

 

 

8. Minimizarea datelor. Colectează și stochează doar datele cu caracter personal care sunt necesare pentru furnizarea serviciului.

9. Transferul datelor. Nu transmite datele în afara oraganizației decât dacă poți demonstra un motiv întemeiat pentru un astfel de transfer, luând în calcul interesul superior al copilului.

10. Geo-localizare. Dezactivează geo-localizarea în mod implicit, cu excepția cazului în care poți demonstra un motiv întemeiat pentru o astfel de abordare, luând în calcul interesul superior al copilului.

11. Control parental. Dacă oferi control parental, explică acest lucru copilului. Dacă serviciul online permite unui părinte să îi monitorizeze online activitatea, introduce un semn evident pentru a atenționa copilul atunci când este monitorizat.

12. Profilare. Dezactivează profilarea în mod implicit, cu excepția cazului în care poți demonstra un motiv întemeiat pentru profilare, luând în calcul interesul superior al copilului.

13. Tehnici-impuls. Nu folosi tehnici-impuls pentru a conduce sau încuraja copilul să ofere date cu caracter personal care nu sunt necesare sau să dezactiveze setările de confidențialitate.

14. Jucării sau dispozitive conectate. Principiile trebuie să se aplice și dispozitivele sau jucăriilor conectate.

15. Instrumente online de confidențialitate. Oferă instrumente online accesibile și proeminente ca să ajuți copilul să își exercite drepturile și să depună plângeri.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



woman-holding-smartphone-open-appstore-searching-social-internet-service-whatsapp-screen_89286-195.jpg

În actualul context economic, foarte mulți utilizatori de Whatsapp, serviciu furnizat de către Facebook, folosesc acest serviciu de mesagerie în afara cadrului personal. Concret, o parte din utilizatori folosesc Whatsapp la locul de muncă în scop profesional (comercial) pentru a comunica cu angajații, colegii de muncă, clienții.

Potrivit Termenelor și Condițiilor Whatsapp, utilizarea Whatsapp în scop non-personal este interzisă. Aceste condiții de utilizare sunt obligatorii pentru fiecare utilizator Whatsapp și reprezintă un veritabil contract în baza căruia atât Whatsapp, cât și utilizatorul poate lua măsuri legale împotriva părții care nu respectă ceea ce a „semnat”  acceptat printr-un simplu click.

Extras din Termenele și Condițiile Whatsapp:

„Legal And Acceptable Use. You must access and use our Services only for legal, authorized, and acceptable purposes. You will not use (or assist others in using) our Services in ways that: (a) violate, misappropriate, or infringe the rights of WhatsApp, our users, or others, including privacy, publicity, intellectual property, or other proprietary rights; (b) are illegal, obscene, defamatory, threatening, intimidating, harassing, hateful, racially or ethnically offensive, or instigate or encourage conduct that would be illegal or otherwise inappropriate, including promoting violent crimes; (c) involve publishing falsehoods, misrepresentations, or misleading statements; (d) impersonate someone; (e) involve sending illegal or impermissible communications, such as bulk messaging, auto-messaging, auto-dialing, and the like; or (f) involve any non-personal use of our Services unless otherwise authorized by us.

Interesant este că în anul 2019, Whatsapp a făcut o declarație interesantă:

In addition, beginning on December 7, 2019, WhatsApp will take legal action against those we determine are engaged in or assisting others in abuse that violates our Terms of Service, such as automated or bulk messaging, or non-personal use, even if that determination is based on information solely available to us off our platform. For example, off-platform information includes public claims from companies about their ability to use WhatsApp in ways that violate our Terms. This serves as notice that we will take legal action against companies for which we only have off-platform evidence of abuse if that abuse continues beyond December 7, 2019, or if those companies are linked to on-platform evidence of abuse before that date.”

Dacă va lua aceste măsuri împotriva utilizatorilor care folosesc whatsapp la locul de muncă, cum, când și la ce modalități concrete va decurge, rămâne de văzut. Dacă acționarea în instanță a utilizatorilor care folosesc Whatsapp în scop profesional este puțin probabilă, suspendarea/închiderea conturilor ar putea fi o soluție fezabilă. Un lucru clar se desprinde din cele menționate: Facebook e interesat ca utilizatorii să folosească versiunea Whatsapp pentru business. 

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bride-holds-wedding-bouquet-her-hands_78826-2236.jpg

Cu toții ne-am întrebat dacă scenariile din filmele americane, în care o persoană se poate opune la căsătorie, se poate întâmpla sau este doar ficțiune, de aceea în prezentul articol vom vorbi despre opoziția la căsătoei. Răspunsul îl găsim în dispozițiile Codului Civil – Cartea a II-a – Despre căsătorie, dar și în dispozițiile Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.

Înainte de încheierea căsătorie, viitorii soți trebuie să încheie o declarație de căsătorie, în care vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie ales, precum și regimul matrimonial.

Declarația de căsătorie va fi publicată, în extras, de ofițerul de stare civilă în aceeași zi în care este primită, într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează a se încheia căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

Potrivit art. 283 alin. (2) din Codul Civil, „Extrasul de pe declarația de căsătorie cuprinde obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării”.

 

 

În literatura noastră de specialitate, opoziția la căsătorie a fost definită ca fiind actul prin care o persoană, fără a fi nevoită să dovedească un interes, informează ofițerul de stare civilă cu privire la existența unui impediment legal sau la neîndeplinirea unei cerințe a legii pentru încheierea căsătoriei.

Din cuprinsul art. 285 din Codul Civil se deduc condițiile de valabilitate ale opoziției:

  • trebuie să fie făcută în scris;
  • individul nu trebuie să demonstreze vreun interes, reglementarea din Codul Civil referindu-se la orice persoană;
  • prin opoziție trebuie să se invoce existența unui impediment legal la încheierea căsătoriei sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite;
  • la cererea prin care se opune căsătoriei, individul trebuie să anexeze sau să menționeze dovezile pe care se întemeiază.

Totuși, opoziția care nu îndeplinește cerințele sus-menționate, așa numita opoziție neregulată, va avea valoarea unei informații pe care ofițerul de stare civilă va fi obligat să o verifice.

 

Te-ar putea interesa și:

KIT GDPR Premium

 

Ofițerul care a primit opoziția are obligația de a verifica aspectele semnalate sau a vedea dacă este sau nu întemeiată. În principiu, se solicită informații de la starea civilă de la locul nașterii celor doi soți, întrucât pe marginea certificatelor de naștere se fac mențiuni privind căsătoria, divorțul, adopția, etc.

Diferența dintre opoziția făcută cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și opoziția neregulată constată în faptul că, în privința celei dintâi, ofițerul, după ce a verificat informațiile furnizate, va fi obligat să emită o soluție de admitere sau, după caz, de respingere a opoziției, pe când, în privința opoziției neregulate, această formalitate nu mai trebuie îndeplinită.

În cazul opoziției întemeiate, ofițerul de stare civilă va refuza încheierea căsătoriei. În plus, la cererea expresă a părții, va transmite actele judecătoriei de tutelă pentru a hotărî de urgență asupra refuzului de a încheia căsătoria, în temeiul art. 9 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.

Dacă opoziția la căsătorie se dovedește neîntemeiată, dar cu toate acestea, căsătoria nu s-a încheiat la data fixată, soții pot pretinde de la persoana care a făcut opoziția și a întârziat celebrarea căsătoriei, cu rea-credință, despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

 

Referințe:

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



pile-3d-facebook-logos_1379-875-2.jpg

Compania Facebook din Germania a fost amendată cu 51.000 euro pentru că a eșuat să desemneze în mod corect un DPO (responsabil cu protecția datelor).

În timp ce amenda pare minusculă pentru gigantul rețelei de socializare, ea vizează doar compania Facebook din Germania și nu „compania mamă miliardară”, a declarat Autoritatea de Protecție a datelor din Hamburg, Germania, în raportul său anual publicat joi.

„Acest caz ar trebui să fie un avertisment clar pentru toate celelalte companii: numirea unui responsabil cu protecția datelor când este obligatoriu și comunicarea datelor acestuia către Autoritatea de supraveghere”, au spus reprezentanții Autorității de supraveghere din germania. „Chiar și încălcări mai mici ca acestea pot duce la sancțiuni substanțiale.”

Te-ar putea interesa și:

Sancțiunea a fost dată în conformitate cu noile norme de confidențialitate  datelor ale Uniunii Europene, care se aplică 2018. Regulamentul General privind Protecția Datelor, sau GDPR, acordă autorităților de supravraghere din fiecare stat membru puteri de a acorda amenzi de până la 4% din cifra de afaceri pentru nerespectarea prevederilor GDPR.

Reacția rapidă a Facebook a evitat acordarea unei amenzi și mai mari, conform celor declarate de reprezentanții autorității de supraveghere din Germania. Facebook a oprit imediat încălcarea și a comunicat datele responsabilului cu protecția datelor către autoritatea de supraveghere.

Sursa: Bloomberg.com

 

KIT GDPR Premium

 

 

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



sad-child-with-angry-dad-mom-quarreling_38747-478.jpg

În situația neplăcută a unui proces de divorț, ascultarea minorului în procesul de divorț este, potrivit art. 264 din Codul Civil, obligatorie pentru copilul care a împlinit vârsta de 10 ani și facultativă pentru copilul sub 10 ani. Cu alte cuvinte, dacă autoritatea comptententă consideră că ascultarea minorului în procesul de divorț este necesară pentru soluționarea cauzei, se va proceda la ascultarea acestuia, chiar dacă minorul are sub 10 ani.

În practică s-a pus întrebarea dacă instanța de judecată este obligată să decidă conform dorințelor copilului, întrebare la care s-a răspuns în sens negativ. Instanța de judecată nu este obligată să decidă așa cum dorește copilul, însă este obligată să țină seama și de opinia acestuia. Atunci când decide măsura în care va ține seama de opinia copilului, va lua în calcul interesul superior al copilului, precum și o serie de alți factori precum gradul de maturitate și vârsta.

Cu toate acestea, orice copil al cărui părinți divorțează, are dreptul de a fi ascultat. Dreptul de a fi ascultat, potrivit Codului Civil, înseamnă atât dreptul de a-și exprima opinia, dar și de a primi alte informații în funcție de vârsta și gradul de maturitate pe care îl are, precum și de a fi informat asupra consecințelor pe care îl are luarea oricărei decizii în privința sa.

Te-ar putea interesa și:

Potrivit art. 226 din Codul de procedură civilă, ascultarea minorului se realizează în camera de consiliu, astfel încât publicul să nu îi afecteze libera-exprimare a opiniei sale vis-a-vis de situația sa particulară. Părinții sau alte persoane vor participa la ascultarea minorului doar dacă instanța consideră acest lucru necesar în funcție de particularitățile fiecărui caz și interesul superior al minorului.

Opinia copilul contează îndeosebi în aspecte ce țin de locuința minorului după divorț (la cine va locui după divorț), exercitarea autorității părintești (de regulă, aceasta se exercită în comun), programul de vizitare (cât de des dorește să se vadă cu părintele la care nu locuiește în funcție de gradul de atașament, necesități etc).

Pentru mai multe informații cu privire la acest subiect, Unicef a publicat un ghid de audiere a copilului în procedurile judiciare. 

 

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



sheep-green-field_62754-1358.jpg

Conform art. 1375 din Codul civil român, proprietarul unui animal sau persoana care se servește de acesta va răspunde, în mod independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animale. Exonerarea nu se aplică nici în situația în care animalul a scăpat de sub paza persoanei în cauză. Mai multe despre răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale puteți citi și în articolul nostru de aici. 

Pentru a realiza o analiză concretă a prejudiciului cauzat de animale, ne vom raporta la jurisprudența națională, în speță la Decizia nr. 98/2014 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud la data de 02.04.2014, în dosarul nr. 3014/265/2012, Secția civilă nr. 98/R/2014.

În speța dată a fost supus examinării recursul civil declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 3028/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud, obiectul dosarului fiind pretenții-despăgubiri. În urma efectuării apelului nominal în ședință publică, s-a prezentat avocatul pârâtului-recurent, alături de pârâtul-intimat, care a fost asistat la rândul său de către avocat. Instanța de judectă a constatat faptul că procedura de citare a fost legal îndeplinită, fiind întocmit referatul cauzei.

În urma acordării cuvântului reprezentanților părților, aceștia au solicitat admiterea, respectiv respingerea recursului, în favoarea părții pe care o reprezentau în cauză (reclamant și pârât în fața instanțelor de fond).

 

 

Tribunalul a constatat faptul că prin sentința civilă pronunțată de instanța de fond, s-a respins acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul, fiind obligat reclamantul la plata sumei de 1.000 de lei către pârât drept cheltuieli de judecată. Pentru pronunțarea hotărârii de către instanța de fond, s-a reținut faptul că reclamantul este proprietar al unei anumite suprafețe de teren, de pe care recoltează fân anual. În apropierea terenului, pârâtul are organizată o stână în câmp, loc în care ține animalele în timpul verii. În anul 2012, terenul reclamantului a fost pășunat de către animale, întrucât acesta nu mai putea să recolteze fânul.

Pârâtul a precizat că paza animalelor a revenit altei persoane, aceasta fiind în măsură să suporte repararea prejudiciului cauzat de animale. Cu toate acestea, tribunalul a statuat faptul că paza juridică a animalelor revine pârâtului, nicidecum ciobanului care a fost însărcinat numai cu paza efectivă a animalului, fiind doar un paznic material, prin aprecierea instanței de judecată. Deci, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale revine proprietarului animalelor (nu paznicului material), întocmai cum reflectă și instanța de judecată:

  • Întrucât ciobanul nu exercită controlul și supravegherea asupra animalului în mod independent și în interes propriu, așa cum prevede art. 1377 NCC, calitatea sa de păzitor juridic este exclusă. Existența raportului de subordonare dintre cioban și pârât implică menținerea dreptului și obligației de control și direcție al pârâtului proprietar al animalelor.
  • O anumită practică, invocată ca uzanță (obicei al locului), în sensul că răspunderea ar reveni ciobanului, nu poate fi reținută, ea contravenind prevederilor art. 1377 NCC. Ca atare, în cauză, răspunderea revine proprietarului animalelor, în calitate de păzitor juridic;
  • Păzitorul juridic poate fi exonerat de răspundere numai dacă dovedește că prejudiciul se datorează faptei unui terț, faptei victimei sau forței majore.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

KIT GDPR Premium

 

Aceeași instanță precizează faptul că prejudiciul produs de către animalele care aparțin unor proprietari diferiți între care nu există comunitate de pază juridică, atrage o răspundere divizibilă, nu una solidară. Deci, pârâtul este responsabil de paguba cauzată de cele 150 de oi care îi aparțin. Pentru modalitatea de individualizare a prejudiciului, au fost luate în considerare depozițiile martorilor; procedura contencioasă cuprinde astfel mijloace de probă adecvate în scopul pronunțării unei soluții temeinice în cauza dedusă judecății. Soluția instanței de judecată este una de admitere a recursului declarat de reclamant, obligându-l pe pârât la plata sumei de 1.000 de lei cu titlu de despăgubiri și a sumei de 92,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond. Atunci când realizează analiza prejudiciului cauzat de animale, instanța de judecată face o distincție importantă între proprietarul animalului și ,,păzitorul” material sau temporar al acestuia. Conform jurisprudenței în această materie, va răspunde pentru prejudiciul cauzat de animale proprietarul acestora, nu și păzitorul lor material (numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, proprietarul este exonerat de plată). Soluția instanței de judecată este una importantă, întrucât vine în contradicție cu soluția instanțelor de fond, în sensul că acordă drept la despăgubire pentru reclamant, în speță pentru dauna produsă de către pârât acestuia, prin neacordarea pazei conforme. De asemenea, încercarea de a se sustrage de la răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale nu este validă în fața instanței de judecată, răspunderea proprietarului pentru animalul aflat sub paza sa fiind una prevăzută și sancționată de lege. Orice act contrar legii nu ține cont de păzitorul material sau temporar al animalelor, ci de proprietarul acestora. Pronunțarea acestei soluții este o măsură eficientă în scopul recuperării prejudiciului produs reclamantului de către pârât și nu face altceva decât să confirme rolul instanțelor de judecată: acela de a putea să confere dreptatea (o dreptate subiectivă, dar raportată la cazul concret) părții îndreptățite să o primească. Orice încălcare a legii atrage cu sine și sancționarea sa, atât de către și prin lege, cât și de către instanțele de judecată.

 

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



medium-shot-judge-with-book-gavel_23-2148230760.jpg

Conform art. 480 din Codul de procedură penală din România, acordul de recunoaștere a vinovăției poate să se încheie numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani. Alin. (2) al aceluiași articol prevede faptul că acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când (din probele administrate în cauză), vor rezulta suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și la vinovăția inculpatului. De precizat în această situație este faptul că asistența juridică a inculpatului prin avocat este obligatorie.

Care sunt efectele încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției? Acestea rezultă din cuprinsul art. 408, alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul că inculpatul va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul în care pedeapsa aplicabilă este închisoarea și cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul în care pedeapsa aplicabilă este amenda.

Modalitatea de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției este reprezentată de forma scrisă, cu precizarea că în această situație nu se va mai întocmi rechizitoriu (actul de sesizare al instanței de judecată) cu privire la inculpații cu care a fost încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției. În raport de prevederile art. 482 din Codul de procedură penală al României, acordul va cuprinde următoarele date: data și locul încheierii, numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie acordul, datele privitoare la persoana inculpatului, descrierea faptului ce constituie obiectul acordului, încadrarea juridică a faptei și pedepsa prevăzută de lege, probele, mijloacele de probă, declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, cererile procurorului, semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului acestuia.

.

 

 

Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, reglementată prin intermediul art. 438 din Codul de procedură penală, este reprezentată de sesizarea instanței de judecată de către procuror (după ce acordul a fost încheiat) și trimiterea atât a documentului prin care se recunoaște vinovăția, cât și a dosarului de urmărire penală. Dacă acordul privește numai unele dintre fapte sau numai pe unii dintre inculpați, iar pentru restul faptelor și restul inculpaților se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței de judecată se va face separat. Se vor înainta instanței de judecată numai actele de urmărire penală referitoare la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Soluțiile instanței de judecată în privința acordului de recunoaștere a vinovăției sunt conturate prin intermediul art. 485 din Codul de procedură penală, pe care le reflectăm astfel:

  • Admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției, dispunerea condamnării inculpatului la o pedeapsă ale cărei limite au fost reduse în conformitate cu prevederile legale;
  • Respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției și trimiterea dosarului în vederea continuării urmăririi penale.

De asemenea, instanța de judecată poate să admită acordul de recunoaștere a vinovăție numai cu privire la unii dintre inculpați, conform art. 485 din Codul de procedură penală.

Pentru a realiza analiza acordului de recunoaștere a vinovăției, ne vom raporta la jurisprudența instanțelor de judecată din România. Relevantă în acest sens este Sentința nr. 224/2015 pronunțată de Tribunalul Brașov în data de 26.10.2015, Secția penală.

Pe rolul instanței de judecată se află soluționarea cauzei penale având ca obiect acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției și inculpatul – care este cercetat în cauză pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri și trafic de droguri de risc.

În privința reprezentantului Ministerului Public, acesta a considerat că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege, motiv pentru care a solicitat admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă de 2 ani și 8 luni de închisoare. De asemenea, față de acesta s-a solicitat să se aplice o pedeapsă complementară (iar alături de cea principală să se aplice și o pedeapsă accesorie). S-a solicitat deducerea perioadei reținerii și a arestului preventiv și confiscarea celor precizate prin intermediul acordului de recunoaștere a vinovăției.

KIT GDPR Premium

 

În raport de condițiile prevăzute de lege, s-a constatat faptul că acordul de recunoaștere a vinovăției a fost valabil încheiat, maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului fiind mai mic de 7 ani. Astfel, instanța de judecată a admis acordul de recunoaștere a vinovăției și a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 2 ani și 8 luni închisoare și 2 ani pedeapsă complementară, fiindu-i restricționate anumite drepturi, precum dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Acordul de recunoaștere a vinovăției poate reprezenta o soluție legislativă benefică pentru inculpatul care dorește recunoașterea faptelor sale, beneficiind ca atare de reducerea pedepsei în cuantumul prevăzut de lege.

 

 

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]




Contractul de vânzare este, conform art. 1650 din Codul civil român, acel contract prin care vânzătorul transmite sau prin care se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun. Transferul sau transmiterea proprietății bunului se va face în schimbul unui preț, iar obligația de plată a prețului revine cumpărătorului.

În materie de vânzare, vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut, în conformitate cu dispozițiile art. 1673 din Codul civil. Totodată, atunci când una dintre părțile care încheie o promisiune bilaterală de vânzare refuză în mod nejustificat să încheie contractul de vânzare promis, cealaltă parte poate, conform art. 1669 din Codul civil, să ceară pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, sub rezerva ca toate celelalte condiții de validitate să fie îndeplinite. Atare situație este întâlnită și reflectată și la nivel practic, situație pe care o vom analiza prin raportare la Sentința civilă nr. 51/2011, pronunțată în Dosar nr. 1976/2010 de către Judecătoria Moinești. Pentru a reflecta datele prezentei spețe, vom avea în vedere obiectul acesteia: perfectarea vânzării-cumpărării. În sensul precizat, vânzătorul nu s-a mai prezentat la notar pentru încheierea actului autentic.

Punctual, reclamantul a solicitat instanței de judecată să dispună perfectarea vânzării ce a intervenit între părți pentru un imobil format din teren în suprafață de 1,4 ha și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

 

Instanța de judecată a analizat cererea în etapă incipientă, constatând că a fost legal timbrată. Reclamantul a arătat instanței de judecată că a cumpărat de la pârâtă o anumită suprafață de teren, prin intermediul unui înscris sub semnătură privată. Ulterior acestei acțiuni, pârâta nu s-a mai prezentat la notar pentru încheierea actelor în formă autentică. După decesul pârâtei (survenit în cursul judecății), cererea a fost modificată prin chemarea în judecată a unității administrativ teritoriale, în lipsa moștenitorilor. După ce a procedat la audierea martorilor, instanța de judecată a reliefat următoarele aspecte:

  • Între reclamant și pârâtă a fost încheiat un înscris sub semnătură privată – contractul de vânzare, intitulat ,,Convenție”;
  • Prin înscrisul sub semnătură privată, pârâta a vândut reclamantului un imobil format din teren având o anumită suprafață;
  • Ulterior acțiunii pârâta nu s-a prezentat la notar pentru a încheia actul în formă autentică;
  • După procedarea la audierea martorilor, s-a apreciat faptul că prețul vânzării a fost în valoare de 2.000 de lei;
  • În baza înscrisurilor care au fost depuse la dosar, coroborate cu declarațiile martorilor, s-a constatat verosimilitatea situației de fapt pe care reclamanta a pretins-o prin cererea de chemare în judecată;
  • S-a constatat faptul că susținerile reclamantei au fost dovedite;
  • A fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind relevante dispozițiile art. 1073 și 1075 din Codul civil, coroborate cu art. 5 din Legea nr. 247/2005 privind reforma din domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente;
  • S-a pronunțat hotărârea de către instanța de judecată, care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

KIT GDPR Premium

 

Hotărârea pronunțată de instanța de judecată reflectă o situație practică importantă, dar și o consecință pe care o poate suporta vânzătorul care nu se prezintă pentru perfectarea actului în formă autentică. Situația practică a avut ca finalitate pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, fapt care a avut la bază existența unui înscris sub semnătură privată, dar și proba testimonială. Cazul practic prezentat este raportat la dispozițiile legii civile în materia contractului de vânzare. Aprecierea realizată de către instanța de judecată are întotdeauna un temei legal, dar și coroborarea situațiilor de natură faptică prezentate de către reclamant. În procesul civil, legea conferă posibilitatea ca un cumpărător să poată solicita instanței de judecată perfectarea contractului de vânzare, urmare a neprezentării vânzătorului la notar pentru autentificarea actului. Soluția legislativă este una benefică la nivel juridic, conferind un drept esențial persoanelor care încheie un înscris sub semnătură privată și transformându-le pe acestea în părți ale unui potențial act juridic. ,,Confirmarea” actului sau perfectarea contractului se poate realiza prin intermediul instanței de judecată, ce devine un garant al respectării drepturilor procesuale. Codul civil român sancționează astfel orice conduită contrară a vânzătorului care, ulterior vânzării și încasării prețului, refuză să perfecteze actul juridic. Validitatea actului este consfințită la nivelul instanței de judecată care pronunță o hotărâre ce va ține loc de contract de vânzare-cumpărare. În concluzie, consecința (firească) a neprezentării vânzătorului la notar pentru încheierea actului în formă autentică, este reprezentată de soluția legislativă precizată de legiuitor, anume de posibilitatea de introducere a unei cereri de chemare în judecată de către reclamantul-cumpărător, prin care să solicite pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract (sau de act autentic). În atare situație, judecătorul va analiza toate probele depuse la dosarul cauzei și va putea, dacă va considera necesar pentru formarea convingerii sale, administra noi probe, pentru a putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



man-with-crossed-hands-funeral_79405-11699.jpg

Testamentul este un act juridic unilateral și revocabil, prin care testatorul dispune cu privire la bunurile sa pentru perioada în care nu va mai fi în viață.

Testamentul este reglementat la nivel intern prin intermediul Codului civil român, atât în privința existenței sale, cât și a modalităților de redactare sau întocmire. Cu privire la modalitatea întocmirii sale, legea este certă. 

La nivel de doctrină, testamentul este definit drept un act personal, unilateral și revocabil în timpul cât testatorul este în viață, prin intermediul căruia testatorul dispune de avutul său pentru timpul cât nu va mai fi în viață. Testamentul trebuie să îndeplinească, anumite condiții, dintre care precizăm următoarele: consimţământul, capacitatea, obiectul – care trebuie să fie în circuitul civil şi poate fi atât un bun prezent cât şi unul viitor, cauza – care trebuie să fie licită, morală şi posibilă, să fie întocmit în formă scrisă, să fie întocmit printr-un act separat.

 

Te-ar putea interesa și: Dezmoștenirea în Codul Civil. Cum pot dezmoșteni legal moștenitorii?

 

 

Conform Codului civil român, testamentul este reglementat în cadrul art. 1034, fiind definit drept un act unilateral personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață. Acesta cuprinde dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile care fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului.

Legea instituie nulitatea absolută a testamentului în cazul în care două sau mai multe persoane dispun una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unui terț, prin același testament. Pentru ca testamentul să fie valabil, este necesar consimțământul testatorului, care nu trebuie să fie viciat și, în plus, legea prevede necesitatea existenței discernământului la data dispunerii cu privire la bunurile sale prin testament.

Clasificarea testamentului se face prin raportare la art. 1040 din Codul civil român. Astfel, testamentul (ordinar) poate să fie olograf sau autentic. Cu privire la testamentul olograf, el trebuie să fie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului. În privința testamentului autentic, el trebuie să fie autentificat de către un notar public sau o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, iar cu ocazia autentificării, testatorul poate să fie asistat de unul sau de doi martori, în conformitate cu dispozițiile art. 1043 din Codul civil român.

La redactarea testamentului olograf, care necesită scrierea în întregime, datarea și semnarea de mâna testatorului, la nivel de practică judiciară a fost ridicată problematica nulității testamentului. Situația în care testatorul a redactat testamentul prin inserarea hârtiei indigo, iar apoi și-a scris numele și a datat testamentul și, ulterior, a semnat documentul rezultat fără hârtia copiativă, poate să constituie o cauză de nulitate?

KIT GDPR Premium

 

Relevantă în cazul precizat anterior este Decizia nr. 898/R din 14 iunie 2010, a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. În urma efectuării expertizei în prezenta cauză, s-a concluzionat faptul că testamentul a fost scris, datat și semnat de către testator. S-a remarcat faptul că în textul actului din litigiul precizat, data și numele (redat cu majuscule) au fost inserate cu ajutorului unui indigo de culoare neagră, iar semnătura testatorului a fost executată în original, în mod direct cu instrumentul scriptural. În această situație, instanța a apreciat faptul că exista posibilitatea ca testatorul să fi extras hârtia de indigo (copiativă) dintre exemplarele testamentului atunci când l-a și semnat.

În situația enunțată s-a conturat valabilitatea testamentului. Astfel, Curtea de Apel a constatat că instanțele de fond au reținut în mod corect valabilitatea testamentului, întrucât actul a fost scris în întregime, datat și semnat de testator. Faptul că testatorul a utilizat o hârtie indigo (copiativă) la redactarea testamentului, nu prezintă o relevanță din punct de vedere juridic. Utilizând preceptul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă/să distingă), instanța de judecată a precizat faptul că legea nu instituie o limitare în privința instrumentului de scris sau a suportului material la redactarea testamentului olograf.

În privința valabilității testamentului prin prisma liberei manifestări de voință, raportul de expertiză medico-legală a evidențiat faptul că testatorul a fost lucid și orientat temporo-spațial, fără să fi avut vreo tulburare psihică de natură să influențeze capacitatea sa de a testa.

Practica judiciară de la nivel intern a lămurit o problematică importantă, iar, in extenso, dacă redactarea testamentului cu ajutorul unei hârtii copiative ar fi reprezentat în fapt o cauză de nulitate a testamentului, efectele sale juridice erau însemnate pentru persoanele interesate. Instanța națională a statuat faptul că legea nu instituie o obligativitate în privința instrumentelor de scriere la realizarea testamentului de către o persoană; a fortiori, utilizarea hârtiei copiative la scrierea numelui și a datei, urmată de înlăturarea acesteia și semnarea documentului ,,în original”, nu reprezintă o cauză de nulitate a testamentului.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



happy-businessman-folded-hands-pose-business-man-smile-male-cartoon-character_48369-20611.jpg

Contractul, ca acord de voințe dintre părți, poate fi încheiat între orice categorii de persoane, fără discriminare, însă ce facem în situația în care consimțământul pune probleme atunci când există temerea reverențiară? În acest sens, ce se întâmplă în cazul unui contract încheiat între o persoană și superiorul acesteia, care a avut la bază teama celui dintâi, motiv determinant pentru care a și consimțit la încheierea actului?

În această situație este necesar să pornim de la dispozițiile Codului civil român. Conform art. 1166 din Codul Civil din România, contractul reprezintă un acord de voințe, care apare între două sau mai multe persoane. Esențială pentru încheierea contractului este însăși intenția, Codul prevăzând condiția ca acordul să se realizeze cu intenția de a constitui, a modifica sau a stinge un raport juridic. Cu privire la raportul juridic, vom realiza raportarea în mod particular la raportul juridic civil- care presupune acea relație socială, patrimonială sau nepatrimonială, care este reglementată de normele de drept civil.

Deci, la încheierea contractului, necesare sunt voințele persoanelor și intenția acestora în sensul de modificare, constituire sau stingere a unor raporturi juridice.

 

Te-ar putea interesa și:

 

După ce am analizat definiția contractului, este necesară și analiza încheierii sale. În speță este relevant art. 1182 din Codul civil. Conform alin. (1) al prezentului articol, contractul se încheie prin două modalități: fie prin negociere de către părți, fie prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Alin. (2) este lămuritor, în sensul în care este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, putând lăsa elementele secundare spre convenirea lor ulterioară (inclusiv încredințarea determinării lor altei persoane). În situația în care părțile nu se pun de acord cu privire la elementele secundare (punctual nici persoana căreia i-a fost încredințată determinarea acestor elemente nu stabilește sau nu ajunge la un acord cu privire la stabilirea lor), revine instanței datoria de a dispune completarea cotractului, la cererea oricăreia dintre părți.

 

 

Dacă legea civilă nu îngrădește încheierea unui act juridic civil de calitatea părților (a nu se intepreta limitativ, în sensul că se vor avea în vedere excepțiile prevăzute de legea civilă), pornind de la o situație punctuală, este permisă și încheierea unui contract între angajator și angajat, sau între o persoană și superiorul acesteia. În sensul precizat, Codul civil român instituie o noțiune complexă, anume temerea reverențiară (sau temerea izvorâtă din respect). Conform Codului civil, art. 1219, simpla temere, izvorâtă din respect, fără să fi existat violență, nu atrage anularea contractului încheiat. La nivel practic s-a format opinia conform căreia angajatorul ar avea o ,,prerogativă disciplinară”, iar exercițiul unui drept nu poate să constituie act de violență, astfel că simpla temere reverențioasă față de persoanele cu funcții de conducere nu este de natură să vicieze consimțământul persoanelor (în speță al angajatului)

S-a mai apreciat faptul că există temere reverențiară în raportul copil-părinte, nepot-bunic, fiind o ,,teamă de a displace”, provocată de respect, politețe, de o atitudine binevoitoare, atentă și respectuoasă ce ar caracteriza atare relații.

Pentru a putea fi înglobată în structura viciilor de consimțământ de la nivel civil, temerea reverențiară trebuie să coexiste cu violența, în sensul că persoana va încheia actul juridic având la bază atât temerea izvorâtă din respect, cât și ca urmare a exercitării violenței asupra sa.

La nivel de practică judiciară, spețele având în vedere temerea reverențiară sunt rare; cel puțin prin raportare la principiul publicității, în sensul că nu există practică judiciară relevantă însemnată publicată în această materie. Relevantă în acest sens – și printre puținele decizii date în aceste situații juridice de către instanțele naționale- este și Decizia nr. 1376 din 16.11.2010 având ca obiect  opoziția împotriva hotărârilor adunării generale ale unei societăți comerciale pronunțată de Curtea de Apel București. În acest sens, redăm următoarele:

KIT GDPR Premium

 

Prin sentința comercială nr. 5197/22.04.2010, Tribunalul București – Sectia a VI-a Comerciala a respins cererea prin care A.F. a formulat opoziție la decizia asociatului unic al S.C. F.A. S.R.L. nr. 1/26.08.2009 de modificare a actelor constitutive ale societății comerciale și a solicitat obligarea pârâtelor S.C. F.A. S.R.L. și S.L. la repararea prejudiciului suferit prin această modificare, respectiv, achitarea debitelor societare către bugetul de stat.

Împotriva sentinței s-a declarat recurs de către A.F., în sensul solicitării modificării cu admiterea cererii și obligarea pârâtelor la plata prejudiciului cauzat prin adoptarea unei decizii de modificare a actelor constitutive ale societății în cauză, în sensul obligării lor la plata datoriilor către bugetul de stat consolidat.

Potrivit art. 61 din Legea nr. 31/1990, creditorii sociali și orice persoane interesate pot să formuleze opoziție împotriva hotărârilor adunării generale ale unei societăți comerciale, atunci când hotărârile îi prejudiciază, opoziție prin care cer instanței de judecată să dispună obligarea societății sau a asociaților săi la repararea prejudiciului astfel cauzat.

Instanța de judecată a remarcat faptul că prejudiciul solicitat nu a fost demonstrat, el fiind caracterizat numai prin temerea reverențiară  că pârâtele au urmărit sustragerea societății de la plata obligațiilor fiscale, deși acest fapt nu se poate demonstra, în măsura în care, potrivit art. 205 din Legea nr. 31/1990, modificările care au fost aduse actului constitutiv – în sensul celor adoptate prin decizia asociatului unic nr. 1/26.08.2009-  nu atrag crearea unei entitati juridice noi.

Temerea reverențiară este invocată prin raportare la dreptul de opoziție în prezenta speță. La nivel juridic și jurisprudențial temerea reverențiară este tratată în mod ,,suplu”, prin raportare la un criteriu esențial, anume existența violenței concomitent cu existența unei temeri care a izvorât din respect. Deși practica judiciară în această materie nu este una însemnată, apreciem faptul că problematica prezentată în cadrul prezentului articol este una de importanță juridică și practică deosebită. Existența acestei problematici și ,,validarea” sa de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, poate să atragă drept consecință chiar anularea actului juridic întocmit și încheiat în această împrejurare.

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



blog-legalup-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord