Aici descoperim
dreptul tehnologiei

lkayuCESMrfFEm66Cu2e.jpg

După finalizarea studiilor universitare, profesiile juridice reprezintă o adevărată provocare pentru cei ce aspiră la o carieră în domeniu, iar profesia de avocat se află în topul preferințelor. Magistratură sau avocatură? Mediere, executare silită sau notariat? În cadrul articolului privind profesiile juridice vom trata profesia de avocat. O profesie nobilă, solicitantă și plină de satisfacții. Pentru o cât mai bună înțelegere a profesiei, prin raportare la cadrul normativ actual, am realizat prezentul articol sub forma unor întrebări și a unor răspunsuri.

1.Cum este reglementată profesia de avocat?

Profesia de avocat este reglementată prin intermediul Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

2.Ce fel de profesie este profesia de avocat?

Conform art. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, profesia de avocat este liberă și independentă, având organizare și funcționare autonome.

3.Cine poate exercita profesia de avocat?

Respectând prevederile art. 1, alin. (2) din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de către avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte. Baroul este component al Uniunii Naționale  a Barourilor din România.

4.Pot funcționa ale barouri în afara Uniunii Naționale a Barourilor?

În temeiul art. 1, alin. (3) din Legea nr. 51/1995, nu pot să se constituie și nici să funcționeze barouri în afara Uniunii Naționale a Barourilor. În caz de constituire sau înregistrare, toate actele sunt nule de drept. Cu privire la nulitate, aceasta se poate constata și din oficiu.

5. Cui i se supune avocatul în exercitarea profesiei?

În temeiul art. 2 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în exercitarea profesiei sale, avocatul este independent. Avocatul se va supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic.

6.Ce promovează și apără avocatul?

În conformitate cu art. 2, alin. (2) din Legea nr. 51/1995, avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului.

7.Pe cine poate să asiste avocatul și în fața cui?

Relevant în această situație este art. 2, alin. (3) din Legea privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. În temeiul acestuia, avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice.

Dreptul de reprezentare se va exercita:

  • în fața instanțelor autorității judecătorești ;
  • în fața altor organe de jurisdicție;
  • în fața organelor de urmărire penală;
  • în fața autorităților publice;
  • în fața instituțiilor publice;
  • în fața altor persoane fizice;
  • în fața altor persoane juridice.

Instanțele judecătorești, autoritățile, instituțiile publice, au obligația să permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii.

8.Pot persoanele să își aleagă un avocat, în orice condiții?

Respectând prevederile art. 2, alin. (4) și (5) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, orice persoană are dreptul să își aleagă în mod liber avocatul. De asemenea, în vederea exercitării dreptului la apărare, avocatul are atât dreptul, cât și obligația de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție, Aceste drepturi și obligații au în vedere desfășurarea procesului în mod echitabil și în termen rezonabil.

 

KIT GDPR Premium

 

9.Care sunt drepturile unui avocat?

În temeiul art. 28, alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995, avocatul beneficiază de următoarele drepturi:

  • dreptul de a asista și a reprezenta orice persoană fizică sau juridică, având la bază un contract încheiat în formă scrisă;
  • dreptul de a renunța la contractul de asistență juridică;
  • dreptul de a modifica contractul de asistență juridică (de comun acord cu clientul acestuia).

De asemenea, în temeiul art. 29 din prezenta lege, avocatul dispune și de dreptul de a alege și de a fi ales în organele de conducere ale profesiei. În temeiul art. 30 din cadrul aceleiași legi, avocatul are dreptul la onorariu, dar și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său.

10.Răspunde avocatul din punct de vedere penal pentru susținerile făcute în fața instanțelor de judecată?

În temeiul art. 38, alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată și cu respectarea prevederilor legale, în fața instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicție și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile oferite justițiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susținerile făcute în cadrul consultațiilor verbale sau consultațiilor scrise acordate clienților, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.

11. Care sunt îndatoririle profesiei de avocat?

Având în vedere prevederile art. 39 din Legea nr. 51/1995, vom enumera limitativ îndatoririle avocaților, astfel:

  • să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredințate;
  • să se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituții;
  • să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională;
  • să pledeze cu demnitate față de judecători și de părțile din proces;
  • să depună concluzii scrise sau note de ședință ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanța de judecată dispune în acest sens;
  • să depună toată diligența pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale clienților și să uzeze de mijloacele prevăzute de lege, pe care le consideră favorabile acestora[2].

Profesia de avocat, dincolo de formalismul juridic

Dincolo de formalismul juridic, profesia de avocat s-a prefigurat într-o profesie nobilă în momentul în care a devenit garanție pentru respectarea drepturilor părților din cadrul unui proces. Mai mult decât atât, chiar dacă drepturile nu ajung să se fundamenteze în cadrul unui proces aflat pe rolul instanțelor de judecată, activitatea efectuată de către avocat în materie de consultanță juridică este un real ajutor pentru persoanele care necesită asistență și ajutor de specialitate.

Avocatul rămâne apărătorul temeinic al părții pe care o reprezintă în proces, dar și apărătorul drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor. Chiar dacă uneori trebuie să asculte ,,dreptatea” uneia dintre părți și să o nege pe cea a părții adverse, activitatea desfășurată este un element esențial în vederea înfăptuirii actului de justiție.

Avocatura s-a prefigurat în protecție a drepturilor persoanelor. Această protecție se fundamentează cu precădere în materie penală și procesual penală, acolo unde avocatul trebuie să ,,militeze” pentru și să înfăptuiască prezumția de nevinovăție a părții pe care o asistă sau reprezintă. Deși rolul avocatului nu se mărginește la sfera juridică, acesta reușește să se fundamenteze pe acest palier. Și de aici avocatul este nevoit să apere dreptatea, având de partea sa legea.

Aplicând precepte, formulând apărărări, în permanentă mișcare și cu o dorință arzătoare de a avea o nouă reușită.

După Mircea Djuvara, ,,avocatul este şi trebuie să rămână apărătorul ordinii legale; el reprezintă în definitiv subtilitatea rafinată a raţiunii şi a convingerii, adică dreptul însuşi, în lupta victorioasă cu forţa pătimaşă şi brutală”. Și în societatea actuală avocatul trebuie să rămână apărător al ordinii legale, să își respecte crezul și să înfăptuiască dreptatea pentru partea pe care o reprezintă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bronze-statue-justice-holding-up-scales_124595-694.jpg

,,Motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de Codul de procedură civilă” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Recurs în interesul legii, Decizia nr. 3/2020).

 

Dreptul la onorariu, garantat prin intermediul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat

Dreptul la onorariu este un drept prevăzută de către Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Acesta este reglementat prin intermediul art. 30 din prezenta lege. Cu privire la dreptul la onorariu, legea prevede faptul că acesta poate să fie redus de către instanțele de judecată. Cu toate acestea, la nivel practic s-a solicitat dezlegarea problemei de drept ce vizează posibilitatea ca reducerea onorariului avocatului să fie un motiv de casare. În acest sens, considerăm relevantă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2020 privind reducerea onorariului avocatului.

În cadrul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, dreptul la onorariu este reglementat prin intermediul art. 30. Astfel, în temeiul acestuia din urmă, pentru activitatea profesională desfășurată, avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său. Completarea se realizează prin intermediul alin. (2)-(4), după cum urmează[1]:

  • Activitatea desfășurată de avocat în condițiile legii și ale Statutului profesiei de avocat, indiferent de forma și modalitatea de exercitare a profesiei, care generează venituri profesionale, nu poate fi reconsiderată ca activitate dependentă în conformitate cu prevederile din Codul fiscal;
  • Avocații pot conveni cu clienții onorarii superioare celor stabilite în tabloul onorariilor minimale adoptat de Consiliul U.N.B.R. În acest scop, avocatul poate să își deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor și altul pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuieli procesuale în interesul acestuia. Modul de administrare a sumelor predate de client avocatului, pentru cheltuieli procesuale în interesul său, va fi stabilit prin convenția dintre avocat și client, în condițiile prevăzute de statutul profesiei;
  • Contractul de asistență juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanțele din onorarii și alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispozițiilor statutului profesiei[2].

KIT GDPR Premium

 

Reducerea onorariului avocatului, motiv de casare în dreptul intern?

Conform art. 451, alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de judecată poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei[3].

Dacă dreptul la onorariu se fundamentează inclusiv prin posibilitatea de stabilire a unor onorarii superioare celor stabilite în tabloul onorariilor minimale, reducerea onorariului se poate realiza în cadrul procesual, prin intermediul instanței de judecată. Cu toate acestea, poate reducerea onorariului avocatului se reprezinte motiv de casare?

La nivel intern, motivele de casare sunt reglementate prin intermediul art. 488 din Codul de procedură civilă, astfel casarea poate fi cerută numai pentru următoarele motive de nelegalitate[4]:

  • când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
  • dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
  • când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii;
  • când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
  • când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;
  • când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
  • când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
  • când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material[5].

După prezentarea textului de lege, problematica reducerii onorariului avocatului ca motiv de casare urmează să fie analizată, aplicând și având la bază raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție din România.

În sensul precizat anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov vizând următoarea problemă de drept: criticile de recurs ce vizează exclusiv cuantumul și modul de acordare a cheltuielilor de judecată pot fi încadrate sau nu în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă[6]?.

Instanța supremă a statuat următoarele:

  • Pentru a reține incidența motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, nu a fost suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci a fost necesar, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia[7].
  • Stabilirea, în raport cu prevederile 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face[8].
  • Proporționalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, cu complexitatea și valoarea cauzei si cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă[9].

Pe baza acestor considerente, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor Codului de procedură civilă, motivul de recurs prin care s-a criticat modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat cu privire la proporționalitatea cheltuielilor de judecată materializate prin onorariul avocatului, nu reprezintă un motiv de casare, întocmai precum cele reglementate de art. 488, alin. (1) din Codul de procedură civilă[10]. S-a statuat, de asemenea, că atare problematică nu înglobează în structura sa legalitatea hotărârii atacate, ci temeinicia acesteia. Drept urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind totodată faptul că reducerea cheltuielilor de judecată nu constituie motiv de casare:

  • În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă[11].

 

[1]Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, platformă online http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/126008.

[2] Conform art. 30, alin. (2)-(4), Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, platformă online http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/126008.

[3] https://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-451.

[4] Conform art. 488 din Codul de procedură civilă român, platformă online https://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-488.

[5] A se consulta în acest sens https://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-488.

[6] Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 3/2020, privind reducerea onorariului avocatului, https://legeaz.net/monitorul-oficial-181-2020/decizie-iccj-ril-3-2020-reducere-onorariu-avocat-motiv-casare.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 3/2020, privind reducerea onorariului avocatului, https://legeaz.net/monitorul-oficial-181-2020/decizie-iccj-ril-3-2020-reducere-onorariu-avocat-motiv-casare..

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



people-with-disabilities-can-access-anywhere-public-place-with-wheelchair_34141-391.jpg

Deși legea instituie nenumărate drepturi pentru persoanele cu handicap, la nivel practic lucrurile par să fie diferite, în sensul imposibilității (în nenumărate cazuri) de punere în aplicare a dispozițiilor legale și de asigurare a unor ,,drepturi de bun-simț” pentru aceste persoane. De la lipsa de asigurare a unui acces facil în cadrul unei instituții și până la marginalizarea realizată la nivel social, această categorie necesită măsuri sporite și aplicate la nivel practic de către autoritățile competente. O situație pe care o vom reflecta în cadrul prezentului articol este reprezentată de o cauză tratată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, cauză în care un student cu handicap a acuzat imposibilitatea de continuare a studiilor universitare, din cauza neadaptării construcțiilor instituțiilor de învățământ pentru uzul și accesul persoanelor cu handicap (Cauza Gherghina contra României).

Prevederi legale în materia protecției persoanelor cu handicap

Având în vedere prevederile legale, conform art. 50 din Constituția României, persoanele cu handicap beneficiază de protecție specială; în sensul precizat, este de datoria statului să asigure realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, dar și de prevenire și de tratament ale handicapului[1]. Aceste acțiuni sunt realizate în scopul unei participări efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, asigurându-se totodată respectarea drepturilor și a îndatoririlor ce revin părinților și tutorilor acestora.

Protecția persoanelor cu handicap este reglementată la nivel legislativ prin intermediul Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. În acest sens, persoanele cu handicap sunt definite, în temeiul art. 2 drept acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale[2].

Autoritățile naționale au obligații instituite prin intermediul Legii nr. 448/2006 protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, conturate prin intermediul art. 4, astfel:

  • Autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanții societății civile, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte acte interne și internaționale în materie la care România este parte[3].

KIT GDPR Premium

 

Jurisprudență internațională relevantă

Dincolo de măsurile ce sunt necesare pentru protecția persoanelor cu handicap, vom analiza în cele ce urmează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gherghina contra României, având ca obiect cererea unui student cu handicap care a acuzat imposibilitatea de a putea continua studiile universitare din cauza neadaptării construcțiilor instituțiilor de învățământ pentru uzul și accesul persoanelor cu handicap.

Cu privire la această cerere, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a decis că cererea reclamantului este inadmisibilă. Motivul respingerii cererii a fost, în viziunea Curții Europene, faptul că reclamantul nu a procedat la epuizarea tuturor căilor de atac la nivel intern, astfel:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, amintind că cei care doresc să introducă o cerere împotriva unui stat la CEDO au obligația să exercite mai întâi căile de atac oferite de sistemul juridic național, a considerat că motivele invocate de către reclamant pentru a justifica de ce nu a exercitat aceste căi de atac nu au fost convingătoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în mod concret, că reclamantul ar fi putut:

  1. să solicite instanțelor civile din România o hotărâre prin care să oblige instituțiile universitare respective să amenajeze o rampă de acces și să se doteze cu echipamentele adaptate nevoilor sale;
  2. să introducă o acțiune în pretenții pentru a obține reparația prejudiciilor suferite;
  3. să conteste la instanța de contencios administrativ decizia prin care a fost exclus din universitate pe motivul că nu a obținut suficiente puncte la examentul de continuare a studiilor.

Dacă domnul Ghergina avea dubii cu privire la posibilitatea de a obține o hotărâre judecătorească, era obligația sa să încerce să le confirme, adresându-se instanțelor naționale, furnizându-le astfel oportunitatea să dezvolte jurisprudența internă în domeniul protecției drepturilor persoanelor handicapate. Raritatea hotărârilor prin care o instanță obligă o instituție să-și adapteze construcția pentru a putea fi folosită de persoanele cu handicap nu este surprinzătoare, având în vedere că tendința de a proteja mai bine drepturile persoanelor handicapate este o ramură a dreptului relativ recentă.

În concluzie, domnul Gherghina nu le-a oferit instanțelor naționale oportunitatea de a preveni sau de a repara, în cadrul ordinii juridice interne, eventualele încălcări ale Convenției și Curtea a respins cererea ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cererea astfel formulată a fost respinsă, având în vedere mai multe considerente. Dacă ar fi să urmăm argumentul Curții Europene a Drepturilor Omului, concluziile s-ar putea subsuma astfel:

  1. În cazul în care o persoană suferă de un anumit handicap, aceasta poate să întreprindă următoarele acțiuni în scopul protecției drepturilor sale: fie să se adreseze instanțelor de judecată în scopul obligării instituțiilor universitare de a amenaja o rampă de acces, fie să introducă o acțiune în pretenții pentru repararea prejudiciilor suferite, fie să conteste decizia prin care a fost exclus de la unitatea de învățământ în cauză, reliefând astfel situația faptică;
  2. Este de obligația persoanelor cu handicap să se adreseze instanțelor naționale pentru protecția drepturilor lor, putând contribui totodată la dezvoltarea jurisprudenței pe acest palier;
  3. Omisiunea de adresare către o instanță națională în scopul apărării drepturilor persoanelor cu handicap nu poate să confere instanțelor posibilitatea de protecție a drepturilor persoanelor în cauză.

În urma expunerii considerentelor precizate anterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea, considerându-se o soluție întemeiată. De remarcat faptul că, în privința protecției drepturilor persoanelor cu handicap, este necesară o cât mai bună implicare a autorităților naționale. Protecția drepturilor persoanelor cu handicap trebuie să fie o prioritate, inclusiv în ceea ce privește accesul ,,fizic” în cadrul unei instituții de învățământ. Măsurile luate de către autoritățile și instituțiile în cauză vor avea în vedere protecția persoanei, mai presus de orice fundament juridic. Cu toate acestea, urmând același raționament al Curții Europene a Drepturilor Omului, se apreciază faptul că nu poate să existe o protecție fundamentată, câtă vreme persoanele în cauză nu se adresează instituțiilor și autorităților competente în scopul luării măsurilor necesare.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



airplane-wing-sunset-blue-sky_1150-11083.jpg

Conform Constituției României, art. 25, dreptul la liberă circulație (în țară și în străinătate) este garantat. În condițiile legii sunt stabilite modalitățile de exercitare a dreptului la liberă circulație. De asemenea, fiecare cetățean are asigurat și dreptul de stabilire a domiciliului sau reședinței, în orice localitate din țară, dreptul de a emigra, dar și dreptul de a reveni în țară. Cu toate acestea, în contextul apariției coronavirusului (CO-VID 19), este posibilă restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români a căror proveniență este din zonele potențial infestate cu virusul CO-VID 19?

Prevederi normative interne și internaționale privind dreptul la liberă circulație și restrângerea sa

Subsumând dispozițiile constituționale române, vom avea următoarele drepturi pentru cetățenii români (și pentru cetățenii celorlalte state membre ale Uniunii Europene):

  • Dreptul la liberă circulație în țară și în străinătate;
  • Dreptul de stabilire a domiciliului în orice localitate din țară;
  • Dreptul de stabilire a reședinței în orice localitate din țară;
  • Dreptul de a emigra;
  • Dreptul de a reveni în țară.

Când poate opera însă restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor liberătăți, având în vedere legea fundamentală a statului?

Art. 53 din Constituția României prevede două situații punctuale (detaliate în conținutul articolului) în care poate opera restrângerea, astfel:

Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru:

  1. apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
  2. desfăşurarea instrucţiei penale;
  3. prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

De asemenea, este necesar să avem în vedere prevederile internaționale în materie de restrângere a dreptului la liberă circulație. În acest sens este relevantă Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și pentru membrii familiilor acestora (de modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE).

 

KIT GDPR Premium

 

Aceasta prevede în cadrul art. 27 modalitățile de restrângere a dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau de sănătate publică. În sensul enunțat, precizăm următoarele principii aplicabile:

  1. Statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică; aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice;
  2. Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală;
  3. Pentru a stabili dacă persoana respectivă reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau siguranța publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absența unui sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de la data la care persoana și-a semnalat prezența pe teritoriul, statul membru gazdă poate, în cazul în care consideră indispensabil, să ceară statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state membre să îi furnizeze informații privind antecedentele persoanei respective;
  4. Statul membru care a eliberat pașaportul sau cartea de identitate permite titularului documentului care a fost expulzat din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică de pe teritoriul altui stat membru să reintre pe teritoriul său fără nici o formalitate, chiar dacă documentul nu mai este valabil sau dacă cetățenia titularului este contestată.

Care sunt bolile care justifică măsurile de restricționare a dreptului la liberă circulație?

Sunt conturate, în temeiul art. 29, bolile care justifică măsurile de restricționare, astfel:

  • Singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă. Bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv;
  • Dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni de la data sosirii, statele membre pot supune beneficiarii dreptului de ședere unui examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menționate la alineatul (1). Aceste examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic.

Cu privire la dreptul de ieșire, art. 4 prevede faptul că toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Realizând o legătură între dreptul de intrare/ieșire pe/de pe teritoriul altui stat, este necesar să avem în vedere și măsurile de restrângere, astfel cum sunt conturate la nivel intern și la nivel internațional. În ceea ce îi privește pe cetățeni, aceștia trebuie să beneficieze și de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, dar în egală măsură trebuie să se supună actelor normative (interne și internaționale). De asemenea, în privința luării măsurilor necesare și proporționale, această obligație subzistă autorităților, fără a exista însă o restrângere realizată în mod discreționar.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bronze-statue-justice-holding-up-scales_124595-694.jpg

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 1/2020: Concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție este una clară, concisă, în sensul că martorul poate să fie subiect activ la infracțiunii de mărturie mincinoasă, dar nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

Infracțiunea de mărturie mincinoasă are în vedere fapta martorului care participă la o cauză penală, civilă, sau la orice altă procedură asemănătoare, care face afirmații mincinoase sau care nu spune tot ce știe în legătură cu fapte sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat. Atare infracțiune se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Pe de altă parte, însăși legea instituie dezincriminarea martorului denunțător, dacă fapta este denunțată înainte ca organul de urmărire penală să fie sesizat cu privire la acest aspect (cu referire la infracțiunea de dare de mită).

Mărturie mincinoasă sau favorizare a făptuitorului?

O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a fundamentat într-o problemă la nivel practic; astfel, s-a solicitat instanței supreme să dezlege chestiunea de drept privitoare la posibilitatea martorului de a reprezenta subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, sau al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

Pentru a proceda la anliza situației expuse, vom reflecta cadrul normativ privitor la infracțiunea de mărturie mincinoasă și de favorizare a făptuitorului, astfel:

1.Mărturia mincinoasă:

  • fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă;
  • Mărturia mincinoasă săvârşită: de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani;
  • Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.

2. Favorizarea făptuitorului

  • Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă;
  • Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor;
  • Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.

 

KIT GDPR Premium

 

Având în vedere prevederile legale, Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cause cu minori și de familie, Dosarul nr. 1.362/110/2018, a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție dezlegarea unei chestiuni de drept, subsumată astfel: Dacă martorul denunțător beneficiar al cauzei de nepedepsire, prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal[1].

Analizând toate aspectele precizate, instanța supremă a statuat următoarele:

  • Subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă este unul calificat, și anume martorul. Calitatea de martor reprezintă o cerință pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiția tipicității. De asemenea, calitatea de martor trebuie să se mențină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului[2].
  • În sensul audierii denunțătorului în calitate de martor în procesul penal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul de 5 judecători prin Decizia penală nr. 160 din data de 20 iunie 2012, dată în Dosarul nr. 2.470/1/2012, în ale cărei considerente a reținut că „denunțătorul fiind o persoană care a luat cunoștință despre comiterea unei fapte de natură penală, în mod nemijlocit sau indirect, acesta are nu numai dreptul de a face declarații în calitate de martor, dar și obligația legală de a declara în legătură cu împrejurările concrete ale comiterii faptei”; „împrejurarea că, față de o persoană s-au efectuat acte premergătoare într-o cauză penală, în care sunt urmărite penal alte persoane, iar ulterior, s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată față de acestea, nu împiedică organul judiciar să procedeze la audierea lor în calitate de martor, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 78 din Codul de procedură penală, privind cunoașterea unor fapte sau împrejurări apte să conducă la aflarea adevărului în proces”[3].
  • Dispozițiile art. 290 alin. (3) din Codul penal, care prevăd că mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, sunt integrate în art. 290 din Codul penal, care incriminează infracțiunea de dare de mită, și privesc subiectul activ al acestei infracțiuni, distincte, iar nu un participant la comiterea infracțiunii de luare de mită prevăzute în art. 289 din Codul penal[4].

Te-ar putea interesa și:

  • În măsura în care sesizarea penală făcută prin denunț cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte este nereală, denunțătorul poate răspunde pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 din Codul penal[5].
  • Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că denunțătorul care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 290 alin. (3) din Codul penal are calitatea de martor în procesul penal, iar în cazul în care, audiat fiind în această calitate, face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat, poate fi subiect activ doar al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal, nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului prevăzute de art. 269 din Codul penal[6].

După realizarea analizei de către instanța supremă, a fost admisă sesizarea, iar concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție este una clară, concisă, în sensul că martorul poate să fie subiect activ la infracțiunii de mărturie mincinoasă, nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

[1] Platformă online https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[2] Ibidem.

[3] Platformă online https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[4] https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bronze-statue-justice-holding-up-scales_124595-694.jpg

Conform Deciziei nr. 2/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac, în situația în care ele vizează soluțiile pronunțate de către instanțele anterioare, asupra cererii accesorii formulate în proces de către părți, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Analizând Decizia nr. 2/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, vom supune analizei, în etapă incipientă, practica jurisprudențială, reflectată de către reprezentanții Ministerului Public, astfel:

  • În practica judiciară, s-au conturat două orientări jurisprudențiale cu privire la problema de drept supusă analizei;
  • Într-o opinie, s-a considerat că nu operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în cazul căii de atac ce vizează petitul referitor la cheltuielile de judecată;
  • Într-o altă opinie, s-a apreciat că și căile de atac sunt scutite de taxa judiciară de timbru, față de caracterul accesoriu al cererii referitoare la cheltuielile de judecată;
  • Ministerul Public a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudențială, arătând că scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată operează și în căile de atac.

Pentru a realiza o analiză completă a speței, Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat o trimitere punctuală către Ordonanța de Urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. În sensul enunțat, vom prezenta conținutul art. 1 din prezenta ordonanță, cu referire la taxele de timbru:

  • Acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanță de urgență;
  • Taxele judiciare de timbru sunt datorate, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, de către toate persoanele fizice și juridice și reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești, precum și de către Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;
  • În cazurile anume prevăzute de lege, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.

Aprecierile instanței de judecată sunt următoarele:

  • La nivelul Curții de Apel Brașov — Secția de contencios administrativ și fiscal, instanță unde jurisprudența divergentă a fost una accentuată, ilustrată prin mai multe hotărâri judecătorești definitive, în prezent, problema de drept este tratată în mod unitar, ca urmare a ședințelor de secție, există multe alte instanțe și din raza altor curți de apel care au practică judiciară divergentă pe aceeași problemă de drept: Curtea de Apel București, Curtea de Apel Cluj;
  • În plus, deși la nivelul unor curți de apel se arată că problema este tratată în mod unitar, în sensul celei de a doua opinii jurisprudențiale, care consideră nesupuse taxelor judiciare de timbru căile de atac ce vizează exclusiv soluțiile instanțelor de fond asupra cheltuielilor de judecată, se constată, din materialele înaintate, că și la nivelul acestora există instanțe care procedează diferit, considerând supuse regulilor timbrajului aceleași căi de atac promovate în circumstanțe identice (în această categorie regăsindu-se decizii pronunțate de Curtea de Apel Ploiești — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Galați — Secția a II-a civilă);
  • În sfârșit, jurisprudența diferită la nivelul unora dintre instanțele naționale este evidențiată și de împrejurarea că, inițial, astfel de căi de atac au fost considerate supuse regulii timbrării, măsurile de impunere a taxelor judiciare de timbru fiind desființate ulterior ca urmare a admiterii (de către un alt complet din interiorul aceleiași instanțe) a cererilor de reexaminare formulate de părțile interesate (în această categorie putând fi menționate încheieri ale înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția I civilă și Curții de Apel Alba lulia — Secția a II-a civilă).

 

Te-ar putea interesa și:

 

Înalta Curte de Casație și Justiție a remarcat practica jurisprudențială neunitară de la nivelul instanțelor de judecată, situația în care a fost necesară pronunțarea sa, în sensul admiterii recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de Conducere al Curții de Apel Brașov. Soluția instanței supreme urmează să fie reflectată după cum urmează:

  • Devin astfel incidente prevederile art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, conform cărora „Dacă legea nu prevede altfel, este scutită de la plata taxei judiciare de timbru orice cerere pentru exercitarea unei căi de atac, ordinare și extraordinare, împotriva hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată o acțiune sau cerere scutită, potrivit legii, de taxă judiciară de timbru”

 

KIT GDPR Premium

  • Prin urmare, se dovedește că au realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relevante din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013 acele instanțe care, fără a se opri la observația inexistenței unei norme pozitive care să scutească expres de la plata taxelor judiciare de timbru cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în proces — În mod similar celei existente în reglementarea anterioară — au considerat ca fiind scutite de taxa judiciară de timbru astfel de cereri accesorii, în raport cu scopul și finalitatea legii și cu regimul juridic aplicabil acestora, potrivit noii reglementări a taxelor judiciare de timbru;
  • Această dezlegare este aplicabilă atât în situația în care calea de atac vizează exclusiv soluția referitoare la cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, cât și în cazul în care calea de atac are ca obiect, pe lângă modul de soluționare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, și alte aspecte soluționate prin aceeași hotărâre.

Pentru considerentele enunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la admiterea recursului în interesul legii, statuând faptul că nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac, în situația în care ele vizează soluțiile pronunțate de către instanțele anterioare, asupra cererii accesorii formulate în proces de către părți, de acordare a cheltuielilor de judecată.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



gamer-girl-with-white-gamepad_87910-4151.jpg

Dreptul minorilor la viață privată în mediul online și la protecția datelor cu caracter personal este un subiect intens dezbătut, mai ales în contextul erei digitalizate în care trăim. Este de necontestat faptul că minorii sunt utilizatori din ce în ce mai activi ai serviciilor online, în mod special ai jocurilor video.

Prin ”jocuri video” se înțelege un joc electronic, bazat pe interacțiunea dintre un utilizator și o interfață, cu scopul generării de conținut vizual, afișat pe un ecran, fie el al unui PC, al unui TV sau al unui smartphone.[1] Jocurile video pot lua numeroase forme, precum jocuri de PC, jocuri sub forma unor aplicații mobile, jocuri de tip consolă sau platforme de tipul ”realitate virtuală”. Inevitabil, accesarea oricăruia dintre aceste jocuri de către un minor implică generarea unui anumit risc pentru viața sa privată și protecția datelor sale cu caracter personal, fie din cauza incapacității sale de a-și da seama de consecințele faptelor sale, fie de neglijența părintelui sau a tutorelui care avea obligația de supraveghere a minorului, fie, cel mai adesea, din cauza unei procesări de date personale efectuate într-o manieră abuzivă sau nelegală de către furnizorii acestor jocuri.


businessman-character-isolated-reading-fake-news_72104-354.jpg

Libertatea de exprimare pe internet.

Este legal să postăm acest articol? Scrie undeva dacă putem sau nu putem să scriem pe internet? Putem scrie ce vrem noi pe internet sau nu, unde scrie și de ce? Și ce putem posta atunci? Ce implicații sau consecințe are existența acestei libertăți?

Ce este libertatea  de exprimare?

Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilesc că libertatea de exprimare este posibilitatea unuia de a-și exprima gândurile, opiniile sau credințele în orice mod (prin viu grai, în scris, prin imagini sau orice alte mijloace) fără existența unor consecințe. Astfel, oricine poate posta aproape orice pe internet, oricine poate scrie un articol și să îl publice pentru a fi citit, în temeiul art. 30 din Constituția României, al art. 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Putem exprima chiar orice pe internet?

Răspunsul este nu și este normal să fie așa, intrucât dacă am putea să exprimăm orice, am ajunge la situația în care nu ar exista nicio barieră care să poată opri pe cineva să păteze numele oricărei persoane, să perturbe ordinea publică, să instige la violență, la ură rasială sau religioasă, la război sau să manifeste obscenitate, iar acest lucru este nepermis. Este nepermis, pentru că s-ar încălca ocrotirea vieții intime (art. 26 Constituția României), unitatea poporului și egalitatea între cetățeni (art. 4) și altele, aducându-se, astfel, un grav dezechilibru în stat și un grad crescut de instabilitate statală și neîncredere între cetățeni.

 De exemplu, este foarte relevant cazul recent al site-ului stiridemoment.ro care a publicat un șir de știri false de natură să inducă populația în eroare cu privire la starea de fapt a stării de urgență dată de pandemia generată de virusul COVID-19. Pe scurt site-ul stiridemoment.ro a publicat la data de 15 martie o știre prin care afirma, fără temei, că se vor închide o serie de hipermarketuri (Kaufland, Auchan, Metro, Carrefour și Lidl) și a mai publicat o știre la data de 17 martie cu titlul ,,Guvernul pregătește în secret o mega-operațiune de aducere în țară a unor români din mai multe țări’’, nefiind indicată nicio sursă oficială, iar demersurile autorităților statului român pentru aducerea în țară a cetățenilor români aflați pe teritoriile altor state au fost transparente și comunicate în timp real pe canale oficiale de informare. Mai târziu, pe 18 martie informațiile prezentate au fost infirmate în mod oficial de reprezentanții companiilor în cauză, prin comunicatul dat publicității de Asociația Marilor Rețele Comerciale. Astfel, Grupul de Comunicare Strategică a cerut Ministerului Afacerilor Interne dezactivarea site-ului. Site-ul a fost dezactivat, întrucât știrile de natură să creeze o stare de neliniște în rândul cetățenilor și un sentiment de neîncredere în Guvern.

 

 

Care este forța libertății de exprimare? Ce consecințe poate avea?

Libertatea de exprimare are un profund caracter social, iar implicațiile pe care le care aceasta sunt în primul rând sociale. Trebuie subliniat că prin extinderea rețelelor de socializare prin creșterea numărului utilizatorilor puterea cuvântului unei persoane a crescut foarte mult, astfel un mesaj poate fi recepționat de un număr mare de utilizatori, iar acest lucru permite transmiterea în masă a unei idei sau a unui mesaj. Această putere trebuie tratată cu mare grijă, deoarece poate genera, de asemenea, un fenomen ale cărui amploare și consecințe nu pot fi prevăzute sau controlate. Un exemplu foarte bun sunt protestele din Chile din 2019 în care social media a avut un rol important pentru strangerea oamenilor în cadrul manifestărilor dintre care unele s-au finalizat cu grave vandalizări și distrugeri.

Acest lucru nu înseamnă că libertatea de exprimare în mediul online nu are și consecințe mai mult decât pozitive. O altă față a puterii acesteia este abilitate de a aduna, grupa oamenii în comunități pentru a se putea exprima și ajuta reciproc. De multe ori oamenii  atrag atenția asupra celor mai variate cauze sociale, caritabile sau chiar dezastre naturale, afișând în același timp și suport pentru acestea prin strangeri de fonduri și acțiuni umanitare prin intermediul rețelelor de socializare. Australiei i-au fost donate 180 de milioane de dolari americani pentru ameliorarea daunelor date de incendiile din decembrie 2019, astfel se poate observa că puterea cea mai mare a rețelelor de socializare este aceea de a răspândi un mesaj și de a mobiliza un număr mare de oameni.

Trebuie limitată libertatea de exprimare?

Răspunsul este da. Având în vedere puterea și consecințele pe care le poate avea libertatea de exprimare în spațiul online, aceasta trebuie limitată, iar încălcarea limitelor trebuie să atragă consecințe care să fie atât de natură civilă, cât și de natură penală. Astfel, apare întrebarea cum ne putem da seama dacă o simplă postare încalcă sau nu aceste limitări sau drepturile altora. Răspunsul este simplu, analizând efectul pe care o postare îl va putea avea față de mediul înconjurător.

De exemplu în cazul Elonis c. Statele Unite ale Americii, pârâtul Anthony Elonis a fost trimis în judecată și condamnat la 44 de luni de închisoare pentru infracțiunea de amenințare față de fosta lui soție la scurt timp după divorț. “There’s one way to love you, a thousand ways to kill you’’( este un singur mod de a te iubi, o mie altele de a te ucide) au fost printre cuvintele care au stat la baza amenințării de pe contul acestuia de Facebook. Acesta s-a apărat spunând că intenția lui nu a fost niciodată de a amenința pe cineva, ci doar ca este terapeutic pentru el. Instanța a luat însă în calcul efectul produs de postarea lui Elonis și anume teama veridică pe care a simțit-o față de viața ei.

În consecință, în ceea ce privește libertate de exprimare, balanța înclină către efectul produs de către o postare și nu către intenția avută.

Exercitarea liberei exprimări trebuie să fie făcută respectând onoarea, viața particulară și dreptul la imagine al persoanei( art. 30 alin. (6) Constituția României). Este relevant, astfel, cazul Alexandru S. care a postat o fotografie pe contul său de Facebook cu un polițist aflat în timpul serviciului alături de o serie de jigniri aduse la adresa acestuia. Polițistul a făcut o cerere de chemare în judecată adresată lui Alexandru S. și a obținut condamnarea acestuia de către Judecătoria Întorsura Buzăului la plata de daune morale în valoare de 15.000 de lei pentru prejudiciul adus imaginii sale.

 

KIT GDPR Premium

 

Curiozități

  • Multe platformele de social media au început să adopte politici din ce în ce mai stricte în vederea eliminarii conținutului obscen sau pornografic. Un exemplu edificator pentru acest punct este reprezentat de măsurile pe YouTube le ia împotriva conținutului de acest gen, interzicându-l și eliminând-l de pe platformă. Există astfel nenumarate cazuri de canale care au fost închise pe motivul că aveau un conținut neadecvat față de politica YouTube.
  • Coreea de Nord a interzis accesul populației la Facebook, temându-se de influențele occidentale. În cadrul acesteia funcționează o rețea de intranet, iar numai un număr limitat de studenţi şi profesori universitari de la Universitatea de Ştiinţe şi Tehnologie de la Pyongyang au acces la internet, însă doar de la un laborator specializat și cu obligația de a întocmi raporturi către Serviciile Secrete.
  • Iranul a blocat apoi a deblocat accesul la Facebook, Twitter şi YouTube începând din 2009, ca urmare a tensiunilor generate de alegerile prezidenţiale discutabile, întrucât liderii politici apelează la rețelele de social media.
  • În China Facebook poate fi accesat dintr-un singur loc, stabilit în 2013 (o zonă de comerţ liber de 17 de kilometri pătraţi în Shanghai şi doar pentru a-i face investitorii străini să se simtă ca acasă).
  • În Cuba singurul mod legal de a putea naviga în mediul online este prin intermediul cafenelelor cu acces la internet, însa costul pentru o oră de internet este extrem de ridicat( 6 USD), în condițiile în care salariul minim este de 20 USD.

Prin urmare, exprimarea online este doar o formă a acestei libertăți ce s-a exprimat încă de pe vremea vechilor greci și va suporta noi limitări și noi reglementări în funcție de evoluția sa dată de progresul tehnic al mijloacelor de comunicare.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Bibliografie:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



collection-people-wearing-medical-masks_52683-35394.jpg

Pandemia de Coronavirus, COVID 19 și declararea stării de urgență a generat provocări fără precedent în toate domeniile, inclusiv în domeniul muncii și al relației dintre angajatori și angajați.

Pentru a opri răspândirea virusului, numeroși angajatori implementează politici și proceduri de prevenire menite să limiteze gradul de contaminare a personalului și solicită angajaților să completeze periodic chestionare în vederea monitorizării stării de sănătate a angajaților lor, a planurilor lor de călătorie în cadrul muncii și în afara acesteia, precum și a posibilelor lor contacte cu persoane infectate din afara locului de muncă.

Însă, orice prelucrare a datelor privind sănătatea salariaților, care reprezintă o categorie specială de date cu caracter personal și beneficiază de o protecție ridicată potrivit GDPR și legislației naționale, în contextul COVID-19, trebuie efectuată, în continuare, într-o manieră responsabilă și eficientă.

În acest sens, Andrea Jelinek, președintele Comitetului European pentru Protecția Datelor (EDPB), a declarat că: „Normele de protecție a datelor (precum GDPR) nu împiedică măsurile luate în lupta împotriva pandemiei coronavirusului. Cu toate acestea, aș dori să subliniez faptul că, chiar și în aceste perioade excepționale, operatorul de date trebuie să asigure protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor vizate. Prin urmare, trebuie luate în considerare o serie de considerații pentru a garanta prelucrarea legală a datelor cu caracter personal.

La nivel național, Autoritatea Naționala de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) a publicat pe 18.03.2020 un comunicat cuprinzând informații clare cu privire la folosirea corectă a datelor personale ale angajaților, care cuprind starea de sănătate a acestora, în legătura cu următoarele aspecte:

Condițiile în care pot fi prelucrate datele privind starea de sănătate de către un operator în conformitate cu Art. 9 din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date, după cum urmează:

  • prelucrarea este necesară în scopul îndeplinirii obligaţiilor şi al exercitării unor drepturi specifice ale operatorului sau ale persoanei vizate în domeniul ocupării forţei de muncă şi al securităţii sociale şi protecţiei sociale,
  • prelucrarea este necesară în scopuri legate de medicina preventivă (…), de stabilirea unui diagnostic medical, de furnizarea de asistenţă medicală sau socială sau a unui tratament medical sau de gestionarea sistemelor şi serviciilor de sănătate sau de asistenţă socială, în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern sau în temeiul unui contract încheiat cu un cadru medical” şi sub rezerva respectării anumitor condiţii şi garanţii,
  • prelucrarea este necesară din motive de interes public în domeniul sănătăţii publice, cum ar fi protecţia împotriva ameninţărilor transfrontaliere grave la adresa sănătăţii sau asigurarea de standarde ridicate de calitate şi siguranţă a asistenţei medicale şi a medicamentelor sau a dispozitivelor medicale,
  • persoana vizată şi-a dat consimţământul explicit pentru prelucrarea acestor date cu caracter personal pentru unul sau mai multe scopuri specifice, cu excepţia cazului în care dreptul Uniunii sau dreptul intern prevede ca interdicţia prelucrării acestor date să nu poată fi ridicată prin consimţământul persoanei vizate.

Te-ar putea interesa și:

 

Obligația de informare a persoanei vizate, care trebuie să fie într-o formă concisă, transparentă, inteligibilă şi uşor accesibilă, utilizând un limbaj clar şi simplu și să conțină informaţiile menţionate la articolele 13 şi 14 din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date.

 

 

 

Măsurile de securitate care trebuie adoptate de către operatori în conformitate cu 32 din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date, care reglementează ”Securitatea prelucrării” și stabilește obligația operatorilor și persoanelor împuternicite de aceștia pentru implementarea măsurilor tehnice și organizatorice adecvate în vederea asigurării unui nivel de securitate corespunzător.

Garanția că prelucrarea se efectuează în conformitate cu Regulamentul care trebuie oferita si demonstrata de către operatori, care trebuie să ia masurile tehnice măsuri tehnice și organizatorice adecvate în conformitate cu 24 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date.

!Dezvăluirea în spațiul public a numelui și stării de sănătate a unei persoane fizice, care se poate realiza doar cu consimțământul persoanei în cauză.

KIT GDPR Premium

 

Deși nu conține referiri la activități specifice de prelucrare de date, comunicatul atrage atenția asupra aplicării cadrului GDPR, chiar și în actuala situație de urgență, cel puțin până când o măsură legislativă va restricționa drepturile prevăzute de GDPR.

Având în vedere balanța delicată care se constituie între protecția sănătății publice și protecția datelor, în ultimele săptămâni autoritățile pentru protecția datelor din mai multe țări europene au întocmit ghiduri cu drepturile angajaților în legătura cu epidemia de Coronavirus, din punct de vedere GDPR, are au servit ca linii directoare de aplicare a prevederilor legale in acest context.

Ce nu au voie să facă angajatorii:

În conformitate cu aceste ghiduri, angajatorilor nu le este permis:

  • Să colecteze informații referitoare la temperatura corporală a angajaților.
  • Să solicite angajaților să completeze chestionare zilnice referitoare la sănătatea lor (cum ar fi simptome, tuse, temperatura, etc.).
  • Să dezvăluie public identitatea unui angajat suspectat ca are simptomele corespunzătoare COVID-19 si care sunt masurile luate de companie în acest caz, cum ar fi izolarea, lucrul de acasă, menținerea contactului cu medicul etc.).
  • Să facă investigații referitoare la călătoriile individuale ale angajaților, la contactele angajaților si sănătatea acestora. Angajatorii pot implementa proceduri de informare, conștientizare si responsabilizare a salariaților prin care aceștia sunt invitați să declare dacă au călătorit în zone de risc sau dacă prezintă simptome specifice COVID-19.
  • Să solicite informații cu privire la diagnosticarea salariaților cu COVID-19. Înregistrările referitoare la sănătatea salariaților trebuie sa se limiteze la ceea ce este necesar pentru a permite angajatorului sa pună in aplicare masuri de sănătate si securitate în muncă.
  • Să monteze dispozitive sau să instaleze aplicații de localizare a angajaților. Introducerea unor modalități de supraveghere a salariaților în contextul raporturilor de muncă se poate face numai cu respectarea condițiilor speciale prevăzute de Legea nr. 190/2018. Pandemia nu poate constitui, însă, conform legii, o justificare temeinică pentru montarea de dispozitive sau instalarea unor astfel aplicații de localizare a angajaților.

 

 

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



coronavirus-2019-ncov-virus-background-with-disease-cells-red-blood-cell-covid-19-corona-virus-outbreaking-pandemic-medical-health-risk-concept_139523-184.jpg

Nu de puțin timp, auzim peste tot cuvinte precum ”forță majoră” și ”certificat de forță majoră”, mai ales în contextul relațiilor comerciale. Întrebările firești ce vin pe buzele multor persoane în această perioadă sunt Ce este forța majoră?; Este ea incidentă în contractul meu?; Ce efecte produce forța majoră?. Așadar, prin intermediul acestui articol, voi explica ce este forța majoră, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un eveniment pentru a fi considerat ”de forță majoră”, condițiile în care forța majoră se poate invoca într-un contract și efectele pe care le produce.

Ce este forța majoră?

Forța majoră a fost și continuă să fie o clauză comună în contractele încheiate peste tot în lume. În principiu, clauza de forță majoră este cea care poate exonera (= scuti) de răspundere o parte contractantă, în cazul în care aceasta nu își mai poate îndeplini obligațiile asumate prin contract, din cauza unui eveniment pe care nu l-a putut prevedea, controla sau evita.

Practic, partea afectată de un astfel de eveniment, nu va mai fi responsabilă din punct de vedere contractual, considerându-se că aceasta se află într-o imposibilitate fortuită de executare (= apariția unei situații ce nu a fost generată de respectiva parte, dar care o poziționează în imposibilitatea obiectivă de a-și executa obligația asumată).

Această clauză nu poate fi folosită oricând și oricum, fiind necesară îndeplinirea unor condiții, prevăzute de Codul Civil, dar și a condițiilor stabilite de părți în contract. Astfel, unele contracte prevăd obligația părții afectate de a-și anunța cocontractantul într-un anumit număr de zile, prevăzut în contractul încheiat, de la producerea evenimentului. Alte clauze contractuale prevăd obligația părții afectate de a dovedi forța majoră printr-un certificat de forță majoră obținut de la Camera de Comerț și Industrie, precum și limitarea consecințelor prin luarea tuturor măsurilor rezonabile.

Condițiile forței majore

În România, forța majoră este reglementată în cadrul Codului Civil, la articolul 1351, alături de cazul fortuit. La primul alineat al articolului, se dispune: ”Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea civilă este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.”

Cel de-al doilea alineat al articolului 1351 din Codul Civil, definește forța majoră ca fiind ”orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”. Textul reproduce întocmai definiția ce a fost formulată în doctrina românească sub imperiul Vechiului Cod Civil, care nu oferea o definiție legală a forței majore.

Definiția legiuitorului din Codul Civil scoate în evidență condițiile în funcție de care se va decide dacă un eveniment constituie caz de forță majoră sau nu. Acestea sunt:

  1. Exterioritatea – forța majoră este o împrejurare care își are originea în afara celui care în aparență ar fi chemat să răspundă pentru neexecutarea obligației pe care și-a asumat-o contractual, precum și în afara câmpului său de activitate.
  2. Imprevizibilitatea – pentru a aprecia gradul de predictibilitate al unui eveniment, se ia ca etalon prudența și diligența unei persoane care depune toată grija de care este capabil în activitatea sa. Este vorba de o apreciere în abstract, avându-se în vedere omul cel mai cunoscător și cu cea mai mare capacitate de prevedere. De esența forței majore este faptul că persoana respectivă să nu fi putut anticipa evenimentul respectiv, pentru a-l putea evita.
  3. Invincibilitatea și inevitabilitatea – un eveniment constituie caz de forță majoră doar dacă este invincibil sau irezistibil și inevitabil absolut. Aceasta semnifică faptul că evenimentul trebuie să nu poată fi evitat sub nicio formă și nici învins.

Exemple de evenimente de forță majoră sunt calamitățile naturale (cutremur, erupția unui vulcan, taifun, furtună, tsunami, inundație, incendiu), pandemii (gripa aviară, coronavirus), fenomene sociale (greve, războaie, atentat terorist, lovitură de stat). În practica judiciară, s-a statuat că  inundația sau cutremurul încetează a mai fi evenimente de forță majoră în acele teritorii sau zone geografice unde asemenea calamități constituie o stare normală, obișnuită. În acest sens, practica judiciară a statuat că alunecările de teren frecvente, ploile torențiale, înghețul nu sunt evenimente imprevizibile, nefiind cazuri de forță majoră ( Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 1096/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, p. 55).

KIT GDPR Premium

În ce condiții se poate invoca forța majoră într-un contract?

În contextul declarării Covid-19 drept pandemie de către Organizația Mondială a Sănătății, companiile și corporațiile se află în situația de a analiza impactul coronavirusului atât la nivelul resursei umane, cât și la nivelul relațiilor comerciale, în special cele cu partenerii contractuali din zonele afectate.

În România, ”activitatea companiilor se preconizează a fi afectată cu însemnătate, având în vedere relațiile bilaterale cu Italia, unul dintre principalii importatori ai României, care reprezintă în acest moment epicentrul pandemiei în Europa, dar și luând în considerare măsurile recent adoptate de autoritățile competente, printre acestea numărându-se măsuri de restricționare a circulației persoanelor, anularea de evenimente, suspendarea activităților didactice, suspendarea activității instanțelor”[5].

În primul rând,  pentru a putea invoca forța majoră într-un contract este necesară existența unei clauze de exonerare a răspunderii părților în cazul apariției unei situații de forță majoră, care ar fi util să fie descrisă detaliat sau măcar trasate liniile generale a situațiilor pe care părțile doresc să le includă în termenul de ”forță majoră”. O clauză de forță majoră complexă, poate arăta astfel:

”Forța majoră – (1) Forța majoră reprezintă o împrejurare de origine externă, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibilă și inevitabilă, care se află în afara controlului oricărei părți, nu se datorează greșelii sau vinei acestora și nu putea fi prevăzută la momentul încheierii contractului și care face imposibilă executarea și, respectiv, îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract.

(2) Sunt considerate evenimente de forță majoră: războaie, revoluții, incendii, inundații sau orice alte catastrofe naturale, restricții apărute ca urmare a unei carantine, embargou, enumerarea nefiind exhaustivă ci exemplificativă. Nu este considerat eveniment de forță majoră un eveniment asemenea celor de mai sus care însă, fără a crea o imposibilitate de executare, doar face extrem de costisitoare executarea obligațiilor uneia din părți.

(3) Forța majoră exonerează partea afectată de îndeplinirea obligațiilor asumate prin prezentul contract, pe toată perioada în care aceasta acționează.

(4) Partea contractantă care invocă forța majoră are obligația de a notifica celeilalte părți, imediat și în mod complet, producerea acesteia și să ia orice măsuri care îi stau la dispoziție în vederea limitării consecințelor.

(5) Îndeplinirea contractului va fi suspendată în perioada de acțiune a forței majore, dar fără a prejudicia drepturile ce li se cuveneau părților până la apariția acesteia.

(6) Dacă forța majoră acționează sau se estimează că va acționa pentru o perioadă mai mare de 6 luni, fiecare parte va avea dreptul să notifice celeilalte părți încetarea prezentului contract, fără a fi necesară intervenția vreunei instanțe judecătorești sau arbitrale.”

Bineînțeles că această clauză este una exemplificativă, ce poate fi adaptată în funcție de înțelegerea părților. Important este să fie prevăzută forța majoră în contractul dintre părți drept cauză exoneratoare de răspundere, pentru a suspenda îndeplinirea obligațiilor sau chiar pentru a înceta contractul. În caz contrar, aceasta nu va putea fi invocată în raporturile dintre părți, pandemia de coronavirus, spre exemplu, neatrăgând în mod automat aplicabilitatea forței majore în contracte.

În al doilea rând, evenimentul trebuie analizat  și stabilit pe baza condițiilor de existență a forței majore, dacă acesta se încadrează sau nu. Pandemiile sunt evenimente de forță majoră, întrucât cumulează toate cele 4 condiții, respectiv exterioritatea, imprevizibilitatea, inevitabilitatea și invincibilitatea. Spre exemplu, COVID-19 ar putea fi considerat în acest context drept un caz de forță majoră, luând în considerare prevederile contractuale concrete, deoarece există situații în care părțile au prevăzut în mod expres situațiile/cauzele de forță majoră, cu o anumită întindere, incluzând sau nu anumite fenomene.

Obține certificat de urgență!

În al treilea rând, o condiție foarte importantă pentru invocarea forței majore într-un contract, este interpretarea clauzei de forță majoră ce a fost cuprinsă în contractul dintre părți și a celorlalte prevederi contractuale. Conform firmei de avocatură Clifford Chance[6], următoarea listă de 10 lucruri de verificat poate fi de ajutor pentru a interpreta, de la caz la caz, prevederile contractuale dintre părți:

  1. Epidemia este acoperită în mod specific ca un eveniment de forță majoră în contract? Chiar dacă este, poate fi nevoie să îndeplinească și alte cerințe pentru a constitui forță majoră.
  2. Dacă nu este acoperită, se încadrează evenimentul în formularea forței majore în general sau există vreo decizie guvernamentală/acțiune administrativă care să prevadă referiri la forța majoră și evenimentul întrunește elementele prevăzute în acestea?
  3. Testul de predictibilitate- unele contracte exclud evenimentele ce ar fi putut fi în mod rezonabil evitate sau depășite.
  1. Cauzalitatea- partea care dorește să invoce forța majoră trebuie să stabilească, de regulă, că evenimentul de forță majoră a fost cel care a împiedicat-o să-și îndeplinească obligațiile contractuale.
  2. Obligația de atenuare – partea care invocă forța majoră este de obicei obligată să demonstreze că a luat măsuri rezonabile pentru atenuarea/evitarea efectelor evenimentului de forță majoră.
  3. Cerințe de notificare – părțile sunt cele care vor decide dacă doresc ca notificarea dintre ele să fie o condiție anterioară invocării forței majore.
  4. Consecințe (1) – în majoritatea contractelor, intervenirea forței majore va conduce la scutirea părții de a-și îndeplini obligațiile contractuale.
  5. Consecințe (2) – În mod obișnuit, părțile suportă cheltuielile ce rezultă din invocarea forței majore sau alte întârzieri în executarea propriilor obligații, dar pot prevedea excepții în care cheltuielile să poată fi plătite până la o anumită dată.
  6. Consecințe (3) – Întinderea evenimentului de forță majoră pe o perioadă îndelungată de timp, poate duce la dreptul unei părți de a rezilia contractul. Dacă cocontractanții nu doresc acest lucru, este important să negocieze contractul cât mai rapid cu putință față de termenul limită.
  7. Schimbarea legislației – În unele contracte, deciziile/acțiunile luate de guverne și de autoritățile publice pot declanșa schimbări în aplicarea legii sau a compensațiilor cu privire la relațiile contractuale desfășurate pe perioada evenimentului de forță majoră.

Nu în ultimul rând, în funcție de prevederile contractuale concrete, una dintre condițiile pentru invocarea forței majore, ar putea fi obținerea unui Certificat de forță majoră eliberat de Camerele de Comerț și Industrie din România. Dacă a fost prevăzut în contract drept o condiție a forței majore, atunci obținerea acestuia este obligatorie. Dacă nu a fost prevăzut, atunci este facultativ.

Certificatul de forță majoră poate fi cerut prin urmarea procedurii descrise de către Camera de Comerț și Industrie a României aici: https://ccir.ro/servicii/avizarea-existentei-cazului-de-forta-majora/. Deși pentru mulți obținerea acestui certificat semnifică instituirea unei prezumții absolute de imposibilitate de executare bazată pe forța majoră, acest lucru nu este adevărat, fiind o prezumție relativă, care poate fi răsturnată de către instanța de judecată. După cum precizează și Camera de Comerț și Industrie în comunicatul din data de 12 martie 2020[7], ”trebuie precizat și faptul că potrivit jurisprudenței în materie, precum și din practica Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR, este la latitudinea părții care se consideră prejudiciată să ia sau nu în considerare motivele și dovezile (între care și avizul de forță majoră emis de CCIR) prezentate de partenerul contractual în culpă, pentru justificarea neîndeplinirii obligațiilor, ultimul cuvânt avându-l, evident, instanța de judecată.”

De ce este acest lucru important? Deoarece se poate ca partenerul contractual să nu fie de acord cu concluzia la care Camera de Comerț a ajuns și astfel să meargă în instanță. Certificatul de forță majoră nu este o intervenție contractuală, ci un aviz, cu care instanța poate să nu fie de acord, deoarece potrivit Codul de Procedură Civilă „în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale”[8]. Persoana/persoanele de la Camera de Comerț ce au verificat îndeplinirea evenimentului și efectele acestuia au efectuat o evaluare faptică, ce nu este invincibilă. Totuși, acest lucru nu trebuie înțeles în sensul că judecătorul va ignora certificatul emis de Camera de Comerț, întrucât este totuși un material probant și relevant.

Chiar și așa, instanța de judecată va putea considera, chiar și dacă sunt îndeplinite toate condițiile din contract, chiar și în prezența certificatului de forță majoră, că evenimentul nu îndeplinește, de fapt, condițiile unui astfel de eveniment. 

Ce efecte produce forța majoră?

În ceea ce privește efectele pe care forța majoră le produce în contracte, art. 1557 din Codul Civil vorbește despre imposibilitatea fortuită de executare (cauzată de forța majoră, cazul fortuit ori alte evenimente asimilate acestora), făcând distincția între o împiedicare totală și definitivă și o împiedicare temporară în ceea ce privește executarea obligațiilor contractuale.

  • Când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept, fără a fi necesară vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit (articolul 1557 alin. (1) Cod Civil);
  • Când imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului, conform regulilor comune de drept civil (articolul 1557 alin. (2) Cod Civil).

Firește, atunci când sunt prestații ce au fost deja realizate deja în baza contractului, iar obligațiile corelative nu mai pot fi îndeplinite, se poate ajunge la restituirea prestațiilor conform articolului 1635 Cod Civil (de exemplu: când bunurile au fost primite, însă cel obligat la plată se află în imposibilitatea de a mai plăti, ca urmare directă a cazului de forță majoră, se poate solicita restituirea bunurilor respective).

În concluzie, partenerii contractuali ar trebui să-și revizuiască contractele ce sunt în derulare și a căror executare ar putea fi influențată de epidemia COVID-19, iar cei care urmează a încheia contracte ar trebui să includă în mod expres situația actuală și limitele răspunderii, precum și pregătirea unor scheme de negociere care să dea posibilitatea părții care se va afla în situația de a nu-și putea executa obligațiile să beneficieze de amânări, sau, pe de altă parte, să ofere alte beneficii.

Forța majoră, indiferent că intervine pe fondul unei epidemii precum cea din prezent sau din alte cauze cu particularități specifice, trebuie analizată de la caz la caz, neexistând un standard universal nici în ceea ce privește evenimentele ce pot determina o parte să se afle în imposibilitate de a-și executa obligațiile contractuale.

UPDATE: Pentru a veni în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii (IMM), Guvernul a adoptat OUG nr. 29/2020 privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare[9], prin care a dorit ameliorarea consecințelor economice negative suferite de IMM-uri din cauza crizei coronavirus. Una dintre aceste măsuri este că niciun partener comercial al unei IMM nu va putea invoca forța majoră dacă nu-și poate executa obligațiile, decât dacă a încercat mai întâi renegocierea relației comerciale.

Mai exact, în articolul X alineatul 2 din OUG 29/2020 se prevede ”în contractele în derulare, altele decât cele [pentru furnizarea de utilități sau de închiriere a spațiilor comerciale folosite ca sedii principale sau secundare de către IMM-uri și anumite alte profesii] încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii poate fi invocată forța majoră împotriva acestora numai după încercarea, dovedită cu înscrisuri comunicate între părți prin orice mijloc, inclusiv prin mijloace electronice, de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență”. Astfel, prin această măsură Guvernul a decis ”amânarea” posibilității invocării forței majore până după ce părțile încearcă renegocierea contractului, pentru a salva contractele.

Tot în ordonanță, regăsim și instituirea unei prezumții de forță majoră, pentru a clarifica modalitatea în care poate fi invocată aceasta. Astfel, la articolul X alineatul 3 ” Se prezumă a constitui caz de forță majoră, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2) din Codul civil, care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusul COVID-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență. Prezumția poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă. Caracterul imprevizibil se raportează la momentul nașterii raportului juridic afectat. Nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență.”

Astfel, se instituie o nouă condiție pentru invocarea forței majore, care nu trebuie să fie înțeleasă în sensul de obligație de a adapta contractul, ci doar de încercare a renegocierii. Dacă renegocierea eșuează, partea care se află în imposibilitate de executare va putea invocat forța majoră respectând condițiile prezentate mai sus.

 

[1] http://www.traduceritehnice.net/fortamajora.html

[2] Art. 1351 Forța majoră și cazul fortuit Codul Civil

”(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.

(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.”

[3] Dimitrie Alexandresco, Principiile Dreptului Civil Român, vol. IV, Tipografia Curții Regale, București, pag. 325: „Între cazul fortuit și cel de forță majoră nu trebuie să se facă nicio deosebire , întrucât pentru chiriaș sau arendaș rezultatul este același (…)”; M. Brunet La guerre et les contrats, Librairie Arthur Rousseau, Paris, pag. 11 (preluat din Zanfir Valeriu, Forța majoră și cazul fortuit în raporturile de muncă, RRDM nr. 6/2008); Manoliu Marius, Cazul fortuit și forța majoră în dreptul penal, ediția a II-a Tipografia Română Independentă, Bucureşti, pag. 19. 

[5] https://www.juridice.ro/675806/forta-majora-si-covid-19-tipic-sau-atipic-solutii-si-propuneri-practice.html

[6] https://www.cliffordchance.com/content/dam/cliffordchance/briefings/2020/02/coronavirus-and-force-majeure.pdf

[7] https://ccir.ro/2020/03/25/precizari-privind-avizarea-existentei-cazurilor-de-forta-majora-si-influenta-acestora-asupra-executarii-obligatiilor-comerciantilor-atributie-legala-ccir-si-camerelor-judetene/

[8] Articolul 264 Aprecierea probelor

(2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

[9] https://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Informatii_R/oug_29_21032020.pdf

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



blog-legalup-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord