Aici descoperim
dreptul tehnologiei

artificial_intelligence_benefits_risk-1200x900.jpg

Pe scurt

Situația: Inteligența artificială și învățarea automatizată (AI/ML) joacă un rol din ce în ce mai important într-o serie de industrii, iar acestea caută modalități de a-și proteja inovațiile prin intermediul protecției proprietății intelectuale și a secretului comercial.

Răspunsul: Oficiul European de Brevete (EPO) a recunoscut necesitatea de a clarifica normele privind modul în care sunt tratate invențiile asociate și realizate de AI și de a determina ce protecție a brevetului există pentru această tehnologie în plină dezvoltare. Instrucțiunile EPO recent examinate, care au intrat în vigoare în noiembrie 2018, abordează doar aspecte tehnice.

Încă se caută răspunsuri, dar lumea se așteaptă ca EPO să trateze cererile de brevet AI/ML în conformitate cu normele stabilite pentru brevetarea invențiilor implementate de calculator (“CII”).

La începutul acestui an, EPO s-a întâlnit cu părțile interesate din industrie în decursul a două evenimente importante din München și Bruxelles, pentru a discuta provocările privind brevetarea invențiilor AI/ML. EPO ia măsuri pentru a încuraja dezvăluirea inovațiilor AI, în loc să le păstreze ca secrete comerciale.

Examinarea invențiilor AI la EPO: Abordarea “Two-Hurdle”

În noile instrucțiuni EPO, invențiile AI se încadrează în regulile generale pentru brevetabilitatea metodelor matematice (G-II, 3.3). Abordările de examinare pentru invențiile AI/ML sunt similare cu abordarea “two-hurdle” pentru brevetabilitatea CII. Actualizările stabilesc modalitatea de a depăși obstacolele tehnice și de a oferi mai multe exemple.

O invenție AI cu caracter tehnic îndeplinește cerințele prevăzute la art. 52 (2) (c) din Convenția privind eliberarea brevetelor europene. Subiectul revendicat trebuie să fie direcționat către un dispozitiv cu caracter tehnic inerent (adică un computer, un procesor) sau o metodă care implică utilizarea unor astfel de mijloace tehnice. Pentru invențiile AI/ML, primul obstacol (eligibilitatea) poate fi depășit prin formularea revendicărilor stabilite pentru CII.

Mai mult, dacă se stabilește caracterul de noutate, examinatorii evaluează dacă subiectul revendicat este o invenție. Pentru a evalua inventivitatea, sunt luate în considerare caracteristicile care contribuie la caracterul tehnic. Astfel, invențiile AI/ML trebuie să demonstreze că subiectul revendicat are un scop tehnic.

Similar cu CII, noul subiect trebuie să fie încorporat într-o aplicație sau implementare tehnică, în special prin contribuția în rezolvarea unei probleme tehnice specifice sau prin ajustarea unei metode AI/ML pentru implementarea ei într-o arhitectură hardware specifică. EPO nu acceptă scopuri generice cum ar fi “controlul unui sistem tehnic” sau simplul fapt că o metodă matematică poate servi unui scop tehnic. Scopul tehnic trebuie să fie specific, iar revendicarea trebuie să fie limitată funcțional la scopul tehnic. Ca și în cazul practicii stabilite pentru CII, pentru a depăși cel de-al doilea obstacol (brevetabilitate), aplicațiile AI/ML vor trebui să aibă o descriere suficientă a efectelor tehnice, a scopurilor tehnice și a avantajelor tehnice pentru fiecare dintre caracteristicile revendicate care disting AI/ML din stadiul tehnicii.

Întrebări fără răspuns

Deși actualizarea așteptată a clarificat câteva aspecte importante ale brevetării AI/ML, aceasta nu oferă clarificări privind alte probleme aflate în desfășurare, inclusiv cele discutate în “Protecția Inteligenței Artificiale: brevete, secrete comerciale sau drepturi de autor?” și “Protejarea Inteligenței Artificiale și a marilor inovații prin brevete: revendicări funcționale”.

În cadrul întâlnirilor de la München și Bruxelles, participanții au discutat despre modalități posibile de a defini o “persoană calificată în domeniu” așa cum se aplică invențiilor rezultate dintr-un proces inventiv bazat pe AI/ML. Opțiunile includ:

  • persoană conștientă de conceptele și terminologia utilizată în domeniul aplicației AI, care are mijloacele, inclusiv instrumentele AI, pentru munca de rutină și experimentare;
  • echipă de experți din diferite domenii; și/sau
  • mașină specializată în domeniu sau o “entitate” calificată care include o persoană sau o echipă și o mașină specializată în domeniu.

Cea din urmă este discutabilă, în așteptarea determinării dacă inventivitatea, așa cum este definită în prezent, este aplicabilă inovațiilor bazate pe AI/ML. Pe măsură ce tehnologia AI avansează, o mașină calificată în domeniu ar putea să aibă acces la cunoștințele disponibile în orice domeniu tehnic la nivel mondial și ar putea dezvolta independent ceva nou, apropiindu-l de cerințele liniilor directoare pentru determinarea unei etape inventive (G-VII-Anexa, 3.9.3).

Cerințele privind claritatea și suficiența dezvăluirii pentru aplicațiile AI sunt încă incerte. Algoritmul AI este obscur, oferă doar câteva indicii inteligibile cu privire la modul în care sistemul ajunge la o concluzie. Până în prezent, soluțiile propuse au inclus definirea extensivă a caracteristicilor rețelei neuronale artificiale, cum ar fi datele de intrare/ieșire și arhitectura rețelelor de date. De asemenea, dacă codurile sursă trebuie dezvăluite pentru a îndeplini cerințele pentru a permite persoanei calificate în domeniu, este încă o întrebare deschisă.

În cadrul procedurilor post-grant, claritatea și suficiența joacă un rol crucial. Este dificil să se facă dovada încălcării deoarece nu este întotdeauna posibil să se înțeleagă cum funcționează AI. Pot exista dificultăți în a demonstra că aceeași metodă a fost utilizată într-un produs, acest lucru contribuind la interesul global de a dezvolta “AI explicabil”.

În cele din urmă, inovațiile AI pot determina neînțelegeri în legătură cu inventatorii sau proprietarii în cadrul proprietății bazate pe invenție, care oferă drepturi exclusive companiilor și investitorilor. În acest sens, se va clarifica în timp dacă va fi necesară prezentarea către EPO a detaliilor unui proces inventiv (adică dacă invenția a fost făcută de AI sau de o persoană). Acest lucru ar putea afecta, de asemenea, regulile de evaluare a etapei inventive.

Brevetarea AI se dezvoltă simultan cu această tehnologie avansată. Părțile interesate sunt sfătuite să supravegheze cu atenție deciziile camerelor de recurs și viitoarele actualizări ale Ghidului EPO.

Trei puncte-cheie

  • Tehnicile de redactare a revendicărilor pentru CII ar trebui să fie aplicabile și invențiilor AI/ML.
  • Dezvăluirea trebuie să susțină scopul tehnic al noilor caracteristici AI/ML.
  • Este de așteptat ca deciziile camerelor de recurs și actualizările viitoare ale Ghidului EPO să furnizeze indicații suplimentare privind claritatea, calificarea, suficiența și dovada proprietății invențiilor AI/ML.

  1. https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=ffd730c8-31a4-4cc8-8ecb-06ec3519acc8&fbclid=IwAR12dRU-ZIMT-i6vQSsOVEwOxeZxCH3E9Svr-Gibt9D8nZCzCNcUtmsgOV8
  2. https://www.epo.org/law-practice/legal-texts/guidelines.html

black-friday-anpublicidad.jpg

Atunci când apar atâtea oferte de reducere a prețurilor și o limită de timp în care acestea se aplică, nu știm ce să cumpărăm mai întâi și uneori se întâmplă să facem o achiziție pe care o vom regreta.

Indiferent dacă ați cumpărat un laptop de pe un site obscur, v-a fost livrat un toaster care face pâinea crocantă în câteva secunde sau feliatorul dvs. nu a sosit niciodată, trebuie să știți că aveți opțiuni. Prețurile mai mici nu înseamnă și reducerea drepturilor. Indiferent cât de mare a fost compromisul pe care l-ați făcut, drepturile dvs. de consumator nu vor fi afectate.

Înainte de începutul marilor reduceri, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, prin intermediul Centrului European al Consumatorilor România a realizat un ghid foarte util consumatorilor care vor profita de reducerile comercianților din perioada 16-30 noiembrie 2018.

 

Consumatorii ar trebui să:

  • Facă o listă cu produsele pe care le doresc și cu prețurile acestora. Este util dacă vrem să depistăm o reducere falsă de prețuri (comercianții măresc prețul și aplică procentul de reducere la prețul majorat).
  • Verifice înainte de a plasa o comandă online, dacă prețul fiecărui produs din coșul de cumpărături corespunde cu prețul redus indicat atunci când au ales produsul.
  • Facă plata cu cardul. În cazurile de fraudă, dacă s-a efectuat plata prin card, se poate aplica procedura refuzului la plată pentru a recupera suma plătită și durează maxim 30 de zile de la data plății.
  • Verifice modul de afișare a prețului online sau pe etichete.

 

Ce facem atunci când un produs are o problemă?

Vestea bună este că responsabilitatea va aparține întotdeauna vânzătorului, conform legii. Nu trebuie să mergem direct la service, dar dacă facem acest lucru, trebuie să anunțăm vânzătorul.

Dacă produsul ajunge deteriorat sau distrus, vânzătorul suportă pierderea. Clientul poate solicita un nou produs sau poate renunța la contract. Consumatorul are dreptul de a verifica, la momentul primirii coletului, dacă produsul se află în cea mai bună stare.

Ce știm despre garanție?

Regulile privind garanțiile se aplică indiferent de modalitatea de achiziționare a produselor și de prețul acestora, fie el afișat online sau în magazine.

Legea 449/2003 reglementează garanțiile produselor. Aceasta stabilește că există două tipuri de garanție: garanția legală de conformitate și garanția comercială, care se cumula pentru același produs.

Garanția legală se aplică pentru orice produs comercializat, cu puține excepții. În momentul vânzării, clienții beneficiază de garanția legală, în temeiul legii, chiar dacă nu a fost oferită de cineva anume. Garanția legală se întinde pe o perioadă de doi ani, dar, pentru produse a căror durată de viață este mai mică de 2 ani, poate fi redusă la durata medie de utilizare a produsului. Garanția legală este responsabilitatea vânzătorului, conform legii.

Garanția comercială este cea care se acordă suplimentar față de garanția legală și nu va aduce atingere acesteia. Poate fi acordată atât de producător, cât și vânzător. Garanția comercială poate îmbrăca mai multe forme, cum ar fi o durată de timp mai mare, rambursarea direct a sumei plătite în defecțiunilor etc., însă nu poate înlocui sau anula garanția legală.

 

Poate fi acoperit de o nouă garanție produsul reparat sau înlocuit?

Pentru produsele reparate, garanțiile legale și comerciale se prelungesc cu o perioadă egală cu timpul scurs din momentul în care clientul a notificat vânzătorul cu privire la defect sau i-a predat produsul, până în momentul în care produsul a fost reparat și clientul a fost înștiințat sau până în momentul în care produsul i-a fost livrat.

În cazul produselor cu folosință îndelungată, cum sunt dispozitivele electronice, produsul înlocuit este acoperit de o nouă garanție care începe din momentul înlocuirii.

 

Care sunt regulile aplicabile prețurilor?

Prețurile produselor trebuie întotdeauna să fie clare, lizibile, în lei și cu toate taxele incluse (TVA și alte taxe suplimentare, dacă este cazul), indiferent de modul de afișare (online, magazin fizic) sau dacă este vorba despre un preț întreg sau un preț redus.

Preţul redus trebuie să fie mai mic decât prețul de referință. Preţul de referinţă reprezintă cel mai scăzut preţ practicat în acelaşi spaţiu de vânzare în perioada ultimelor 30 de zile, înainte de data aplicării preţului redus.

 

Când știm că a fost încheiat contractul?

În magazinele fizice, contractul este încheiat în momentul în care a fost plătit prețul și produsul a fost primit. În cadrul magazinelor online, contractul este încheiat în momentul confirmării, pe suport durabil, de către vânzător, a acceptării comenzii clientului.

 

Putem renunța la achiziție după încheierea contractului?

În cazul magazinelor fizice, legea nu ne dă dreptul de a renunța la contract. Odată achiziționat un produs, acesta nu mai poate fi înlocuit sau contravaloarea acestuia să fie rambursată decât dacă acesta este defect, conform regulilor privind garanțiile.

Pentru magazinele online, legea stabilește un termen de 14 zile calendaristice de la momentul primirii produsului în care putem renunța la achiziție, fără a oferi motive și fără costuri suplimentare. Dacă vânzătorul nu trimite un curier pentru ridicarea produsului, returul va fi plătit de către client.

Vânzătorul este obligat să ramburseze prețul plătit, inclusiv costurile de livrare a produsului, în termen de maxim 14 zile de la momentul în care clientul a renunțat la contract.

Există și cazuri în care clientul nu se poate retrage din contract, cum ar fi cazul produselor care sunt realizate conform specificațiilor clientului sau cazul înregistrărilor audio, video ori programele informatice.

 

În cât timp trebuie să aibă loc livrarea produselor comandate online?

În cel mult 30 de zile de la data comenzii sau într-un termen mai scurt stabilit și comunicat clientului. Dacă vânzătorul nu a livrat produsele în termenul stabilit, clientul îi poate solicita să le livreze cat mai repede posibil. Dacă livrarea nu se face nici în termenul suplimentar, clientul poate solicita returnarea banilor în termen de 7 zile.

 

Când putem anula contractul?

Există trei cazuri de anulare a contractului:

  • clientul nu a beneficiat nici de repararea, nici de înlocuirea produsului.
  • vânzătorul nu a reparat produsul într-o perioadă de timp rezonabilă.
  • vânzătorul nu a reparat produsul într-un termen de 15 zile, fără inconveniente semnificative pentru client.

În cazul anulării contractului, părțile vor fi repuse în situația anterioară și își vor restitui prestațiile, respectiv comerciantul va restitui clientului prețul, iar clientul îi va restitui comerciantului produsul.

 

  1. http://www.eccromania.ro/ghid-consumatori-black-friday/
  2. https://www.telegraph.co.uk/black-friday/0/black-friday-and-cyber-monday-what-are-your-consumer-rights/

 


llave-seguridad-teclado.jpg

Întrebarea importantă în ceea ce privește GDPR, domeniul de aplicare a amenzilor, modul de calculare a acestora și modul de reducere a riscurilor este: Care sunt noile amenzi pentru încălcarea protecției datelor personale?

Regulamentul UE privind confidențialitatea prevede amenzi:

  • Până la 10 milioane EURO sau 2% din cifra de afaceri globală din anul precedent în cazul încălcării obligațiilor referitoare, printre altele, la
  • Implementarea confidențialității prin design și a securității prin design, precum și realizarea unei evaluări a riscurilor protecției datelor în cazul noilor tehnologii, cum ar fi Internet of Things,
  • Înregistrarea activităților de prelucrare a datelor,
  • Obligațiile principale ale împuternicitului,
  • Notificarea în cazul încălcării datelor și
  • Numirea unui responsabil cu protecția datelor (atunci când este necesar);

și

  • Până la 20 milioane EUR sau 4% din cifra de afaceri globală a anului precedent în cazul încălcării obligațiilor referitoare, printre altele, la
  • Principiile de bază ale prelucrării datelor, inclusiv condițiile aplicabile consimțământului,
  • Drepturile persoanelor, cum ar fi dreptul de acces, dreptul de a fi uitat și dreptul la portabilitatea datelor și
  • Transferul de date cu caracter personal în afara Spațiului Economic European, care va fi esențial în lumina Privacy Shield, care a fost acceptat în vederea transferului de date către Statele Unite.

 

Particularitatea amenzilor de mai sus este faptul că nu stabilesc o sumă minimă pentru fiecare încălcare și acest lucru va acorda o mai mare flexibilitate autorităților de supraveghere în stabilirea amenzilor corespunzătoare. Cu toate acestea, lumea se așteaptă ca această abordare să ducă la pornirea unor litigii privind cuantumul amenzilor.

 

Pe ce se bazează calculul procentului de amendă? Conceptul de întreprindere

GDPR prevede că amenzile se impun unei “întreprinderi”, iar Grupul de lucru Articolul 29, în instrucțiunile sale, a clarificat că noțiunea de întreprindere este prevăzută de CJUE în scopul aplicării articolelor 101 și 102 din TFUE și trebuie interpretată în în conformitate cu legislația și jurisprudența UE.

“O întreprindere trebuie înțeleasă ca fiind unitatea economică, care se angajează în activități comerciale/economice, indiferent de persoana juridică implicată”.

Problema nu este analizată în detaliu de Grupul de lucru Articolul 29, însă definiția întreprinderii este un concept al dreptului concurenței. Utilizăm cazuri din domeniul concurenței pentru a da indicații clienților cu privire la nivelul real al expunerii la riscuri, care poate fi declanșat de amenzile prevăzute de GDPR. Din cele de mai sus rezultă că:

  • Amenzile ar putea să nu fie calculate doar pe baza cifrei de afaceri a entității juridice care a încălcat legea sau a operatorului/împuternicitului, dar ar putea fi determinate luând în considerare toate entitățile implicate în activitatea investigată;
  • Consecința concluziei de mai sus este faptul că o integrare puternică a infragrupurilor în chestiuni expuse amenzilor pentru încălcarea confidențialității, cum ar fi crearea unui departament centralizat de marketing sau de resurse umane care deservește întregul grup, ar putea crește riscul de calculare a amenzilor pe cifra de afaceri a întregul grup sau extins la mai multe entități ce aparțin grupului;
  • Reorganizarea grupului, în special în cadrul întreprinderilor care se bazează în mod considerabil pe exploatarea unor cantități mari de date cu caracter personal, ar trebui evaluată, pentru a limita expunerea întregului grup la riscurile privind viața privată ; și
  • Ar trebui să se verifice dacă un singur DPO care asigură respectarea legislației privind confidențialitatea în cadrul grupului poate să asigure un control deplin asupra strategiei de confidențialitate a tuturor filialelor sau dacă poate crește riscul unui efect domino în cadrul grupului în cazul unei încălcări a protecției datelor.

Care sunt criteriile de calcul al amenzilor?

GDPR prevede că amenzile aplicabile sunt:

  • Efective
  • Proporționale și
  • Disuasive (de exemplu, dacă o întreprindere este mare, probabil se va confrunta cu amenzi mai mari decât un start-u, pentru aceeași încălcare).

Aceste amenzi se stabilesc în funcție de natura, gravitatea și durata încălcării, ținând seama, printre altele, de:

  • Numărul persoanelor afectate și prejudiciile suferite de acestea;
  • Scopul prelucrării contestate;
  • Nivelul prejudiciilor suferite de persoanele fizice;
  • Caracterul intenționat sau neglijent al încălcării;
  • Orice acțiune întreprinsă pentru diminuarea prejudiciilor suferite de persoanele fizice;
  • Implementarea măsurilor organizatorice de confidențialitate prin design și securitate prin design care, în consecință, devin instrumente eficiente, de asemenea, menite să diminueze cuantumul amenzilor în cazul sancțiunilor emise;
  • Orice încălcări anterioare relevante ale operatorului sau împuternicitului, adică istoricul întreprinderii reclamate, vor avea importanță;
  • Gradul de cooperare cu autoritatea de supraveghere, pentru a remedia încălcarea și pentru a atenua posibilele efecte negative ale încălcării;

Despre ce sume este vorba?

Este interesant faptul că până în prezent, una dintre cele mai mari amenzi emise în Uniunea Europeană pentru încălcarea confidențialității a fost de 1 milion de euro, împotriva Google pentru datele colectate prin serviciul Street View, urmată recent de amenda de 11 milioane euro emisă de autoritatea de supraveghere italiană. Însă, în cadrul regimului stabilit de GDPR, Google s-ar putea confrunta cu o amendă de până la 2,9 miliarde de dolari.

Există și alte motive de îngrijorare?

Noile amenzi se aplică în plus față de:

  • Pretențiile împotriva companiilor, ale persoanelor care au fost victimele unei încălcări a securității datelor sau ale unei prelucrări ilegale;
  • Pretențiile împotriva directorilor companiei și a directorilor de departamente juridice sau de protecție a datelor, de la acționari, deoarece amenzile de asemenea dimensiuni, lipsa implementării tuturor măsurilor necesare pentru a asigura conformitatea poate fi considerată o neglijență majoră;
  • ordine de ștergere a datelor cu caracter personal prelucrate în mod ilegal, care ar putea provoca pagube majore întreprinderilor din domeniile bazate considerabil pe prelucrarea de date; și
  • potențiale sancțiuni penale impotriva directorilor companiei sau a directorilor de departamente juridice sau de protecție a datelor, răspunzători pentru încălcare, în țările în care sunt emise sancțiuni penale pentru încalcarea vieții private (spre exemplu, Italia).

Principiul responsabilității este o “armă” suplimentară

GDPR prevede principiul responsabilității, care pune obligația de a demonstra respectarea GDPR în sarcina părții investigate, ceea ce face ca poziția acesteia din urmă să fie și mai delicată. Punerea în aplicare a politicilor și a procedurilor în vederea respectării cerințelor GDPR de către angajați și partenerii lor va deveni crucială.

Este timpul pentru o revoluție culturală?

Asemenea amenzi vor obliga companiile să considere respectarea vieții private ca nefiind mai “plăcută”. Până în prezent, în unele cazuri datele sunt stocate mulți ani sau pe o perioadă nedeterminată de timp, însă acestea ar putea pune în pericol întreaga companie, deoarece prelucrarea ilegală poate declanșa amenzi imense.

Prin urmare, este necesar să se efectueze un audit al datelor prelucrate în prezent pentru a se asigura, printre altele, că datele au fost colectate în conformitate cu legislația privind confidențialitatea, că au fost păstrate pe perioada prevăzută de lege și că nu au fost utilizate în alte scopuri decât cele pentru care a fost obținut consimțământul.

GDPR este în vigoare și se va aplica datelor colectate de companie în prezent și în trecut.

De asemenea, aplicându-se amenzi atât de mari, chiar și directorii s-ar putea alege cu datorii, dacă nu adoptă nicio măsură pentru a asigura respectarea confidențialității.

https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=cd8ee5ef-9b38-41ba-828e-f9c200e280ca&fbclid=IwAR2MVzC0_5OTheC17NEeXYalDC285zkYI4vfgKAYzG0kQ1XPiSpUaNjLqg8

 


Talk-to-Buyers-2-1200x750.jpg

Ca urmare a sesizării primite de la o persoană fizică, care a semnalat posibile încălcări ale legislației privind protecția datelor cu caracter personal, prin postările realizate de Rise Project în spațiul public, în temeiul competențelor legale de monitorizare și control ale Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, au fost solicitate informații referitoare la situația semnalată, de la operatorul respectiv.

In sesizarea primită se precizează că au fost postate în mediul online de către Rise Project o multitudine de date cu caracter personal ale unor persoane private și publice, solicitându-se verificarea respectării reglementărilor legale în vigoare din domeniul prelucrării datelor personale.

În acest context, subliniem că, întrucât însăși postarea publicată de Rise Project a indicat sursa obținerii acestora, respectiv ”o valiză cu informații esențiale (…) a fost găsită în zona rurală din Teleorman”, apreciem că informațiile solicitate prin adresa Autorității de Supraveghere nu sunt de natură să încalce secretul profesional al jurnaliștilor.

In același timp, evidențiem că, in Cauza Alkaya contra Turciei (cererea nr. 42811/06), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (dreptul la respectul vieţii private şi de familie) de către un cotidian național. Cauza vizase dezvăluirea de către presă a adresei domiciliului unei actriţe din Turcia, al cărei apartament fusese jefuit.

CEDO  a statuat că opţiunea locuinţei este o chestiune fundamental privată, iar exerciţiul liber al acestei alegeri este parte integrantă a sferei autonomiei personale protejate de articolul 8 al Convenției.

CEDO a trebuit astfel să determine dacă statul a administrat un just echilibru între dreptul reclamantei la protejarea vietii sale private și dreptul jurnaliștilor de la un cotidian la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 din Convenție, iar în hotărârea pronunțată a constatat încălcarea vieții private a persoanei respective (incalcarea art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului).

În acest context, menționăm faptul că, în prezent, în România nu există în vigoare o lege a presei.

 

 

 

Ca atare, reiterăm aspectele evidențiate în comunicatul de presă din data de 9.11.2018, postat pe site-ul ANSPDCP(http://www.dataprotection.ro/?page=Clarificari_referitoare_la_sesizarea_primita_de_ANSPDCP_in_cazul_Rise_Project&lang=ro), în sensul că:

Solicitarea de informații adresată Rise Project s-a realizat în temeiul competențelor de control ale institutiei noastre, stabilite de art. 57 alin. (1) lit. f) și h) și art. 58 alin. (1) și (2) din Regulamentul (UE) nr. 2016/679, de art. 14din Legea nr. 102/2005, cu modificările și completările ulterioare, de Legea nr. 190/2018, raportat și la necesitatea asigurării echilibrului între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal şi dreptul la libertatea de exprimare (inclusiv prelucrarea în scopuri jurnalistice), prevăzut la art. 85 din RGPD, precum și având în vedere jurisprudența CEDO în domeniu.

Autoritatea de Supraveghere, în considerarea rolului său de garant al dreptului la viață privată și a dreptului la protecția datelor personale s-a exprimat și a actionat în mod constant, înca de la inființare, în anul 2005, în sensul asigurării unui echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare și dreptul la informație.

În acest context, Autoritatea de Supraveghere precizează în mod ferm că demersurile sale se înscriu exclusiv în sfera atribuțiilor legale, fără a aduce atingere libertății presei și fără a interfera în vreun fel cu exercitarea competențelor și atribuțiilor legale ale altor instituții ale statului.

ANSPDCP

 

 


1_feKiZni7CwOMj94VneHzAg-1200x646.jpeg

CJUE

Hotărârea în cauza C-51/17 OTP Bank Nyrt.și OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt./Teréz Ilyés și Emil Kiss

 

Caracterul abuziv al unei clauze contractuale neclare care plasează riscul de schimb valutar în sarcina împrumutatului și care nu reflectă acte cu putere de lege poate face obiectul unui control jurisdicțional.

În luna februarie 2008, doamna Teréz Ilyés şi domnul Emil Kiss au încheiat cu o bancă maghiară un contract de credit pentru acordarea unui împrumut în franci elvețieni (CHF).

Contractul prevedea că ratele lunare trebuiau să fie plătite în forinţi maghiari (HUF), cuantumul acestor rate lunare fiind însă calculat pe baza cursului de schimb valutar curent între forintul maghiar și francul elvețian. În plus, contractul menționează riscul de schimb valutar în caz de posibile fluctuaţii ale cursului de schimb dintre aceste două monede. Cursul de schimb s-a modificat ulterior în mod considerabil în detrimentul persoanelor împrumutate, fapt care a dus la o creştere semnificativă a cuantumului ratelor lunare ale acestora. În luna mai 2013, doamna Ilyés şi domnul Kiss au formulat acţiuni la instanţele maghiare împotriva OTP Bank şi OTP Factoring, două societăți cărora le fuseseră cesionate creanţele rezultând din contractul de credit.

 

În cursul acestei proceduri, s-a ridicat întrebarea dacă clauza referitoare la riscul de schimb valutar nu fusese redactată de bancă în mod clar și inteligibil și putea, așadar, să fie considerată ca fiind abuzivă în sensul directivei privind clauzele abuzive . Între timp, Ungaria a adoptat, în anul 2014, o reglementare care urmărea retragerea anumitor clauze abuzive din contractele de împrumut încheiate în monedă străină, transformarea virtuală în HUF a tuturor creanțelor datorate în temeiul acestor contracte și aplicarea cursului de schimb valutar stabilit de banca națională a Ungariei. Această reglementare avea, de asemenea, drept scop punerea în aplicare a unei hotărâri Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) care a statuat că sunt incompatibile cu directiva anumite clauze inserate în contractele de credit încheiate în monedă străină (această decizie a fost pronunţată ca urmare a Hotărârii Curţii de Justiţie în cauza Kásler și Káslerné Rábai ).

Cu toate acestea, noua reglementare menționată nu a modificat faptul că riscul de schimb valutar este plasat în sarcina consumatorului în caz de devalorizare a forintului maghiar în raport cu francul elvețian. Dat fiind că în temeiul directivei, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu intră în domeniul de aplicare al acesteia, Curtea Regională de Apel din Budapesta, sesizată cu cauza doamnei Ilyés și a domnului Kiss, solicită Curții de Justiție să se pronunțe asupra aspectului dacă poate aprecia caracterul abuziv al unei clauze, în ipoteza în care aceasta nu ar fi redactată în mod clar și inteligibil, chiar și atunci când legiuitorul maghiar, prin faptul că nu a intervenit asupra acestui aspect, ar fi acceptat ca riscul de schimb valutar să continue să fie plasat în sarcina consumatorului în caz de depreciere a forintului maghiar în raport cu moneda străină în discuție.

În hotărârea pronunțată, Curtea amintește că norma care exclude din domeniul de aplicare al directivei clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii este justificată prin faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la contract. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că o altă clauză contractuală care nu este vizată de acte cu putere de lege, precum, în speță, cea referitoare la riscul de schimb valutar, este în totalitate exclusă de asemenea din domeniul de aplicare al directivei. Caracterul abuziv al acestei clauze poate, în acest caz, să fie apreciat de instanța națională în măsura în care aceasta apreciază, după o examinare de la caz la caz, că nu este redactată în mod clar și inteligibil . În această privință, Curtea consideră că instituțiile financiare sunt obligate să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în deplină cunoștință de cauză. Aceasta implică faptul ca o clauză referitoare la riscul de schimb valutar trebuie să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia.

Rezultă că un consumator mediu, normal informat, suficient de atent și de avizat trebuie să poată nu numai să cunoască posibilitatea deprecierii monedei naționale față de moneda străină în care a fost exprimat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice potențial semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. În plus, Curtea arată că, caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale trebuie să fie apreciat raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, precum și la toate celelalte clauze ale contractului, în pofida faptului că unele dintre aceste clauze au fost declarate sau prezumate abuzive și din această cauză au fost anulate ulterior de legiuitorul național.

În sfârșit, Curtea confirmă că îi revine instanței naționale sarcina să invoce din oficiu, în locul consumatorului în calitatea sa de reclamant, eventualul caracter abuziv al altor clauze contractuale decât cea referitoare la riscul de schimb valutar, din moment ce dispune de elementele de fapt și de drept necesare în acest scop.

  1. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62017CJ0051
  2. Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
  3. Decizia nr. 2/2014 PJE
  4. Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C-26/13, a se vedea de asemenea CP nr. 66/14).
  5. Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții. (C-186/16, a se vedea de asemenea CP nr. 103/17).

56681790_thumbnail2-e1442421685588-1200x679.jpg

CJUE

Hotărârea în cauza C-207/16 Ministerio Fiscal

 

Infracțiunile care nu prezintă o gravitate deosebită pot justifica un acces la datele cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice din moment ce acest acces nu aduce o atingere gravă vieții private.

În cadrul unei anchete privind o infracțiune de tâlhărie având ca obiect un portofel și un telefon mobil, poliția judiciară spaniolă a solicitat judecătorului de instrucție care se ocupa de cauză acordarea accesului la datele de identificare ale utilizatorilor numerelor de telefon activate de pe telefonul mobil furat într-o perioadă de douăsprezece zile de la data tâlhăriei. Judecătorul de instrucție a respins această cerere pentru motivul că, printre altele, faptele aflate la originea anchetei penale nu ar constitui o infracțiune „gravă” – adică, potrivit dreptului spaniol, o infracțiune sancționată cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin cinci ani – accesul la datele de identificare nefiind posibil decât pentru acest tip de infracțiuni. Ministerio Fiscal (Ministerul Public spaniol) a declarat apel împotriva acestei decizii la Curtea Provincială din Tarragona, Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice prevede că statele membre pot restrânge drepturile cetățenilor în cazul în care o asemenea restrângere constituie o măsură necesară, corespunzătoare și proporțională, în cadrul unei societăți democratice, pentru a proteja securitatea națională, apărarea și siguranța publică sau pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a unor fapte penale sau a folosirii neautorizate a sistemelor de comunicații electronice.

Curtea Provincială din Tarragona arată că, ulterior adoptării deciziei judecătorului de instrucție, legiuitorul spaniol a introdus două criterii alternative pentru determinarea gradului de gravitate a unei infracțiuni în privința căreia sunt autorizate păstrarea și comunicarea datelor personale. Primul este un criteriu material legat de infracțiuni specifice și grave, care sunt deosebit de prejudiciabile pentru interesele juridice individuale și colective.

Al doilea este un criteriu normativ formal, care stabilește un prag minim de trei ani de închisoare, prag care cuprinde marea majoritate a infracțiunilor. În plus, instanța spaniolă consideră că interesul statului de a sancționa comportamentele infracționale nu poate justifica ingerințe disproporționate în drepturile fundamentale consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prin urmare, Curtea Provincială din Tarragona solicită Curții să stabilească pragul de gravitate a infracțiunilor de la care poate fi justificată o ingerință în drepturile fundamentale precum accesul autorităților naționale competente la datele cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice.

Prin hotărârea de astăzi, Curtea amintește că accesul unor autorități publice la date cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice, în cadrul unei proceduri de urmărire penală, intră în domeniul de aplicare al directivei. În plus, accesul la datele care vizează identificarea titularilor cartelelor SIM activate cu un telefon mobil furat, cum ar fi numele, prenumele și, dacă este cazul, adresa acestor titulari, constituie o ingerință în drepturile fundamentale ale acestora din urmă, consacrate de cartă.

Totuși, Curtea declară că ingerința respectivă nu prezintă o asemenea gravitate încât acest acces ar trebui să fie limitat, în materie de prevenire, de investigare, de detectare și de urmărire penală a infracțiunilor, la combaterea infracționalității grave. Curtea arată că accesul autorităților publice la date cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice constituie o ingerință în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor, consacrate de cartă, chiar în absența unor împrejurări care permit calificarea acestei ingerințe drept „gravă” și fără a fi relevant dacă informațiile vizate referitoare la viața privată prezintă sau nu prezintă un caracter sensibil sau dacă persoanele interesate au suferit sau nu au suferit eventuale inconveniente ca urmare a acestei ingerințe.

Directiva enumeră însă obiective susceptibile să justifice o reglementare națională care guvernează accesul autorităților publice la aceste date și care derogă, astfel, de la principiul confidențialității comunicațiilor electronice. Enumerarea respectivă prezintă un caracter exhaustiv, așa încât acest acces trebuie să urmărească în mod efectiv și strict unul dintre aceste obiective. Curtea observă că, în ceea ce privește obiectivul prevenirii, cercetării, depistării și urmăririi penale a infracțiunilor, textul directivei nu limitează acest obiectiv numai la combaterea infracțiunilor grave, ci se referă la „infracțiuni” în general. În Hotărârea Tele2 Sverige2 , Curtea a statuat că numai combaterea infracționalității grave este susceptibilă să justifice un acces al autorităților publice la date cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații care, considerate în ansamblu, permit deducerea unor concluzii precise privind viața privată a persoanelor ale căror date sunt vizate. Această interpretare a fost însă motivată prin faptul că obiectivul urmărit de o reglementare care guvernează acest acces trebuie să se raporteze la gravitatea ingerinței în drepturile fundamentale în cauză pe care o determină această operațiune. Astfel, în conformitate cu principiul proporționalității, o ingerință gravă nu poate fi justificată în acest domeniu decât prin obiectivul privind combaterea infracționalității care trebuie de asemenea să fie calificată drept „gravă”. În schimb, dacă ingerința nu este gravă, respectivul acces este susceptibil să fie justificat de un obiectiv privind prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a unor „infracțiuni” în general.

Curtea consideră că accesul doar la datele care fac obiectul cererii în discuție nu poate fi calificat drept ingerință „gravă” în drepturile fundamentale ale persoanelor ale căror date sunt vizate, din moment ce aceste date nu permit să se tragă concluzii precise cu privire la viața lor privată. Prin urmare, Curtea concluzionează că ingerința pe care ar implica-o un acces la astfel de date este susceptibilă să fie justificată de obiectivul privind prevenirea, detectarea, investigarea și urmărirea penală a unor „infracțiuni” în general, fără a fi necesar ca aceste infracțiuni să fie calificate drept „grave”.

 

  1. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf;jsessionid=0F870130320E6123DB91290E5907EC65?text=&docid=206332&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=1112725
  2. Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009

jb_header.jpg

Emile Ratelband este un speaker motivațional de 69 de ani, cunoscut în Olanda. El spune că doctorii i-au spus că are un corp de 45 de ani și vrea să fie mai tânăr.

Olandezul de 69 de ani se luptă pentru a-și reduce vârsta cu 20 de ani, astfel încât să poată obține mai multă muncă și să atragă mai multe femei pe Tinder.

Emile Ratelband susține că, dacă li se permite transgenderilor să-și schimbe sexul, ar trebui să i se permită și lui să-și schimbe data nașterii, deoarece doctorii spun că are corpul unei persoane de 45 de ani.

Speakerul motivațional, o personalitate mediatică în Țările de Jos, dă în judecată autoritatea locală după ce a refuzat să-i modifice vârsta pe documente oficiale. Cazul domnului Ratelband a ajuns acum la o instanță din orașul Arnhmen, în provincia est-olandeză Gelderland.

S-a născut la 11 martie 1949, dar spune că se simte cel puțin cu 20 de ani mai tânăr și dorește să-și schimbe data nașterii în 11 martie 1969. Dl. Ratelband, care s-a convertit la budism, a spus: “Am făcut o verificare și ce arată? Vârsta mea biologică este de 45 de ani.

Dacă am 69 de ani, sunt limitat. Dacă am 49 de ani, atunci pot să cumpăr o casă nouă, să conduc o mașină diferită. Pot să muncesc mai mult. “Când sunt pe Tinder și spun că am 69 de ani, nu primesc niciun răspuns. Dacă aș avea 49 de ani, cu fața pe care o am, aș fi într-o poziție de lux”.

“Persoanele transgender își pot schimba acum sexul pe certificatul de naștere și, în același spirit, ar trebui să existe spațiu și pentru schimbarea de vârstă”. Olandezul a declarat că este discriminat zilnic din cauza vârstei sale. El se plânge că firmele sunt reticente să angajeze pe cineva cu vârsta unui pensionar pe un post de consultant.

El mai spune că schimbarea vârstei sale ar fi, de asemenea, o veste bună pentru guvern, deoarece el ar renunța la pensie până la vârsta de pensionare.

Judecătorul a spus că simpatizează cu domnul Ratelband, deoarece în prezent oamenii pot să-și schimbe sexul, ceea ce în trecut ar fi fost de neconceput. Însă instanța a declarat că există probleme practice în ceea ce privește permiterea schimbării datei de naștere, lucru care ar însemna ștergerea legală a unei perioade din viață.

Judecătorul l-a întrebat pe dl. Ratelband despre situația primilor săi ani, din 1949 până în 1969, în cazul în care data nașterii ar putea fi schimbată. “Pe cine au îngrijit părinții tăi în acei ani? Cine a fost băiatul acela? “, a întrebat judecătorul.

Instanța urmează să dea o hotărâre în termen de patru săptămâni.

 

https://www.dailymail.co.uk/news/article-6363439/Pensioner-69-identifies-45-year-old-tries-change-age.html


ecommerce-development-1200x524.jpg

CJUE

Hotărârea în cauza C-105/17 Komisia za zashtita na potrebitelite/Evelina Kamenova

 

O persoană care publică pe un site web un anumit număr de anunţuri de vânzare nu are automat calitatea de „comerciant” Această activitate poate fi considerată o „practică comercială” dacă persoana acționează în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală.

Un consumator a cumpărat un ceas second-hand pe o platformă de vânzare online. După ce a constatat că ceasul nu prezenta proprietăţile indicate în anunţul de vânzare, consumatorul a comunicat vânzătorului voinţa sa de a rezilia contractul.

Doamna Evelina Kamenova, vânzătorul, a refuzat să preia bunul în schimbul unei rambursări. În consecinţă, consumatorul a depus o plângere la Comisia bulgară pentru protecţia consumatorilor (CPC). După ce a consultat platforma, CPC a constatat că, la data de 10 decembrie 2014, opt anunțuri de vânzare privind produse diverse erau încă publicate pe acest site de către doamna Kamenova sub pseudonimul „eveto-ZZ”. Prin decizia din 27 februarie 2015, CPC a constatat că doamna Kamenova săvârșise o contravenție și i-a aplicat mai multe amenzi administrative în temeiul unei legi naţionale privind protecţia consumatorilor.

 

Potrivit CPC, doamna Kamenova ar fi omis să indice în fiecare dintre anunțurile menționate numele, adresa poștală și adresa electronică ale comerciantului, prețul total al produsului pus în vânzare, cu toate taxele incluse, condițiile de plată, de livrare și de executare, dreptul consumatorului de a se retrage din contractul de vânzare la distanță, condițiile, termenul și modurile de exercitare a acestui drept, precum și informarea cu privire la existența unei garanții legale a conformității produselor vândute. Doamna Kamenova a introdus o acţiune împotriva acestei decizii în faţa instanţelor bulgare pentru motivul că nu avea calitatea de „comerciant” şi că dispoziţiile legii bulgare nu erau, aşadar, aplicabile. În acest context, Administrativen sad – Varna (Tribunalul Administrativ din Varna, Bulgaria) solicită Curţii de Justiţie să stabilească dacă o persoană fizică care publică pe un site internet un număr destul de ridicat de anunţuri de vânzare a unor bunuri de o valoare importantă poate fi calificată drept „comerciant” în sensul Directivei privind practicile comerciale neloiale.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea arată mai întâi că, pentru a fi calificată drept „comerciant”, în sensul directivei, este necesar ca persoana în cauză să acţioneze în „scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală” ori în numele sau în beneficiul unui comerciant. Curtea precizează în continuare că sensul și domeniul de aplicare ale noțiunii „comerciant”, trebuie să fie stabilite în raport cu noțiunea „consumator”, care desemnează orice particular care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale. În această privinţă, Curtea constată că îi revine instanţei naţionale sarcina de a aprecia, de la caz la caz, pe baza tuturor elementelor de fapt de care dispune, dacă o persoană fizică precum doamna Kamenova a acționat în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală, verificând printre altele dacă vânzarea a fost realizată în mod organizat, dacă aceasta are un caracter de regularitate sau un scop lucrativ, dacă oferta este concentrată asupra unui număr restrâns de produse, şi de a examina statutul juridic şi competenţele tehnice ale vânzătorului.

În plus, pentru a considera că activitatea în cauză constituie o „practică comercială”, instanţa naţională trebuie să verifice dacă această activitate, pe de o parte, provine de la un „comerciant”, și, pe de altă parte, constituie o acțiune, o omisiune, un comportament, un demers sau o comunicare comercială „în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea produselor lor către consumatori”. În aceste împrejurări, Curtea concluzionează că o persoană fizică ce publică pe un site internet, în mod concomitent, un anumit număr de anunțuri pentru vânzarea unor bunuri noi și second-hand nu poate fi calificată drept „comerciant”, iar o astfel de activitate nu constituie o „practică comercială” decât dacă această persoană acționează în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală.

  1. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=206437&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=3271105
  2. Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului

parent-clipart-parenting-2-1200x736.png

CJUE

Hotărârea în cauza C-12/17 Tribunalul Botoșani și Ministerul Justiției/Maria Dicu

 

O dispoziție națională care, la stabilirea duratei concediului anual plătit garantat unui lucrător, exclude durata unui concediu pentru creșterea copilului efectuat de acest lucrător este conformă cu dreptul Uniunii. Perioada de concediu pentru creșterea copilului nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă.

Doamna Maria Dicu, magistrat la Tribunalul Botoșani, a beneficiat de concediul de maternitate între 1 octombrie 2014 și 3 februarie 2015. De la 4 februarie la 16 septembrie 2015, ea a beneficiat de concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani. În această perioadă, raportul său de muncă a fost suspendat. În final ea a luat 30 de zile de concediu anual plătit, între 17 septembrie și 17 octombrie 2015.

În temeiul dreptului românesc care prevede un drept la concediu anual plătit de 35 de zile, doamna Dicu a solicitat instanței la care funcționează să îi acorde cele cinci zile de concediu anual plătit restante pentru anul 2015. Tribunalul Botoșani a respins această cerere pentru motivul că, potrivit dreptului românesc, durata concediului anual plătit este proporțională cu timpul efectiv lucrat în anul în curs și că, în această privință, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit, durata concediului pentru creșterea copilului de care beneficiase în anul 2015 nu putea fi considerată o perioadă de muncă efectivă. Doamna Dicu a contestat această decizie în fața instanțelor române.

În acest context, Curtea de Apel Cluj solicită Curții de Justiție să stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei dispoziții naționale care exclude, la stabilirea duratei concediului anual, ca perioada în care lucrătorul a fost în concediu pentru creșterea copilului să fie considerată o perioadă de muncă efectivă.

În hotărârea pronunțată, Curtea amintește că dreptul Uniunii prevede că orice lucrător beneficiază de un drept la concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni și că acest drept este un principiu de drept social al Uniunii de o importanță deosebită. Curtea observă că finalitatea acestuia, este aceea de a permite lucrătorului să se odihnească și se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință. Curtea precizează însă că, în anumite situații specifice în care lucrătorul nu este capabil să își îndeplinească atribuțiile, în special din cauza unei absențe pentru motiv de boală corespunzător justificate sau a unui concediu de maternitate, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu anual plătit de obligația de a fi lucrat efectiv.

Curtea constată că doamna Dicu, care a beneficiat de un concediu pentru creșterea copilului în perioada de referință, nu se află într-o astfel de situație specifică. În această privință, Curtea indică, pe de o parte, că apariția unei incapacități de muncă pe motiv de boală este, în principiu, imprevizibilă și independentă de voința lucrătorului, în timp ce, în măsura în care lucrătorul în concediu pentru creșterea copilului nu este supus constrângerilor fizice sau psihice generate de o boală, acesta se află într-o situație diferită.

Curtea consideră, pe de altă parte, că concediul de maternitate vizează protecția condiției biologice a femeii în timpul sarcinii și ulterior acesteia, precum și a raporturilor caracteristice dintre femeie și copilul său în perioada care urmează sarcinii și nașterii. Această situație se deosebește așadar și de cea a lucrătorului în concediu pentru creșterea copilului. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, perioada de concediu pentru creșterea copilului de care a beneficiat lucrătorul în cauză în perioada de referință nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă, la stabilirea drepturilor sale la concediu anual plătit.

Așadar, o dispoziție națională care, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit pentru o perioadă de referință, nu consideră durata unui concediu pentru creșterea copilului luat de acest lucrător în respectiva perioadă ca fiind o perioadă de muncă efectivă, este conformă cu dreptul Uniunii.

 

  1. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=206434&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=989756
  2. Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru

2257a0b2f9ed5a4.jpg

CJUE

Hotărârile în cauzele C-619/16 și C-684/16 Sebastian W. Kreuziger/Land Berlin și Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV/Tetsuji Shimizu

 

Un lucrător nu își poate pierde în mod automat dreptul dobândit la concediu anual plătit pentru că nu a solicitat concediu. În schimb, dacă angajatorul dovedește că lucrătorul s-a abținut în mod deliberat și în deplină cunoștință de cauză să își ia concediul anual plătit după ce i s-a oferit posibilitatea să își exercite în mod efectiv dreptul la acest concediu, dreptul Uniunii nu se opune pierderii acestui drept și nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizații financiare.

Domnul Sebastian Kreuziger a efectuat un stagiu plătit de pregătire profesională în domeniul juridic, desfășurat pe lângă Landul Berlin (Germania). În ultimele luni ale acestui stagiu, el s-a abținut de la efectuarea concediului anual plătit. După încheierea stagiului, acesta a solicitat o indemnizație financiară pentru zilele de concediu neefectuat, cerere respinsă de Land.

Domnul Kreuziger a contestat atunci acest refuz în fața instanțelor administrative germane. Domnul Tetsuji Shimizu a fost angajat al Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften („Max-Planck-Gesellschaft”).

Cu aproximativ două luni înainte de încetarea raportului său de muncă, Max-Planck-Gesellschaft l-a invitat pe domnul Shimizu să efectueze concediul restant (fără să îi impună însă perioade stabilite de aceasta). Domnul Shimizu a efectuat numai două zile de concediu și a solicitat plata unei indemnizații pentru zilele de concediu neefectuate, ceea ce Max-Planck-Gesellschaft a refuzat.

Domnul Shimizu s-a adresat atunci instanțelor de dreptul muncii germane. Tribunalul Administrativ Superior din Berlin-Brandenburg și Curtea Federală pentru Litigii de Muncă ridică problema dacă dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care prevede pierderea concediului anual plătit neefectuat și pierderea indemnizației financiare pentru acel concediu în cazul în care lucrătorul nu a formulat o cerere de concediu înainte de încetarea raportului de muncă.

Se solicită așadar Curții de Justiție să interpreteze, în această privință, dreptul Uniunii potrivit căruia dreptul oricărui lucrător la concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni nu poate fi înlocuit printr-o indemnizație financiară decât în cazul încetării raportului de muncă. Prin hotărârile pronunțate astăzi, Curtea de Justiție declară că dreptul Uniunii se opune ca un lucrător să își piardă în mod automat zilele de concediu anual plătit la care avea dreptul în temeiul dreptului Uniunii precum și, în mod corelativ, dreptul la o indemnizație financiară în temeiul acestui concediu neefectuat, doar pentru faptul că nu a solicitat concediu înaintea încetării raportului de muncă (sau în perioada de referință). Aceste drepturi nu se pot stinge decât dacă lucrătorului i s-a oferit efectiv posibilitatea de către angajator, în special printr-o informare corespunzătoare din partea acestuia din urmă, de a efectua zilele de concediu în cauză în timp util, aspect care trebuie dovedit de angajator.

Astfel, lucrătorul trebuie să fie considerat ca fiind partea vulnerabilă în cadrul raportului de muncă. Așadar, el ar putea fi descurajat să se prevaleze în mod explicit de drepturile pe care le are față de angajator, în condițiile în care în special revendicarea acestora îl poate expune la măsuri adoptate de acesta din urmă de natură să afecteze raportul de muncă în detrimentul lucrătorului respectiv. În schimb, în cazul în care angajatorul este în măsură să facă dovada, care îi revine în această privință, că lucrătorul s-a abținut în mod deliberat și în deplină cunoștință de cauză să își efectueze concediul anual plătit după ce i s-a oferit posibilitatea de a-și exercita în mod efectiv dreptul la acesta, dreptul Uniunii nu se opune pierderii dreptului respectiv și nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizații financiare pentru concediul anual plătit neefectuat.

Orice interpretare a dispozițiilor Uniunii care ar fi de natură să incite lucrătorul să se abțină în mod deliberat de la efectuarea concediului anual plătit în perioadele de referință sau de report autorizat aplicabile, pentru a-și majora remunerația la încetarea raportului de muncă, ar fi incompatibilă cu obiectivele urmărite prin instituirea dreptului la concediu anual plătit. Aceste obiective țin în special de necesitatea de a garanta lucrătorului beneficiul unui repaus efectiv, în vederea protecției eficiente a securității și a sănătății sale. Curtea mai precizează că principiile precedente sunt valabile indiferent dacă este vorba despre un angajator public (precum Landul Berlin) sau privat (precum Max-Planck-Gesellschaft).

 

 

  1. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf;jsessionid=4B95686CBE5B807626DFABE739E250A4?text=&docid=207329&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=986835
  2. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=207328&pageIndex=0&doclang=ro&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=986982
  3. Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru
  4. O directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Astfel, nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care tinde să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care opune exclusiv particulari (precum litigiul dintre domnul Shimizu și Max-Planck-Gesellschaft). Cu toate acestea, dreptul fiecărui lucrător la perioade de concediu anual plătit nu este consacrat numai într-o directivă, ci și, ca drept fundamental, în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acest drept fundamental implică, prin însăși natura sa, o obligație corelativă în sarcina angajatorului, și anume aceea de a acorda asemenea perioade sau o indemnizație pentru concediul anual plătit neefectuat la încetarea raportului de muncă. Dispozițiile naționale contrare trebuie, dacă este cazul, să fie lăsate neaplicate.