Aici descoperim
dreptul tehnologiei

instagram-star-reveals-tricks-to-gain-millions-of-followers-on-the-photo-sharing-app.jpg

Consiliul pentru Publicitate din Austria (The Advertising Council) este un organism  care supraveghează industria de publicitate austriacă. Printre altele, Consiliul se concentrează pe adoptarea unui cod de etică obligatoriu pentru industria publicitară. Acest cod trebuie urmat de agenții de publicitate din Austria și impune sancțiuni în caz de încălcare. În cazul în care există încălcări, Consiliul pentru Publicitate poate emite avertizări sau solicita încetarea practicii de publicitate care încalcă regulile publicității legale.

Deoarece deciziile Consiliului pot fi făcute publice, companiile sau persoanele care nu se conformează riscă să își strice reputația. Mai mult, Curtea Supremă de Justiție din Austria ține cont în mod regulat de aceste coduri de conduită atunci când examinează practicile din industrie,

Deoarece deciziile Consiliului de Publicitate pot fi făcute publice, infractorii riscă să-și facă rău reputația sau să fie discreditați. Mai mult, Curtea Supremă de Justiție ia în considerare în mod regulat aceste coduri de etică atunci când examinează practicile din industrie, mai ales atunci când trebuie să stabilească dacă s-a respectat cerința diligenței profesionale cerută de legea concurenței.

Influencer marketing

„Influencer marketing” înseamnă a apela la bloggeri sau alte persoane influente de pe rețelele de socializare pentru a promova bunuri și servicii. Motivele pentru care se apelează la influencer marketing sunt următoarele:

  • agenții de publicitate pot apela la un influencer pentru a viza un anumit public țintă (în mod ideal, o comunitate omogenă și activă de adepți);
  • oamenii au încredere mai degrabă în recomandări decât în reclame.

Spre deosebire de recenzii, în această situație marketing-ul este realizat de o terță parte, influencerul, iar nu de agentul de publicitate. Conceptul transmiterii reclamei ascunse este problematic din punct de vedere juridic, iar consumatorii uneori nu au posibilitatea să înțeleagă unde se termină opinia personală și unde începe publicitatea ascunsă. De exemplu, influencerii ar putea:

  • să cumpere singuri un produs și să posteze despre el fără vreo implicare din partea comerciantului;
  • să utilizeze mostre gratuite, cadouri sau invitații fără vreo obligație de a cumpăra produsul;
  • să posteze despre un produs în schimbul unor mostre gratuite, cadouri sau invitații, dar fără niciun control asupra conținutului postării;
  • să aibă un contract cu o companie care îi cere să posteze despre un produs folosind conținutul furnizat de companie.

Din punct de vedere juridic, două întrebări sunt cruciale:

  • În ce condiții există o obligație de a eticheta conținutul și de a informa consumatorul că este doar marketing?
  • Ce informații (de exemplu, formularea și poziția) sunt necesare pentru a împiedica confuzia consumatorilor?

Ca o recunoaștere a acestor tendințe și incertitudini, Consiliul pentru Publicitate a emis orientări pentru a trata influencer marketing-ul ca un mijloc specific de comunicare de marketing pentru a se asigura că există reguli în beneficiul agenților de publicitate, bloggerilor și consumatori. Deoarece influencerii pot juca rolul de model (în special față de tinerii consumatori), au fost create reguli specifice privind comportamentul acestora în ceea ce privește marketing-ul. Potrivit Consiliului pentru Publicitate, două cerințe caracterizează, în esență, activitățile de influență ca comunicări de marketing: remunerația și controlul conținutului.

Dacă noțiunea de remunerație este ușor de înțeles (ce primește influencerul în schimbyul postării), „controlul conținutului” înseamnă că firma de publicitate face sugestii cu privire postarea influencerului, cum ar fi, de exemplu, textul, structura, numărul de postări, frecvența acestora, orele și zilele în care se va posta și/sau utilizarea anumitor rețele de socializare.  Controlul conținutului devine evident în special atunci când agentul de publicitate dă influencerului un script sau un text pentru publicare și/sau acestea sunt validate înainte de publicare.

Sugestiile Consiliului cu privire la etichetare

Comunicarea de marketing a influencerului, precum orice comunicare publicitară, trebuie implementată și etichetată astfel încât consumatorul să o recunoască imediat ca publicitate. Publicitatea trebuie să fie identificabilă în mod clar de terți și să fie marcată în mod adecvat ca publicitate (de exemplu, printr-un hashtag #reclamă) la începutul postării pe social media și pe platformele relevante (de exemplu, site-uri web, bloguri sau canale). Conținutul care conține destinații de plasare a produselor ar trebui să fie etichetate cu #publicitate pentru a proteja consumatorii. Acest lucru pare să fie în conformitate cu hotărârile judecătorești anterioare (în Germania) cu privire la aceste aspecte.

În plus, Consiliul de Publicitate atrage atenția asupra următoarelor prevederi din Codul deontologic, care se consideră a avea o importanță deosebită în influencer marketing:

  • în publicitatea care vizează direct copiii și adolescenții, nu se poate face o cerere evidentă sau subliminală de a achiziționa respectivul produs;
  • influencerii nu pot folosi imagini (de exemplu selfie-uri sau fotografii personale) care promovează comportamente dăunătoare precum bilimia sau anorexia.
  • influențatorii nu pot folosi violența verbală sau mentală. Aceasta include disprețul pentru anumiți indivizi sau grupuri, insultele, amenințările sau inducerea fricii, inclusiv prin folosirea farselor.

Sursa aici 


Website-E-Commerce.png

Comisia Europeană propune noi norme cu privire la platformele on-line, oferind întreprinderilor mici o plasă de siguranță în economia digitală.

Noile norme vor îmbunătăți funcționarea pieței unice digitale, având scopul „să protejeze un mediu de afaceri echitabil, previzibil, durabil și sigur în economia on-line”. Obiectivul noilor norme este de a crea un mediu de afaceri echitabil, transparent și previzibil pentru întreprinderile și comercianții mai mici care recurg la platformele on-line. Întreprinderi precum hoteluri, comercianți care vând în mediul on-line, dezvoltatori de aplicații și alte societăți comerciale similare care se bazează pe motoarele de căutare pentru atragerea traficului de internet pe site-urile lor web se numără printre cei care vor beneficia de aceste noi norme.

Vicepreședintele pentru piața unică digitală, Andrus Ansip, a declarat: „Milioane de comercianți din UE, majoritatea mici comercianți, depind în prezent de platformele on-line pentru a ajunge la clienții lor pe piața unică digitală. Aceste noi piețe on-line stimulează creșterea economică și inovarea în UE, dar avem nevoie de un set de norme de bază clare, care să asigure un mediu de afaceri sustenabil și
previzibil. Propunerea de astăzi asigură o transparență mai mare în economia on-line, oferă întreprinderilor previzibilitatea de care au nevoie și, în ultimă instanță, va fi în folosul consumatorilor europeni.”

Elżbieta Bieńkowska, comisarul pentru piața internă, industrie, antreprenoriat și IMM-uri, a afirmat: „Dorim să prevenim fragmentarea pieței unice cauzată de amalgamul de norme naționale. Astăzi, Comisia propune o abordare care va oferi întreprinderilor din UE – în special celor mai mici –mecanismele de transparență și de reparații care le vor ajuta să adere la economia digitală. De asemenea, abordarea asigură platformelor securitate juridică. ”

Mariya Gabriel, comisarul pentru economie digitală și societate digitală, a precizat: „Platformele și motoarele de căutare sunt canale importante prin care întreprinderile europene pot ajunge la consumatori, dar trebuie să ne asigurăm că ele nu abuzează de puterea lor și că astfel nu cauzează prejudicii utilizatorilor comerciali. Realizăm acum un demers foarte important și adoptăm norme clare privind transparența, soluționarea eficientă a litigiilor și lansăm un observator care va analiza mai detaliat practicile platformelor on-line. Este esențial să ne asigurăm că platformele și motoarele de căutare tratează în mod echitabil celelalte întreprinderi, inclusiv pentru a promova încrederea în mediul platformelor on-line din UE.”

Aproape jumătate (42 %) din societățile comerciale mici și mijlocii care au răspuns la un recent sondaj Eurobarometru au declarat că folosesc piețele on-line pentru a-și vinde produsele și serviciile. Potrivit unui alt studiu, aproape 50 % din întreprinderile europene care își desfășoară activitatea pe platforme întâmpină probleme. Studiul arată, de asemenea, că 38 % dintre problemele legate de relațiile contractuale nu sunt soluționate și că 26 % sunt rezolvate, dar cu dificultate. Se estimează că pierderile directe pentru vânzări cauzate de aceste probleme au o valoare cuprinsă între 1,27 și 2,35 miliarde EUR.

Măsuri legislative de garantare a transparenței și echității în relațiile cu platformele
Noile norme vor aborda aceste preocupări prin:

  • sporirea transparenței: furnizorii de servicii de intermediere on-line trebuie să se asigure că termenele și condițiile pe care le impun utilizatorilor profesionali sunt ușor de înțeles și ușor de accesat. Printre acestea se numără expunerea, în prealabil, a motivelor posibile pentru eliminarea sau suspendarea unui utilizator profesional de pe o platformă. Furnizorii trebuie, de asemenea, să respecte un termen minim rezonabil de preaviz pentru aplicarea modificărilor aduse termenelor și condițiilor. În cazul în care un furnizor de servicii de intermediere on-line suspendă sau pune capăt, total sau parțial, ofertei unui utilizator comercial, furnizorul va trebui să își motiveze decizia. De asemenea, furnizorii acestor servicii trebuie să formuleze și să publice politici generale privind: (i) datele generate prin serviciile lor la care se poate avea acces, de către cine și în ce condiții;(ii)modul în care tratează propriile bunuri sau servicii comparativ cu cele furnizate de utilizatorii lor profesionali și (iii) modul în care utilizează clauzele contractuale pentru a solicita gama de produse și servicii cea mai favorabilă sau prețul cel mai favorabil pentru produsele și serviciile furnizate de utilizatorii lor profesionali [așa-numitele clauze ale națiunii celei mai favorizate (MFN)]. În fine, atât serviciile de intermediere on-line, cât și motoarele de căutare on-line trebuie să prezinte criteriile generale în baza cărora stabilesc clasamentul produselor și serviciilor în rezultatele căutării;
  • soluționarea mai eficientă a litigiilor: furnizorii de servicii de intermediere on-line au obligația de a institui un sistem intern de tratare a reclamațiilor. Pentru a facilita soluționarea extrajudiciară a litigiilor, toți furnizorii de servicii de intermediere on-line vor trebui să indice în termenele și condițiile lor mediatorii independenți și calificați cu care sunt dispuși să colaboreze cu bunăcredință în vederea soluționării litigiilor. La nivelul sectorului de activitate, se va încuraja desemnarea în mod voluntar de mediatori independenți care să poată să trateze litigiile apărute în contextul serviciilor de intermediere on-line. În fine, asociațiile care reprezintă mediul de afaceri vor avea dreptul de a introduce acțiuni în justiție în numele întreprinderilor, astfel încât să se asigure respectarea noilor norme privind transparența și soluționarea litigiilor;
  • stabilirea unui observator al UE care să monitorizeze impactul noilor norme: observatorul urmează să monitorizeze problemele cu care se confruntă și oportunitățile pe care le oferă economia digitală acum și în viitor, cu scopul de a permite Comisiei să ia, dacă este cazul, măsuri în continuarea propunerii legislative de astăzi. Se va acorda o atenție deosebită evoluțiilor în abordările de politică și de reglementare din întreaga Europă.În funcție de progresele înregistrate și pe baza informațiilor obținute prin intermediul observatorului UE, Comisia va evalua necesitatea unor măsuri ulterioare în termen de trei ani.

Context

Regulamentul pe care Comisia îl propune dă curs angajamentului asumat de Comisie în cadrul evaluării la jumătatea perioadei a strategiei privind piața unică digitală, și anume de a pregăti măsuri care să abordeze problemele legate de clauzele contractuale și practicile comerciale inechitabile identificate în cadrul relațiilor dintre platforme și mediul de afaceri, prin analizarea opțiunilor în materie de soluționare a litigiilor, a criteriilor privind practicile echitabile și a transparenței.

Sursa aici


[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]




Decizia nr.10  în dosarul nr. 3095/1/2018

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 897/118/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

Pentru acordarea pensiei de serviciu în baza dispoziţiilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, la stabilirea condiţiilor de vechime trebuie avută în vedere numai vechimea în funcţiile enumerate în cuprinsul acestui alineat, iar trimiterea la prevederile alin. (1) ale aceluiaşi articol se referă la perioada de cel puţin 25 de ani.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2019.

 

Sursa: ICCJ


balanta_justitie_52420400.jpg

Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 3 pct. 1 din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare, activitatea desfăşurată în cadrul unităţilor de prospecţiuni geologice sau de exploatări în subteran nu poate fi considerată activitate desfăşurată în „unitate minieră” şi încadrată în condiţii speciale de muncă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2019.

 

După redactarea considerentelor şi semnarea deciziilor, acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.


balanta_justitie_52420400.jpg

Decizia nr.8 în dosarul nr.190/1/2019

 

Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, modificată prin Legea nr.169/2017, stabileşte următoarele:

Competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află, revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2019.

 

Sursa: ICCJ


jbareham_180405_1777_facebook_0003.0-1200x800.jpg

Pe data de 6 februarie, Bundeskartellamt („Biroul Federal pentru Concurență” din Germania, German Federal Cartel Office – “FCO”) a decis că Facebook a abuzat de poziția sa dominantă prin combinarea neconformă a datelor cu caracter personal colectate de la utilizatori.  FCO a impus restricții de amploare asupra prelucrării datelor utilizatorilor Facebook, inclusiv cerința ca Facebook să obțină „consimțământul voluntar” de la utilizatori înainte de a utiliza astfel de date. Pe de o parte, decizia este văzută ca o abordare inovativă pentru protecția consumatorului, însă unele voci se întreabă dacă nu cumva hotărârea depășește limitele dreptului concurenței.

 

Situația premisă

Utilizatorii care doresc să se alăture Facebook trebuie să accepte termenii și condițiile. Printre altele, acești Termeni și Condiții permit Facebook să colecteze date despre utilizatorii săi, inclusiv colectarea de date despre utilizatori atunci când aceștia nu se află pe Facebook, ci pe alte site-uri. Facebook colectează, de asemenea, date prin intermediul serviciilor deținute de Facebook, precum WhatsApp și Instagram, precum și prin intermediul unor site-uri terțe care au încorporate instrumente de afaceri Facebook (diverse pluginuri, API, extensii). Atunci când un utilizator interacționează cu aceste servicii, datele sunt transmise către Facebook și combinate cu celelalte date din contul de utilizator al utilizatorului Facebook pentru crearea unui profil. Este posibil ca mulți utilizatori să nu fie conștienți de acest lucru.

 

Context

Ancheta a fost începută de FCO în martie 2016. Înainte de anchetă, în Germania au existat nemulțumiri cu privier la faptul că Facebook a ignorat de facto o hotărâre a unei instanțe de apel și nu a adus Termenii și Condițiile în conformitate cu legislația privind protecția datelor. Mai multe autorități pentru protecția datelor și grupuri pentru drepturile consumatorilor au contestat Termenii și Condițiile Facebook. Nicio inițiativă nu a avut succes în cele din urmă. În plus, în acest moment, sancțiunile prevăzute de GDPR nu au motivat în mod suficient Facebook să-și adapteze termenii și condițiile. În consecință, a existat o presiune politică imensă care a impulsionat FCO să utilizeze arsenalul său puternic de sancțiuni în temeiul legii concurenței împotriva Facebook. Rezultatul a fost decizia din 6 februarie a FCO. În decizia sa, FCO a hotărât că măsura în care Facebook colectează și combină datele utilizatorilor constituie un abuz de poziție dominantă în conformitate cu articolul 19 din Legea privind concurența în Germania. S-a constatat că Facebook are o poziție dominantă pe piața germană a rețelelor sociale. Conform FCO, această piață exclude alte rețele de socializare, cum ar fi LinkedIn, Snapchat, YouTube și Twitter, deoarece acestea oferă doar bucăți din serviciile unei rețele sociale private precum Facebook. Pentru slabilirea poziției dominante s-au luat în calcul barierele considerabile la intrarea pe piață a unei noi rețele de socializare, precum și cota de piață de peste 80% a rețelei de socializere Facebook.

Potrivit FCO, folosirea și punerea în aplicare de către Facebook a Termenilor și Condițiilor sale încalcă legile germane privind protecția datelor și reprezintă un abuz de poziție dominantă în legislației concurenței. Având în vedere legislația privind protecția datelor, acești Termeni sunt considerați ca exploatând utilizatorilor. FCO și-a întemeiat această aprecieze analizând două decizii ale Curții Federale de Justiție din Germania. Aceste decizii au stabilit că nu numai prețurile excesive, dar și clauzele contractuale necorespunzătoare pot constitui un abuz de poziție dominantă. Curtea de Justiție a hotărât, de asemenea, că clauzele generale de drept civil ar trebui aplicate pentru a elimina dezechilibrul puterilor de negociere în cazurile în care o parte contractantă este atât de puternică încât poate să dicteze condițiile contractului, celeilalte părți lipsindu-i autonomia contractuală. Potrivit FCO, Termenii și condițiile Facebook nu au cauzat daune financiare utilizatorilor. În schimb, prejudiciul a fost clasificat drept „pierderea controlului” de către utilizatori. Utilizatorii nu au putut să determine, să conștientizeze și să controleze în mod liber modul în care datele lor personale sunt utilizate și combinate din diferite surse de către Facebook.

 

 

 

Evaluare generală

În mai multe documente de lucru, FCO, în ultimii 5 ani, a evidențiat problematicile piețelor digitale online, observând, printer altele, că Facebook deține o poziție dominantă pe piața online a rețelelor de socializare. FCO consider că datele cu caracter personal sunt relevante pentru dobândirea unui avantaj economic și, în consecință, a unei poziții dominante, deoarece datele cu caracter personal permit monetizarea platformei prin vânzarea de publicitate online. Internetul funcționează prin publicitate targhetată, care funcționează pe procesarea datelor cu caracter personal. FCO a menționat în trecere că abuzul Facebook ar împiedica  concurenții care nu reușesc să dețină o bază de date asemănătoare, subliniind faptul că datele cu caracter personal sunt un factor decisiv în concurență.

 

Exploatare sau o situație win-win?

FCO a statuat în decizia sa din 6 februarie că colectarea, combinarea și utilizarea datelor de către Facebook exploatează utilizatorii privați, deoarece această utilizare depășește ceea ce este necesar pentru ca Facebook să opereze platforma.  Facebook este oferit gratuit utilizatorilor privați. Întreaga platformă este finanțată de reclame. Este îndeobște cunoscut faptul că utilizatorii de internet detestă reclamele cu excepția situațiilor în care este deosebit de relevantă în momentul în care este afișată. De exemplu, o persoană care planifică o primă excursie la schi poate aprecia un anunț pentru anvelope de zăpadă la acel moment, dar nu va aprecia un anunț pentru costume de înot. Pentru a genera valoare reclamei pentru consumatori  (costuri mai mici de căutare și de livitare), o platformă trebuie să știe cât mai multe despre utilizatori pentru a oferi acestora reclame relevante intereselor. Prin urmare, colectarea și combinarea datelor de către Facebook prin intermediul serviciilor externe atinge acest scop: cunoașterea utilizatorilor, profilarea și targhetarea prin reclame. Cu cât este mai relevant un anunț pentru un utilizator, cu atât este mai probabil să se convertească într-o tranzacție, iar agenții de publicitate, în consecință, sunt dispuși să plătească mai mult. Calitatea anunțurilor permite astfel platformei să afișeze mai puține anunțuri și să extindă platforma. Având în vedere aceste considerente, o întrebare apare: exploatează Facebook utilizatorii sau îi ajută, prin intermediul reclamelor, să ajungă la informația pe care o caută?

 

Care este legătura dintre poziția dominant și abuz?

FCO a încercat să stabilească o astfel de legătură între poziția dominantă pe piață și un eventual abuz, susținând că, în virtutea poziției sale dominante, Facebook a forțat utilizatorii să accepte colectarea și transferul de date din surse externe către profilurile lor de Facebook. FCO a subliniat, de asemenea, că utilizatorii nu sunt conștienți de faptul că Facebook colectează și combină date din mai multe surse. Combinarea datelor conduce la efecte pe care utilizatorii de Facebook nu le pot prevedea și datorită dezechilibrului de putere dintre Facebook și utilizatori, aceștia din urmă nu pot au opțiunea de a evita combinarea datelor. Pentru Facebook, datele au o valoare economică imensă. Din punctul de vedere al FCO, abuzul de poziție dominantă constă în utilizarea prin încălcarea legislației privind protecția datelor a acestor date cu caracter personal în vederea obținerii unui avantaj economic prin creșterea popularității platformei, a dependenței față de ea, clientul final (agentul de publicitate) devenind dependent de acest serviciu. Potrivit FCO, acest lucru lucru se reflectă și în creșterea rapidă a cifrei de afaceri pe care Facebook a reușit să o genereze în ultimii ani în dauna concurenților.


[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]

Surse: https://www.bundeskartellamt.de

Lexology



Copy-of-Dezmoștenirea-în-Codul-Civil.png

Sediul materiei: art. 1270 și 1350-1351 Codul Civil

Potrivit legislației române, contractul are putere de lege între părțile care l-au încheiat (art. 1270 Codul Civil). Cu alte cuvinte, respectarea contractului este obligatorie, iar nu facultativă. În consecință, orice persoană care a încheiat un contract are obligația de a executa contractul. 

Art. 1350 din Codul Civil, denumit „răspunderea contractuală” prevede că:

„(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”

 

Cu toate acestea, există situații în practică când cel care a încheiat un contract nu poate executa contractul, îl execută defectuos sau cu întârziere. În aceste situații, intervine răspunderea civilă contractuală – răspunderea pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru a interveni răspunderea civilă contractuală, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții:

  • persoana săvârșește o faptă ilicită care constă în neexcutarea contractului sau executarea necorespunzătoare;
  • existența unui prejudiciu;
  • legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cu toate acestea debitorul (persoana care trebuie să execute obligația din contract) poate fi exonerat de răspundere dacă demonstrează că nu a executat sau a executat necorespunzător obligația ca urmare a intervenirii forței majore sau a cazului fortuit. Aceste elemente sunt cauze exoneratoare de răspundere deoarece apariția lor nu are legătură cu vreo culpă a debitorului, fiind, în general, evenimente externe, ale căror efecte nu pot fi anticipate sau controlate de către debitor.

 

Potrivit art. 1351 alin. (1), „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.”

 

Ce este forța majoră?

Potrivit art. 1351 alin. (2), „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.” În general, forța majoră se referă la evenimente care nu au nicio legătură cu fapta omului și care nu pot fi prevăzute: calamități naturale (cutremure, tsunami-uri, apocalipsa zombie). Furtunile, căderile de zăpadă și, în general, evenimentele naturale care pot fi prevăzute nu reprezintă forță majoră, ci caz fortuit.

Exemplu: o persoană și-a vândut recolta viitoare, însă intervine un cutremur care distruge recolta (forța majoră), prin urmare persoana este exonerată de răspundere.

 

Ce este cazul fortuit?

Potrivit art. 1351 alin. (3), „Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.”

Exemple de cazuri fortuite:

a) viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabricaţie, sperietura unui animal etc.

b) împrejurări externe care nu pot fi imputabile persoanelor, care nu au caracter extraordinar şi nu puteau fi prevăzute (nu sunt forță majoră) şi nici prevenite ori evitate decât de omul cel mai capabil de o diligenţă şi prudenţă maximă. Fac parte din această categorie: ploile torenţiale, cutremurele de mică intensitate care se produc frecvent în anumite zone teritoriale, inundaţiile care se produc în mod obişnuit în unele locuri în fiecare primăvară etc.

De asemenea, potrivit Codului Civil, dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]

 



Dezmoștenirea-în-Codul-Civil-1.png

Directiva 2016/943 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale

Noua directivă a Uniunii Europene 2016/943 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegalea fost adoptată la 8 iunie 2016, iar statele membre au fost obligate să transpună directiva până la 9 iunie 2018. Legile privind secretele comerciale au variat în întreaga Uniune în trecut, unele state membre având legi sau protecții fragmentate derivate din dreptul comun.

În prezent, în România, secretele comerciale sunt protejate prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, neexistând însă mecanisme puternice pentru protecția acestora. Cu toate acestea, noua directivă schimbă acest lucru și introduce mecanisme puternice și o abordare uniformă a problematicii la nivelul UE.

În fiecare stat membru s-au înregistrat progrese în ceea ce privește transpunerea Directivei. În România, însă, până în prezent directiva nu a fost transpusă, fiind în prezent la stadiul de proiect.

Scopul principal al directivei este armonizarea protecției secretelor comerciale în UE prin definirea noțiunii de „secret comercial” și instituirea unui nivel minim de protecție. Directiva stabilește modalitatea în care poți dobândi, utiliza și divulga legal secrete comerciale, dar și modalitățile nepermise (ilegale) pentru dobândirea, utilizarea și divulgarea secretelor comerciale.

Modalitățile legale sunt reglementate prin art. 3 din Directivă care stabilește că:

„(1)   Dobândirea unui secret comercial este considerată legală în cazul în care secretul comercial este obținut prin oricare dintre următoarele mijloace:

(a)descoperirea sau crearea independentă;
(b)analiza, studierea, dezasamblarea sau testarea unui produs sau a unui obiect care a fost făcut public sau care se află în mod legal în posesia celui care a dobândit informațiile și căruia nu i se aplică nicio obligație valabilă din punct de vedere legal de a limita dobândirea secretului comercial;
(c)exercitarea dreptului lucrătorilor sau al reprezentanților lucrătorilor la informare și la consultare în conformitate cu dreptul Uniunii și legislațiile și practicile naționale;
(d)orice altă practică care, în condițiile date, este conformă cu practicile comerciale loiale.
(2)   Dobândirea, utilizarea sau divulgarea unui secret comercial sunt considerate legale în măsura în care o astfel de dobândire, utilizare sau divulgare este impusă sau permisă în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului național.”

Modalitățile ilegale sunt prevăzute la art. 4:

„(1)   Statele membre se asigură că deținătorii de secrete comerciale au dreptul să solicite măsurile, procedurile și acțiuni reparatorii prevăzute în prezenta directivă, pentru a preveni dobândirea, utilizarea sau divulgarea ilegală a secretelor lor comerciale sau pentru a obține reparații în urma unor astfel de fapte.

(2)   Dobândirea unui secret comercial fără consimțământul deținătorului secretului comercial este considerată ilegală ori de câte ori este efectuată prin:

(a)accesul neautorizat, însușirea sau copierea oricăror documente, obiecte, materiale, substanțe sau fișiere electronice care se află în mod legal sub controlul deținătorului secretului comercial și care conțin secretul comercial sau din care poate fi dedus secretul comercial;
(b)orice alt comportament care, în circumstanțele date, contravine practicilor comerciale loiale.

(3)   Utilizarea sau divulgarea unui secret comercial este considerată ilegală ori de câte ori este săvârșită, fără consimțământul deținătorului secretului comercial, de către o persoană care îndeplinește oricare dintre următoarele condiții:(a)a dobândit secretul comercial în mod ilegal;
(b)încalcă un acord de confidențialitate sau orice altă obligație de a nu divulga secretul comercial;
(c)încalcă o obligație contractuală sau de altă natură care limitează utilizarea secretului comercial.

(4)   Dobândirea, utilizarea sau divulgarea unui secret comercial este, de asemenea, considerată ilegală atunci când o persoană, în momentul dobândirii, utilizării sau divulgării, avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, în circumstanțele date, de faptul că secretul comercial a fost obținut, direct sau indirect, de la o altă persoană care a utilizat sau a divulgat secretul comercial în mod ilegal în sensul alineatului (3).

(5)   Producerea, oferirea sau introducerea pe piață a mărfurilor care contravin normelor sau importul, exportul sau depozitarea unor astfel de mărfuri în aceste scopuri este, de asemenea, considerată drept o utilizare ilegală a unui secret comercial atunci când persoana care desfășoară astfel de activități avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, în circumstanțele date, de faptul că secretul comercial a fost utilizat în mod ilegal în sensul alineatului (3).”

 

 

 

Potrivit Directivei, pentru a fi în prezența unui secret comercial, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a)sunt secrete în sensul că nu sunt, ca întreg sau astfel cum se prezintă sau se articulează elementele acestora, cunoscute la nivel general sau ușor accesibile persoanelor din cercurile care se ocupă, în mod normal, de tipul de informații în cauză;
(b)au valoare comercială prin faptul că sunt secrete;
(c)au făcut obiectul unor măsuri rezonabile, în circumstanțele date, luate de către persoana care deține în mod legal controlul asupra informațiilor respective, pentru a fi păstrate secrete. 

 

Cel mai important element al definiției este este al treilea element: efortul depus de o companie pentru a lua măsuri rezonabile pentru protejarea secretelor comerciale. Pe scurt, o companie va trebui să demonstreze că a luat în mod activ măsuri pentru a-și identifica și proteja secretele comerciale. Dacă aceasta nu poate să demonstreze că au fost luate astfel de măsuri, informațiile ar putea să își piardă statutul de secret comercial.

O întrebare apare în mod logic: ce înseamnă măsuri rezonabile? Din păcate, Directiva nu are un răspuns la această întrebare, însă cel mai utilizat și eficient instrument utilizat în practică pentru protecția secretelor comerciale este acordul de confidențialitate încheiat între companie și angajați sau între companie și partenerii comerciali care pot avea acces la astfel de secrete. Acordul de confidențialitate este un instrument interesant – cu el împuști doi iepuri dintr-un singur foc: îți protejezi secretele comerciale, dar protejezi și datele cu caracter personal, respectând GDPR. Acordul de confidențialitate este unul dintre cele mai eficace instrumente prin care previ divulgarea neautorizată a informațiilor confidențiale. Ne poți contacta aici dacă ai nevoie de un acord de confidențialitate.

 

 

De asemenea, dacă dorești să iei măsuri rezonabile pentru a protejeza ecretele comerciale, ar fi util să:

  • identifici secretele comerciale;
  • pui în practică proceduri pentru protecția datelor și a informațiilor confidențiale;
  • restricționezi accesul la secretele comerciale;
  • scrii și implementezi o Politică de protecție a secretelor comerciale și te asiguri că angajații semnează că au citit și au luat la cunoștință de Politică;
  • revizuiești contractele cu partenerii, furnizorii, clienții și angajații pentru a te asigura că au clauze pentru protecția secretelor comerciale;
  • închei acorduri de confidențialitate;
  • soliciți angajaților la părăsirea locului de muncă să semneze un document prin care declară că au returnat toate secretele comerciale

Deși noua Directivă introduce mecanisme pentru protecția secrelor comerciale, aceasta aduce o povară suplimentară pentru întreprinderi de a lua măsuri active pentru a-și proteja secretele comerciale. Cu cât sunt mai bine stabilite politicile și procedurile companiei și cu cât are compania mai mult controlasupra accesului la secretele și utilizării acestora, cu atât este mai probabil ca întreprindererea să poată beneficia de noua legislație. În viitor, vor exista mai multe clarificări cu privire la măsurile rezonabile pe care trebuie să ia o companie pentru protejarea secretelor comerciale, odată ce instanțele de judecată vor interpreta legislația. Până atunci, însă, companiile ar trebui să realizeze ce secretele comerciale au și să pună în practică instrumente pentru protecția acestora.


many-pills-and-tablets-on-black-background-picture-id479304376-1200x630.jpg

Pe 12 septembrie 2018, Înalta Curte de Casatție și Justiție, prin Decizia 10/2018 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a dat o hotărâre controversată prin care a dezincrimant procurarea de produse cu efecte psihoactive de către consumatorul final pentru consum propriu.

Pe scurt, inculpatul procurase cu suma de 50 lei 0,42 grame de material vegetal, care conținea substanță de cannabis sintetică. Inculpatul a fost condamnat în primă instanță, însă acesta a făcut apel la Curtea de Apel, care s-a adresat ÎCCJ pentru a dezlega următoarea chestiune de drept:

 “Dacă activitatea de procurare, ca modalitate alternativă a operaţiunii cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, astfel cum această noţiune este definită de art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 şi incriminată la art. 16 din aceeaşi lege, se referă la procurare ca activitate legală de import, export ori intermediere de produse sau priveşte procurarea unor astfel de produse în orice împrejurare şi cu orice titlu, inclusiv de către consumatorul final al produselor susceptibile a avea efecte psihoactive.”

ICCJ a statuat că „Procurarea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie o operaţiune cu produse în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 şi intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ în ipoteza în care este efectuată în cadrul unei activităţi de import, export ori intermediere de produse.

Procurarea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive de către consumatorul final în vederea consumului propriu, efectuată exclusiv în acest scop, nu constituie operaţiune cu produse în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 şi nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ.”

Ca urmare, dosarul a fost clasat pe motivul că „fapta nu există”.

 

 

 



Dezmoștenirea-în-Codul-Civil.png

Sediul materiei: art. 1074-1076 din Codul Civil

Dezmoștenirea sau exheredarea este o instituție civilă prin care o persoană înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulți dintre moștenitori săi legali. Prin moștenitori legali se înțeleg persoanele care au vocație legală la moștenire (soțul supraviețuitor și rudele până la gradul al IV-lea – descendenții (copiii, nepoții, strănepoții), ascendenții privilegiați (părinții), colateralii privilegiați (frații și surorile și copiii acestora), ascendeții ordinari (bunicii, străbunicii) și colateralii ordinari (unchi, mătuși, veri primari etc).

Dezmoștenirea, care poate fi totală sau parțială, este reglementată pentru prima dată prin Noul Cod Civil, în trecut instituția dezmoștenirii nefiind consacrată legal. Dezmoștenirea este de două feluri: directă sau indirectă. Dezmoștenirea directă intervine atunci când persoana dispune prin testament înlăturarea prin testament a unuia sau mai multor moștenitori legali. Dezmoștenirea indirectă intervine atunci când persoana, fără a indica direct faptul că dorește să dezmoștenească, instituie prin testament unul mai mulți legatari – persoane externe moștenitorilor legali care culeg moștenirea.

Dacă se dezmoștenește o persoană, însă nu au fost instituite legate prin testament, moștenirea va fi culeasă de celalalte persoane care au vocație succesorală, in funcție de gradul acestora. De exemplu, dacă a fost dezmoștenit copilul, moștenirea va fi culeasă, după ce copilul păstrează rezerva succesorală, de către nepoți.

Există o categorie de moștenitori (moștenitorii rezervatari) care nu poate fi dezmoștenită total. În această categorie sunt incluși soțul supraviețuitor, descendenții (copii, nepoți, strănepoți) și ascendenții privilegiați (părinții). Acețștia beneficiază de o rezervă succesorală de jumătate față de cât ar fi fost îndreptățiți dacă nu ar fi fost dezmoșteniți. De această rezerva de 1/2, testatorul nu se poate atinge. Chiar în situația în care testatorul dispune de întreaga moștenire prin testament în favoarea altei persoane, moștenitorul rezervatar are dreptul la partea lui de 1/2. Prin urmare, în situația moștenitorilor rezervatari, testatorul poate dispune doar de partea rămasă după ce a fost scăzută rezerva, denumită cotitate disponibilă.

 



blog-legalup-legalup