Aici descoperim
dreptul tehnologiei

Colorful-3D-Illustrated-Remote-Learning-Events-and-Special-Interest-Presentation-1200x675.png

În anul 2010, domnul Costeja González, cetățean spaniol cu domiciliul în Spania, a formulat o reclamație la AEPD împotriva unui cotidian cu difuzare largă, în special în Catalonia (Spania), precum și împotriva Google Spain și a Google Inc. Această reclamație se întemeia pe faptul că, atunci când un utilizator de internet introducea numele domnului Costeja González în motorul de căutare al grupului Google (denumit în continuare „Google Search”), se afișau linkuri către două pagini ale cotidianului La Vanguardia, din 19 ianuarie 1998 și, respectiv, din 9 martie 1998, pe care figura un anunț, în care se menționa numele domnului Costeja González, cu privire la o vânzare la licitație a unor imobile asociată unei proceduri de executare silită desfășurate în vederea plății unor datorii la asigurările sociale.

Domnul Costeja González a solicitat eliminarea datelor sale cu caracter personal. AEPD a admis în parte reclamația, însă Google Spain și Google Inc s-au adresat instanței de judecată.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Instanța de judecată a suspendat cauza și a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene mai multe întrebări preliminare[1] prin intermediul cărora a întrebat, în esență, următoarele:

  • Este Google un operator de date?
  • Este activitatea unui motor de căutare o prelucrare de date?
  • Are o persoana fizică dreptul de a-și șterge datele?
  • Cum se rezolvă conflictul dintre dreptul la ștergerea datelor și dreptul la informare?

***

Curtea de Justiție a răspuns că activitatea unui motor de căutare[2] trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal” în sensul legislației privind protecția datelor, atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal iar operatorul acestui motor de căutare trebuie considerat „operator” (pct. 41).

Prin intermediul acestei hotărâri CJUE a consacrat jurisprudențial dreptul la ștergerea datelor, care, la vremea respectivă nu era prevăzut explicit în legislația privind protecția datelor și a statuat că „operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită” (pct. 88).

Cu privire la conflictul dintre dreptul la ștergerea datelor și dreptul la informare, CJUE a statuat că, în principiu dreptul la protecția datelor și dreptul la viață privată prevalează, în general, asupra dreptului la informare, dar a subliniat și faptul că „nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză(pct. 99).

CEDO a precizat, prin Hotărârea nr. 59320/00 din 24 iunie 2004, că și persoanele publice au o așteptare legitimă ca aspectele ce țin de viața privată să fie protejate într-o cauză care privea distribuirea în presa germană a unor imagini a Carolinei, Prințesă de Hanovra implicată în diverse activități cotidiene.

Pentru a decide în sensul celor indicate anterior, CEDO a readus în discuție importanța fundamentală a protejării vieții private din punctul de vedere al dezvoltării personalității fiecărei ființe umane și a stabilit că fiecare persoană, inclusiv persoanele publice, trebuie să aibă o „așteptarea legitimă” ca aspectele de țin de viața privată să fie protejate.

 

KIT GDPR Premium

 

 

***

Referințe

[1] Întrebările preliminare adresate Curții au fost următoarele: „1)      În ceea ce privește aplicarea teritorială a Directivei [95/46] și, prin urmare, a reglementării spaniole privind protecția datelor cu caracter personal:

  1. a)      Trebuie să se interpreteze că există un «sediu» în sensul dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) litera (a) din [Directiva 95/46] atunci când sunt îndeplinite una sau mai multe dintre următoarele condiții:

–        societatea operatoare a motorului de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar oferit de motorul de căutare, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat

sau

–        societatea‑mamă desemnează o filială situată în acest stat membru drept reprezentanta sa și operatoare a două fișiere concrete cuprinzând datele clienților care au încheiat contracte de publicitate cu societatea menționată

sau

–        sucursala sau filiala stabilită într‑un stat membru transmite societății‑mamă, stabilită în afara Uniunii Europene, solicitările și cererile care îi sunt adresate atât de persoanele interesate, cât și de autoritățile competente în legătură cu respectarea dreptului de protecție a datelor, chiar dacă respectiva colaborare are loc în mod voluntar?

  1. b)      Articolul 4 alineatul (1) litera (c) din [Directiva 95/46] trebuie interpretat în sensul că există o «recurgere la mijloace […] situate pe teritoriul statului membru respectiv»:

–        când un motor de căutare utilizează «păianjeni web» sau roboți pentru a găsi și a indexa informațiile conținute pe paginile web situate pe serverele din acest stat membru

sau

–        când utilizează un nume de domeniu propriu unui stat membru și orientează căutările și rezultatele în funcție de limba acestui stat membru?

  1. c)      Poate fi considerată o recurgere la mijloace, potrivit dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) litera (c) din [Directiva 95/46], stocarea temporară a informațiilor indexate de motoarele de căutare pe internet? În cazul unui răspuns afirmativ la această din urmă întrebare, se poate considera că acest criteriu de legătură există atunci când societatea refuză să dezvăluie locul în care stochează aceste indexuri, invocând motive legate de concurență?
  2. d)      Indiferent de răspunsul la întrebările anterioare și în special în cazul în care Curtea ar considera că nu sunt întrunite criteriile de legătură prevăzute la articolul 4 din Directiva [95/46]:

[Directiva 95/46] trebuie aplicată, în lumina articolului 8 din [cartă], în statul membru în care este localizat centrul de greutate al conflictului și unde este posibilă o protecție mai eficientă a drepturilor cetățenilor Uniunii […]?

2)      În ceea ce privește activitatea motoarelor de căutare ca furnizori de conținuturi în raport cu [Directiva 95/46]:

  1. a)      În legătură cu activitatea [Google Search], ca furnizor de conținuturi, care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse în rețea de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință, atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal ale unor terți, trebuie să se interpreteze că o activitate precum cea descrisă este cuprinsă în noțiunea «prelucrare a datelor» de la articolul 2 litera (b) din [Directiva 95/46]?
  2. b)      În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară și în legătură cu o activitate precum cea descrisă deja:

Articolul 2 litera (d) din [Directiva 95/46] trebuie interpretat în sensul că societatea care gestionează [Google Search] este «operator» al datelor cu caracter personal conținute de paginile web pe care le indexează?

  1. c)      În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, [AEPD], în cadrul protecției drepturilor prevăzute la articolul 12 litera (b) și la articolul 14 [primul paragraf] litera (a) din [Directiva 95/46], poate să solicite în mod direct [Google Search] să retragă din indexurile sale o informație publicată de terți, fără a se adresa în prealabil sau simultan titularului paginii web pe care se află informația menționată?
  2. d)      În cazul unui răspuns afirmativ la această din urmă întrebare, ar fi exclusă obligația operatorilor motoarelor de căutare de a proteja aceste drepturi atunci când informațiile care conțin date cu caracter personal au fost publicate în mod legal de către terți și sunt păstrate pe pagina web inițială?

3)      În ceea ce privește întinderea dreptului de ștergere și/sau de opoziție în raport cu dreptul de a fi uitat, este adresată următoarea întrebare:

Trebuie să se interpreteze că drepturile de ștergere și de blocare a datelor, reglementate la articolul 12 litera (b), și dreptul de opoziție, reglementat la articolul 14 [primul paragraf] litera (a) din [Directiva 95/46], includ posibilitatea persoanei vizate de a se îndrepta împotriva operatorilor motoarelor de căutare pentru a împiedica indexarea informațiilor referitoare la persoana sa publicate pe paginile web ale terților, prevalându‑se de dorința sa ca informațiile respective să nu fie cunoscute de utilizatorii de internet atunci când consideră că acestea îi pot aduce prejudicii sau când dorește să fie uitate, deși este vorba despre informații publicate în mod legal de către terți?”

 

[2] „activitatea unui motor de căutare care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință”, CJUE, cauza C-131/12, Google Spain și Google, hotărârea din 13 mai 2014, pct. 41.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



biometric-identification-scanners-background_1284-26513.jpg

C-291/12, Schwarz, hotărârea din 17 octombrie 2013

ECLI:EU:C:2013:670

 

Litigiul principal

Domnul Schwarz a solicitat Stadt Bochum eliberarea unui pașaport refuzând totodată prelevarea cu această ocazie a amprentelor sale digitale. Întrucât Stadt Bochum a respins cererea sa, domnul Schwarz a introdus o acțiune la instanța de trimitere în vederea obligării acestei municipalități să îi elibereze un pașaport fără prelevarea amprentelor sale digitale.

În fața acestei instanțe, domnul Schwarz contestă validitatea Regulamentului nr. 2252/2004, care a introdus obligația de prelevare a amprentelor digitale ale solicitanților de pașapoarte. El susține că acest regulament nu are un temei juridic corespunzător și că este afectat de un viciu de procedură. În plus, articolul 1 alineatul (2) din regulamentul menționat ar încălca dreptul la protecția datelor cu caracter personal, consacrat, pe de o parte, într‑un cadru mai general, la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), referitor dreptul la viața privată, și, pe de altă parte, în mod explicit, la articolul 8 din aceasta.

Instanța a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții o întrebare preliminară.

Articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 2252/2004] este valid?

Hotărârea și argumentele Curții de Justiție

Prin intermediul hotărârii pronunțate, CJUE a stabilit că art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2252/2004 este valid (pct. 66) deoarece, în viziunea Curții, (i) restrângerea care rezultă din prelevarea și din stocarea amprentelor digitale în cadrul eliberării pașapoartelor este proporțională și respect dispozițiile art. 52 din cartă(pct. 35), urmărind două obiective de interes general, respectiv „primul fiind prevenirea falsificării pașapoartelor, iar al doilea, prevenirea utilizării lor frauduloase, cu alte cuvinte, utilizarea acestora de către alte persoane decât titularul lor legitim” (pct. 36) contribuind la a nu permite accesul ilegal pe teritoriul Uniunii (pct 37); (ii) unica alternativă viabilă la înlocuirea amprentelor digitale și a fotografiilor biometric ar fi înregistrarea unei imagini a irisului, iar din dosarul prezentat Curții nu reiese procedeu ar afecta mai puțin drepturile recunoscute de articolele 7 și 8 din cartă decât prelevarea amprentelor digitale (pct. 51); (iii) Regulamentul nr. 2252/2004 respectă anumite limite de proporționalitate deoarece „precizează în mod expres că amprentele digitale pot fi utilizate numai pentru a verifica autenticitatea pașaportului și identitatea titularului său” (pct. 56) și prevede standard ridicate de securitate precizând că „datele în cauză se stochează pe un suport de stocare integrat în pașaport și de înaltă securitate” (pct. 57).

Cu toate acestea, CJUE atrage atenția că dacă datele ar fi utilizate în alte scopuri de către autoritățile naționale, interpretarea ar fi alta, însă revine instanței naționale să aplice dreptul național la fiecare caz în parte (pct. 62).

 

KIT GDPR Premium

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



illustration-european-union-flag_53876-27018.jpg

Autoritatea Națională de Supraveghere a finalizat în data de 15 septembrie 2020 o investigație la operatorul Globus Score SRL și a constatat că acesta nu a adus la îndeplinire măsura corectivă dispusă de a furniza informațiile solicitate de Autoritatea de supraveghere, încălcându-se astfel instrucțiunile instituției noastre, faptă prevăzută la art. 83 alin. (5) lit. e), raportat la art. 58 alin. (1) din Regulamentul General privind Protecția Datelor.

Ca atare, operatorul Globus Score SRL a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 9.713,14 lei, echivalentul sumei de 2000 EURO.

Totodată, operatorului i-a fost aplicată și măsura corectivă de a transmite autorității de supraveghere toate informațiile solicitate.

În acest context, precizăm că art. 83 alin. (5) lit. e) din Regulamentul General privind Protecția Datelor, prevede următoarele:

„(5) Pentru încălcările dispoziţiilor următoare, în conformitate cu alineatul (2), se aplică amenzi administrative de până la 20 000 000 EUR sau, în cazul unei întreprinderi, de până la 4 % din cifra de afaceri mondială totală anuală corespunzătoare exerciţiului financiar anterior, luându-se în calcul cea mai mare valoare:

e) nerespectarea unui ordin sau a unei limitări temporare sau definitive asupra prelucrării, sau a suspendării fluxurilor de date, emisă de către autoritatea de supraveghere în temeiul articolului 58 alineatul (2), sau neacordarea accesului, încălcând articolul 58 alineatul (1).”

 

KIT GDPR Premium

 

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

  • Consultanță și implementare GDPR. Află mai multe aici. 
  • KIT complet de documente prin care îți faci singur implementarea, cu suportul nostru juridic. Află mai multe aici

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



fruits-vegetables-city-market-riga_108072-726.jpg

În cazul unei suspiciuni de încălcare a normelor de concurență, primul element care trebuie luat în considerare este piața relevantă.

Definirea pieței relevante înseamnă determinarea domeniului de aplicare a normelor de concurență în ceea ce privește practicile restrictive și abuzurile de poziție dominantă [Regulamentul (CE) nr. 1/2003], precum și domeniul de aplicare al regulamentului privind controlul concentrările economice între întreprinderi (Regulamentul (CE) nr. 139/2004].

Piața relevantă. Definiție 

Piața relevantă combină piața de produs cu piața geografică și poate fi definită după cum urmează:

  1. O piață de produs relevantă cuprinde toate produsele și/sau serviciile care sunt considerate interschimbabile sau substituibile de către consumator din cauza caracteristicilor produselor, a prețurilor acestora și a destinației lor;
  2. O piață geografică relevantă cuprinde zona în care întreprinderile în cauză sunt implicate în furnizarea de produse sau servicii și în care condițiile de concurență sunt suficient de omogene.

 

KIT GDPR Premium

 

Piața relevantă. Analiza definiției

În ultimii ani, Comisia a identificat o serie de criterii care o pot ajuta să analizeze comportamentul întreprinderilor pe piață și condițiile specifice ale pieței relevante. Cu toate acestea, această metodologie poate da naștere unor rezultate diferite, în funcție de tipul de problemă de concurență implicată. Prin urmare, este necesară o analiză structurată suficient de flexibilă pentru a ține seama de circumstanțele individuale.

Într-o analiză preliminară, Comisia încearcă să definească piața produselor, investigând dacă produsul A și produsul B aparțin aceleiași piețe. Aceasta încearcă, de asemenea, să determine piața geografică prin prezentarea unei imagini de ansamblu a defalcării cotelor de piață deținute de părțile în cauză și de concurenții acestora, a prețurilor practicate și a eventualelor diferențe de preț.

Odată ce piața produselor și piața geografică au fost definite, Comisia efectuează o analiză mai detaliată, bazată pe conceptul de substituibilitate. Firmele care fac obiectul unui sistem concurențial trebuie să respecte două constrângeri majore: substituirea cererii și substituirea ofertei. O piață este competitivă dacă clienții pot alege între o serie de produse cu caracteristici similare și dacă furnizorul nu se confruntă cu obstacole în calea furnizării de produse sau servicii pe o anumită piață.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Criteriul de substituibilitate permite ca cercetarea să vizeze orice produse de substituție, făcând astfel posibilă definirea pieței relevante a produselor și a pieței geografice cu un grad mai mare de certitudine.

Astfel, Comisia efectuează o evaluare a substituibilității cererii  (și anume a clienților) și a  substituibilității ofertei  (și anume a furnizorilor). În primul caz, întrebarea este dacă clienții produsului în cauză pot trece rapid la un produs similar ca răspuns la o creștere mică, dar permanentă a prețurilor (între 5 % și 10 %). În al doilea caz, întrebarea este dacă alți furnizori pot să treacă cu ușurință producția la produsele relevante și să le vândă pe piața relevantă.

Cu toate acestea, acest criteriu de interschimbabilitate nu ține seama de condițiile în care își desfășoară activitatea întreprinderile în cauză. Prin urmare, este necesar, de exemplu, să se examineze condițiile de acces la piața astfel definită. În acest sens, Comisia efectuează o evaluare a dimensiunii produsului și a dimensiunii geografice a pieței relevante, ținând seama de:

  • trecutul recent: în anumite cazuri, este posibil să se analizeze dovezile referitoare la variațiile recente ale prețurilor, de exemplu în ceea ce privește înlocuirea între două produse sau în ceea ce privește răspunsul clientului;
  • rezultatele studiilor specifice:elasticitatea cererii pentru un produs poate fi evaluată prin efectuarea de teste econometrice și statistice. De asemenea, este util să se evalueze piața geografică în lumina unei serii de factori (cum ar fi cultura, limba etc.) care au un impact asupra preferințelor locale;
  • opiniile clienților și ale concurenților:Comisia poate contacta principalii clienți și concurenți ai întreprinderii în cauză în vederea colectării de dovezi concrete și a estimării reacției acestora în cazul variațiilor de preț în cadrul zonei geografice;
  • preferințele consumatorilor: Comisia poate solicita întreprinderilor în cauză să efectueze studii de piață înainte de a lansa un produs pe piață sau de a-i stabili prețul. Aceasta poate, de asemenea, să contrasteze obiceiurile de cumpărare ale clienților de pe piața relevantă cu cele ale altor clienți de pe o piață geografică separată, în măsura în care condițiile sunt aceleași;
  • barierele (legale, structurale sau de altă natură) și costurile  asociate migrării cererii către alte produse sau domenii;
  • diferite categorii de clienți și discriminarea prin prețuri: un grup distinct de clienți poate constitui o piață mai restrânsă și mai distinctă atunci când un astfel de grup ar putea fi supus discriminării prețurilor.

În scopul eliminării barierelor comerciale și al creării unei piețe europene integrate, Comisia examinează dacă piața relevantă respectă normele UE.

Înainte de a-și trage concluziile, Comisia poate consulta principalele întreprinderi din sector cu privire la limitele pieței produselor și ale pieței geografice. Dacă este cazul, Comisia poate efectua, de asemenea, o inspecție la fața locului.

Calcularea cotei de piață

Definiția pieței relevante atât în ceea ce privește dimensiunea produsului, cât și în cea geografică permite identificarea operatorilor de pe piață (furnizori, clienți, consumatori). Pe această bază, dimensiunea totală a pieței și cota de piață a fiecărui furnizor pot fi calculate în funcție de vânzările produsului relevant în zona relevantă.

Estimările societăților, studiile efectuate sau cifra de afaceri a societăților contribuie la calcularea dimensiunii totale a pieței și a cotei de piață a fiecărui furnizor. Cifra de afaceri este factorul principal prin intermediul căruia se calculează cota de piață, dar există și alți factori, printre care capacitatea și numărul de actori de pe piețele de ofertare etc.

Sursa aici

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



volume-map-european-union-flag-3d-rendering_96743-109-1.jpg

Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană este cea mai mare putere mondială, care promovează valorile umaniste și progresiste și depune eforturi imense pentru ca omenirea să devină beneficiarul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global.

Uniunea Europeană este acceptată ca un actor de talie mondială numai atunci când vorbește cu o singură voce [1], când, prin declarațiile sale, le oferă cetățenilor săi un sentiment mai puternic de securitate și o încredere reînnoită în forțele supranaționale. Rolul Uniunii Europene poate fi elucidat prin prisma celor mai importante politici ale sale: politica externă de securitate comună, politica comercială și politica de dezvoltare. Fără aceste politici, depășirea obstacolelor ar fi un vis de nerealizat, întrucât crizele politice, economice și sociale care zguduie întreaga lume necesită resurse efective pentru a fi combătute. Deci credibilitatea și influența Uniunii sporesc numai atunci când UE își combină puterile economică și comercială cu aplicarea treptată a unei politici comune de securitate și apărare pentru soluționarea tuturor provocărilor mondiale.

În lucrarea de față, vom analiza politica comercială și politica de dezvoltare ale Uniunii Europene. 

 

1.Uniunea Europeană și politica sa comercială deschisă către lume

 

Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume, primul exportator și importator mondial, principalul investitor și destinatar al investițiilor străine, precum și cel mai important donator mondial. Reprezentând doar 7 % din populația mondială, UE deține peste un sfert din bogăția mondială, măsurată prin produsul intern brut (PIB) [2], adică valoarea totală a bunurilor și serviciilor produse.

Politica comercială comună cade exclusiv în sarcina Comunității (art. 133 al Tratatului CE, fostul art. 113). Această politică presupune crearea unei uniuni vamale între statele membre cu principii uniforme pentru modificarea taxelor vamale, stabilirea de tarife și încheierea de acorduri cu țările nemembre, politica de export-import. Deciziile se iau cu majoritate calificată în Consiliul Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam a amendat art. 113, astfel încât să permită Consiliului ca, prin vot unanim, să extindă domeniul politicii comerciale comune prin includerea negocierilor internaționale și a acordurilor pivind serviciile și proprietatea intelectuală [3]. Pentru ca aderarea noilor state membre să nu blocheze aplicarea acestei prevederi, Comisia a propus, în cadrul Conferinței Interguvernamentale lansate în februarie 2000, ca politica comercială comună să fie extinsă prin includerea acordurilor respective. 

KIT GDPR Premium

 

Politica comercială a Uniunii Europene necesită a fi analizată prin raportarea ei la două dintre realitățile lumii de azi: în primul rând, la rolul important pe care îl joacă Uniunea Europeană pe scena mondială și, în al doilea rând, la schimbările pe care le produce globalizarea pe plan internațional.

În primul rând, poziţia sa de putere comercială îi conferă Europei o considerabilă influenţă internaţională. Susținând 14 000 de locuri de muncă în Europa prin exporturi de 1 miliard EURO, UE luptă pentru piețe deschise, condiții de concurență echitabile și cele mai ridicate standarde internaționale [4]. Cu 90 % din creșterea economică globală viitoare din afara frontierelor Europei și o treime din venitul nostru național dependent de comerț [5], economia Uniunii este una dintre cele mai orientate către exterior și se dorește ca ea să rămână astfel. 

În al doilea rând, globalizarea oferă un mare potențial de a crea bunăstare și locuri de muncă, dar are și capacitatea de a pertuba. Deputații europeni țin seama de modul în care globalizarea afectează ocuparea forței de muncă, sprijinind, de exemplu, inițiativele de consolidare a drepturilor lucrătorilor. În negocierile recente privind CETA, presiunea din partea Parlamentului a dus la înlocuirea controversatului proces de soluționare a litigiilor între investitori și state cu sistemul instanței în domeniul investițiilor, pentru a spori transparența și a asigura controlul guvernului asupra alegerii arbitrilor [6]. De asemenea, UE susține comerțul deschis și echitabil și luptă împotriva protecționismului, utilizând măsuri de protecție comercială și de acces pe piață pentru a-și apăra societățile și cetățenii împotriva concurenței neloiale și a practicilor comerciale neloiale.

Politica comercială a UE se bazează pe trei mari domenii de activitate [7]: un rol activ în negocierile multilaterale desfășurate sub auspiciile OMC (1); aprofundarea relațiilor comerciale bilaterale cu diverse țări și regiuni și aplicarea de măsuri unilaterale, cum ar fi tratamentul preferențial pentru țările în curs de dezvoltare (2) și urmărirea unei strategii care să permită eliminarea obstacolelor care împiedică accesul la principalele piețe de export (3).

(1) Organizația Mondială a Comerțului a fost înființată la 1 ianuarie 1995, fiind succesoarea Acordului General pentru Tarife și Comerț, și numără, în prezent, 164 de țări membre și 20 de observatori. Ea a permis crearea unui sistem de norme care permite deschiderea economiei mondiale la schimburile comerciale. De asemenea, gestionează acordurile comerciale ale OMC, asigură un cadru de negociere, soluționează litigii, monitorizează politicile naționale, oferă asistență tehnică și formare pentru țările în curs de dezvoltare și organizează cooperarea cu alte organizații internaționale. O nouă rundă de negocieri comerciale este lansată atunci când membrii OMC doresc să actualizeze normele multilaterale [8].

 

Te-ar putea interesa și:

 

(2) UE are acorduri comerciale în vigoare cu 67 de parteneri din întreaga lume, având puterea exclusivă de a legifera și de a încheia acorduri comerciale internaționale în domeniile care intră sub incidența politicii sale comerciale comune, în baza normelor OMC, în numele celor 28 de state membre ale Uniunii [9]. Acordurile comerciale diferă în funcție de conținut: acordurile de parteneriat economic, care sprijină dezvoltarea partenerilor comerciali din țările din Africa, zona Caraibilor și Pacific; acordurile de liber schimb, care permit deschiderea reciprocă a piețelor cu țările dezvoltate și cu economiile emergente prin acordarea unui acces preferential la piețe și acordurile de asociere (AA), care dau un impuls acordurilor politice mai ample [10].

Anul 2000 a fost marcat de semnarea unui acord de anvergură între UE și țările din Africa, Zona Caraibilor și Pacific (ACP), Acordul de la Cotonou. Acest acord comercial și de asistență pune bazele celui mai vast parteneriat dintre UE și țările ACP și a fost încheiat pentru o perioadă de 20 de ani. Scopul său este de a sprijini colaborarea în vederea eradicării sărăciei și de a ajuta țările ACP să se integreze în economia mondială [11]. 

Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părţi ale lumii, de la China și India până în America de Sud și America Centrală. Acordurile comerciale cu aceste ţări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural. În 2013, au început negocieri între UE și Statele Unite în vederea încheierii unui acord major de liber schimb, cunoscut sub numele de „TTIP”. Cei doi parteneri comerciali reprezintă împreună 40 % din comerţul mondial și deservesc 800 de milioane de consumatori. Acordul economic și comercial cuprinzător (CETA) UE-Canada a eliminat taxele vamale pentru 98 % din produsele canadiene și a determinat economii de 590 de milioane EUR anual pentru întreprinderile din UE [12]. 

Acordul încheiat cu Japonia este primul acord comercial care include un angajament față de Acordul de la Paris privind schimbările climatice. El ar putea să ducă la creșterea exporturilor către Japonia cu mai mult de o treime și să ducă la economii de 1 miliard EUR reprezentând taxe vamale [13]. Până în 2017, UE a finalizat acorduri comerciale cu încă 24 de țări și negociază alte 18 acorduri care vizează 51 de țări [14].

(3) UE se bucură de existența relațiilor strategice cu China și Rusia. China este astăzi al doilea partener comercial al UE, după Statele Unite, iar UE este principalul partener comercial al Chinei. În noiembrie 2013, UE și China au anunțat lansarea negocierilor pentru un acord global de investiții între cele două părți. Acordul prevede liberalizarea progresivă a investițiilor și eliminarea restricțiilor de acces pe piață pentru investitorii fiecăreia dintre părți [15]. 

UE este cel mai important partener comercial și al Rusiei, reprezentând peste jumătate din importurile și exporturile acestei țări. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a impus sancţiuni comerciale Rusiei, ca protest faţă de anexarea de către aceasta a peninsulei Crimeea în 2014, ceea ce a avut ca urmare o perturbare gravă a schimburilor comerciale și a fluxurilor de investiţii [16]. Starea de sănătate a economiei europene depinde în mare măsură de resursele energetice ale Rusiei: 25% din petrolul și 25% din gazul natural consumat în UE provine din Rusia. Uniunea este clientul său cel mai important privind resursele energetice: piața UE reprezintă 60% din exporturile de petrol și 50% din exporturile de gaz ale Rusiei [17].    

În concluzie, Uniunea Europeană este un actor economic și politic dinamic, interesele și responsabilitățile sale la nivel regional și mondial fiind în plină creștere. Exprimându-se la unison, Uniunea Europeană reușește să se impună mult mai bine în negocierile comerciale internaționale decât ar putea să o facă individual fiecare stat membru, demonstrând încă o dată că este cea mai mare putere comercială și una dintre cele mai deschise economii din lume.  

 

2.Uniunea Europeană- campioana lumii în ceea ce privește ajutorul pentru dezvoltare

 

Deși până în noiembrie 1993, Comunitatea Europeană nu avea competențe clar definite în materie de sprijinire a țărilor în curs de dezvoltare, ea acordă acestor state încă din anii 1970 o serie de avantaje comerciale unilaterale în cadrul sistemului generalizat de preferințe. Tratatul de la Maaastricht a introdus oficial aceste acțiuni în câmpul comunitar, stabilind trei obiective majore pe care le promovează: dezvoltarea economică și socială a țărilor în curs de dezvoltare, inserția acestora în economia mondială și lupta împotriva sărăciei. Tratatul specifică, totodată, că politica UE în domeniul cooperării pentru dezvoltare este complemetară politicilor naționale în materie. Elementul-cheie al acestei politici îl constituie „Convențiile Lome”. Prima „Convenție Lome” a fost încheiată în „1975 de către țările membre ale Comunității Europene (9 la număr în acel moment) și 46 de state din Africa, Caraibe și Pacific. Astăzi, sunt 69 de țări în Grupul ACP, iar acordul de cauză a ajuns la „Convenția Lome IV”, încheiată pe anii 1990-2000, care oferă accesul liber pe piața comunitară pentru 99% din produsele exportate de statele ACP. Unul din principalele instrumente ale convenției dintre UE și Grupul ACP este sistemul STABEX, prin care UE garantează țărilor ACP un venit minimal pentru un număr de 40 de produse agricole exportate de către acestea pe piața comunitară [18].

Uniunea Europeană și statele-membre alocă peste 30 de miliarde de euro pe an ajutoarelor publice acordate țărilor în curs de dezvoltare, depășind astfel nivelul ajutorului pe cap de locuitor acordat de Statele Unite și de Japonia. Din această sumă, peste 7 miliarde sunt acordate prin intermediul Uniunii. Chiar dacă statele membre ale Uniunii au acceptat obiectivul unui ajutor anual corespunzând unui procent de 0,7 % din produsul lor intern brut, puține state au atins acest obiectiv, printre ele se numără: Danemarca, Luxemburg, Țările de Jos și Suedia. În 2015, UE a donat ajutoare umanitare în valoare de peste 1,5 miliarde EUR din Fondul European de Dezvoltare, la care s-au adăugat 5 miliarde destinate ajutorării persoanelor strămutate de la începutul războiului din Siria. UE asigură 60% din ajutorul pentru dezvoltare la nivel mondial și oferă asistenţă ţărilor sărace din lume în ceea ce privește combaterea sărăciei, alimentaţia populaţiei, evitarea dezastrelor naturale, accesul la apă potabilă și tratarea bolilor [19]. 

Pe parcursul anilor, Uniunea a finanțat mii de proiecte de dezvoltare în țările sărace. Printre succesele recente se numără proiectul menit să echipeze și să formeze țesători de mătase în Cambodgia, ajutorul financiar acordat unor întreprinderi mici din Peru pentru a-și spori exportul, sprijinul acordat agricultorilor namibieni pentru a crea un grup de apărare al intereselor lor, subvenția de care a beneficiat un proiect de întreprindere din Senegal pentru a ameliora calitatea produselor fabricate local, asistența tehnică acordată Egiptului pentru a eradica o insectă dăunătoare care amenința culturile de cartofi, culturi cu export vital către Uniune [20]. 

Populația din zonele sărace pot obține fonduri apelând la instrumente de microfinanțare. În acest sens, EU a sprijinit programul de consolidare a capacităților Smartrac, pentru a ajuta instituțiile de microfinanțare să își îmbunătățească competențele de gestionare și monitorizare a riscurilor. Aproximativ 700 000 de clienți cu venituri mici au beneficiat de serviciile celor 12 instituții de microfinanțare care primiseră sprijin. Furnizorii de servicii de microfinanțare au înregistrat creșteri de la 4% până la 160%.  Proiectul s-a desfășurat în Angola, Gambia, Ghana, Kenya, Malawi, Nigeria, Rwanda, Tanzania [21]. 

Programele de acordare de ajutor ale UE sunt administrate de ECHO, serviciul său de ajutor umanitar. Din 2002, ECHO răspunde la crizele grave care apar în lumea întreagă și joacă un rol esențial în ceea ce privește acordarea unor materiale de primă necesitate și a unui ajutor specific victimelor. Bugetul său anual depășește 1 miliard de euro (această sumă reprezentând mai puțin de 1% din bugetul total al UE). Ajutorul de urgență poate include furnizarea de corturi, pături, alimente, medicamente, echipament medical, sisteme de purificare a apei și combustibil. Din 1992, serviciul a intervenit în peste 80 de țări. ECHO colaborează cu diferiți parteneri: ONG-uri, agențiile specializate ale ONU și Crucea Roșie Internațională [22]. 

În concluzie, dezvoltarea se află în centrul politicii externe a Uniunii, oferind peste jumătate din  finanțarea alocată cooperării la nivel mondial. Uniunea Europeană nu consideră cooperarea pentru dezvoltare un act de caritate, ci o investiție într-un viitor viabil și comun, stabilindu-și prin Consensul European privind dezvoltarea modului în care Uniunea Europeană se va axa pe „oameni, planetă, prosperitate, pace și parteneriat”. 

Bibliografie

[1]  Păun N., Păun A., Ciceo G.,Finalitatea Europei, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2015, pag. 299; 

[2]  Comisia Europeană, 2016, Uniunea Europeană. Comerțul, pag. 3.

[3]  Irinescu Teodora, Ioniță Cristina, Uniunea Europeană. Ieri și azi, editura Demiurg, Iași, 2007, pag. 244. 

[4]  Comisia Europeană, 2018, Uniunea Europeană, Ce este și ce face?, pag. 31. 

[5] Ibidem.

[6] link accesat la 20.10.2020. 

[7]  Comisia Europeană, 2016, Uniunea Europeană. Comerțul, pag. 10.

[8] Ibidem.

[9]  Comisia Europeană, 2018, Uniunea Europeană, Ce este și ce face?, pag. 31.

[10] link accesat la 20.10.2020.

[11] Comisia Europeană, 2014, Cooperare intenațională și dezvoltare, pag. 3.

[12]  Comisia Europeană , 2016, Uniunea Europeană. Comerțul, pag. 12.

[13]  Comisia Europeană , 2018, Uniunea Europeană, Ce este și ce face?, pag. 31.

[14] Ibidem.

[15]  Comisia Europeană , 2016, Uniunea Europeană, Comerț, pag. 13.

[16]  Comisia Europeană , 2016, 12 lecții despre Europa, pag. 94.

[17]  Comisia Europeană , 2013, Europa sub lupă, pag. 57. 

[18]  Irinescu Teodora, Ioniță Cristina, Uniunea Europeană. Ieri și azi, editura Demiurg, Iași, 2007,  pag, 244-245. 

[19]  Comisia Europeană , 2016, 12 lecții despre Europa, pag. 91.

[20]  Comisia Europeană , 2013, Europa sub lupă, pag. 72.

[21]  Comisia Europeană , 2014, Cooperare internațională și dezvoltare, pag. 14. 

[22]  Comisia Europeană, 2013, Europa sub lupă, pag. 73. 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



wide-selective-closeup-shot-stack-baked-chocolate-cookies_181624-3987.jpg

În cauza C-673/17, Planet49, CJUE, prin hotărârea din 1 octombrie 2019 (ECLI:EU:C:2019:801), unde s-a pus în discuție valabilitatea unui consimțământ prin intermediul unei căsuțe pre-bifate pe un site de jocuri de noroc, instanța de trimitere a întrebat dacă legislația e-privacy trebuie să fie interpretată diferit în funcție de aspectul dacă informațiile stocate sau consultate în echipamentul terminal al utilizatorului unui site internet constituie sau nu date cu caracter personal.

La această întrebare, CJUE a răspuns că este necesar un consimțământ al utilizatorului indiferent dacă informațiile stocate constituie sau nu date cu caracter personal (pct. 70-71) deoarece informațiile stocate pe echipamentul terminal fac parte din sfera privată a utilizatorului care trebuie protejată conform Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. „Această protecție se aplică oricărei informații stocate pe acest echipament terminal, indiferent dacă este vorba sau nu despre date cu caracter personal, și urmărește printre altele, astfel cum reiese din același considerent, să protejeze utilizatorii împotriva riscului ca hidden identifiers sau alte procedee similare să acceseze echipamentul terminal al acestor utilizatori fără știrea lor.” (pct. 70)

 

KIT GDPR Premium

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



black-white-spiral-swirl-radial-background_7280-3942-1.jpg

Motto:

,,Este important ca martorul să înțeleagă că memoria nu acționează ca un magnetofon și că informațiile noi pot fi sau nu amintite cu ajutorul hipnozei și pot fi sau nu exacte. Astfel, sunt structurate așteptările prehipnotice neutre” 

(Hammond și colaboratorii)

 

Rezumat: De-a lungul timpului, admisibilitatea hipnozei a stârnit multe discuții controversate în sistemele judiciare din întreaga lume. În timp ce instanțele din SUA fie au admis hipnoza ca mijloc de probă, impunând diverse condiții de admisibilitate, fie au respins-o în mod uniform, legiuitorul român a interzis expres probele obținute pe cale hipnotică, chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul cu privire la utilizarea acestei tehnici. În țările care admit hipnoza, aceasta este utilizată doar în scopuri investigative, ca ultimă soluție în descoperirea adevărului și doar în cazul anumitor cauze: omor, răpiri, jafuri bancare sau bombardamente. În lucrarea de față, vom analiza admisibilitatea hipnozei ca mijloc de probă, comparând procesul penal român cu cel american. 

Cuvinte-cheie: hipnoză, condiții, admisibilitate, mijloc de probă, proces.

Hipnoza- mijloc de probă valoros sau controversat? Aspecte teoretice și practice 

 

1.Introducere 

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, hipnoza este definită ca o: „stare asemănătoare cu somnul, provocată artificial prin sugestie, în timpul căreia controlul conștient și contactul cu realitatea slăbesc, trăirile și acțiunile celui hipnotizat fiind supuse voinței hipnotizatorului”. Alții definesc hipnoza ca depășirea sau evitarea factorului critic al minții conștiente și stabilirea unei gândiri selective acceptabile. Aplicațiile ei sunt destul de variate, mergând de la medicină până la automotivare sau divertisment. Contrar părerii însușite de o mare parte a publicului larg, hipnoza nu face parte din științele oculte, ci folosește mecanisme perfect explicabile cu ajutorul psihologiei.

Cele mai importante două aspecte ale hipnozei sunt motivația de a accepta sugestia și capacitatea de dezasociere. Sugestibilitatea este potențialul de a direcționa subconștientul și de a comunica cu acesta. Dezasocierea este abilitatea de a se separa de mediul înconjurător, eliberând mintea subconștientă de realitatea unei situații. Aceste două atribute, sugestibilitatea și dezasocierea, atunci când sunt utilizate împreună, pot transporta mintal un individ hipnotizat la locul comiterii faptei. Cu toate acestea, abilitatea specialistului hipnotizator care conduce interviul este crucială, deoarece, uneori, subiectul poate deveni confuz. Toate aceste interviuri ar trebui înregistrate video și este necesară prezența avocaților.

KIT GDPR Premium

 

 

2.Hipnoza în procesul penal român

Art. 101. alin.(2) CPP, intitulat “Principiul loialităţii administrării probelor”, pune în lumină ideea că: ,,Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.” Prin urmare, ,,nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei (de pildă, utilizarea penthotalului sau a hipnozei); interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare (de pildă, în ipoteza în care un martor își dă consimțământul să fie ascultat după ce a fost hipnotizat de un specialist hipnotolog); tot astfel, un specialist nu poate întocmi un raport de constatare sau de expertiză cu privire la aspectele constatate de acesta pe parcursul audierii unei persoane atunci când acesta a fost cel care a contribuit la folosirea de metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata, în mod conștient şi voluntar, faptele care constituie obiectul probei [de pildă, un hipnolog care a procedat la hipnotizarea unui martor sau a persoanei vătămate (care, în prealabil, consimțiseră să fie supuse hipnozei) nu poate întocmi un raport de constatare sau de expertiză cu privire la relatările persoanei ascultate, situațiile şi împrejurările pe care persoana ascultată nu şi le poate aminti conștient, dar care pot fi relevate ca urmare a hipnozei neintrând în domeniul de aplicare al constatărilor sau expertizelor].

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

3.Hipnoza în procesul penal american

În ultimele două decenii, sistemul judiciar american s-a confruntat cu problema admisibilității probelor hipnotice în urmărirea penală. Unele instanțe au respins, în mod uniform, admisibilitatea mărturiei împrospătate hipnotic. De exemplu, în 1987, Curtea Supremă din California scria că: ,,legea Statelor Unite nu recunoaște hipnotismul”. În schimb, alte instanțe fie au impus diverse condiții de admisibilitate, fie au anunțat trei abordări ale admisibilității ca mijloc de probă a hipnozei: o abordare bazată pe „credibilitate”, care a lăsat juriului problema de fiabilitate; o abordare „de admitere discreționară”, care a lăsat problema fiabilității judecătorului din faza de judecată și o abordare de „garanții procedurale”. Această diversitate în ceea ce privește admisibilitatea hipnozei a fost rezultatul unei neînțelegeri judiciare a cercetărilor științifice despre hipnoză, care încă mai stârnește discuții controversate.

La sfârșitul anilor ’80 și ’90, problema admisibilității a intrat într-o stare de „flux”, cauzată în mare parte de procese penale care implicau acuzații necoroborate de abuz sexual asupra copiilor în urma „terapiei regresive” sau  alte forme de terapie legate de hipnoză, pentru a scoate în evidență amintiri „reprimate” ale incidentelor din copilărie.  Această serie de cazuri a determinat ca multe condamnări să fie inversate ulterior în apel, bazate pe o regândire a problemei de admisibilitate și, în cele din urmă, au dus la adoptarea de către instanțele federale a unei „abordări de la caz la caz” în care instanța are ,,puterea discreționară să echilibreze toți factorii ce determină fiabilitatea probelor și efectul probatoriu sau prejudiciabil al mărturiei.

Sub influența hipnotică, este posibil, de asemenea, ca specialistul hipnotizator să-l inducă pe subiectul hipnotizat să comită furt sau jaf, să semneze contracte sau testamente false și chiar să bea ceea ce se crede că este o otravă mortală în scopul comiterii sinuciderii. Cu toate acestea, în ciuda acestor dovezi experimentale, cazurile în care infracțiunile au fost, de fapt, comise de persoane hipnotizate sub influența sugestiei penale sunt relativ rare. Acest fapt, luat în legătură cu caracterul tuturor fenomenelor observate, a condus unele autorități la ceea ce pare a fi o opinie extremă în cealaltă direcție. La întrebarea: „Poate fi procurată criminalitatea prin sugestie hipnotică?, scriitorul So Moll răspunde la această întrebare cu o afirmație calificată: “Da; infracțiunea poate fi procurată.”

În SUA, patru etape principale ale unei proceduri penale sunt discutate în vederea determinării rolului pe care îl poate și pe care îl joacă hipnoza în sistemul judiciar. În etapa preliminară de investigație, hipnoza este, în primul rând, o tehnică pentru descoperirea probelor și utilizarea sa este în mare măsură liberă de restricțiile impuse de instanță. Cu toate acestea, în faza pre-judecată, mărturia legată de hipnoză va fi examinată  de abuzurile în obținerea acesteia. În etapa judecății, mărturia legată de hipnoză este, în general, admisibilă ca bază pentru exprimarea unei opinii referitoare la starea mintală, deși nu se poate exprima nicio opinie cu privire la veridicitatea declarațiilor făcute sub hipnoză. Totuși, doctrina menționează că pentru a determina dacă este admisibilă sau nu mărturia influențată hipnotic, se impun următoarele precizări:

  1. O evaluare a scopului hipnozei, indiferent dacă este investigativă sau terapeutică.
  2. Dacă subiectul a primit sugestii de la hipnotizator sau de la alții înainte sau în timpul hipnozei.
  3. Prezența sau absența unei înregistrări permanente, care poate ajuta instanța să verifice dacă este sugestivă au fost utilizate proceduri, în mod ideal, sesiunile ar trebui să fie înregistrate video sau audio. 
  4. Dacă hipnotizatorul a fost calificat, în mod corespunzător, prin pregătire în psihologie sau psihiatrie.
  5. Dacă există dovezi coroboratoare care să susțină fiabilitatea sau amintirile hipnotice reîmprospătate.  
  6. Dovezi ale susceptibilității subiectului la hipnoză. 
  7. Luarea în considerare a probelor de specialitate oferite de părți cu privire la fiabilitatea procedurilor utilizate. 
  8. O ședință de probă preliminară ar trebui să fie condusă de instanța de judecată.

3.Cum se desfășoară o ședință de hipnoză?

În SUA, cazurile provin din două surse majore, fie de la o agenție locală/de stat de aplicare a legii, fie de la o agenție federală de aplicare a legii. Dacă sesizarea provine de la o agenție locală/de stat, este necesară obținerea acordului procurorului. De asemenea, din motivul că fiecare stat are reguli diferite în materia probațiunii, trebuie consultată legea statului cu privire la admisibilitatea ca mijloc de probă a hipnozei. Dacă este încuviințată hipnoza, specialiștii trebuie să găsească un cadru liniștit și confortabil pentru desfășurarea acesteia. De obicei, dacă este vorba de cazuri locale/de stat, acestea se vor ține fie la sediul poliției/șerifului, fie într-o cameră de hotel, încăperile necesitând dotare cu echipamente performante, oglinzi bidirecționale și cu mobilier confortabil. Dacă este vorba de cazuri federale, hipnoza se va realiza fie într-o cameră de hotel, fie în camera unui judecător sau la o agenție locală de aplicare a legii. Diferența este că, în cazurile federale, este invitat un tehnician, care va instala și va verifica toate echipamentele, iar atunci când nu este disponibilă o oglindă bidirecțională, este instalat un monitor TV în camera alăturată, astfel încât toți participanții să poată urmări ședința de hipnoză. Toate echipamentele de înregistrare video și audio, inclusiv microfoanele, sunt ascunse, dar  victima și martorul sunt informați despre prezența acestora, în timpul semnării consimțământului informat. Prin urmare, se poate observa că toate distragerile sunt eliminate. 

Martorul sau victima care urmează a fi hipnotizată este apoi prezentată specialistului hipnotizator, care este un profesionist în domeniul sănătății mintale. Hipnotizatorul este acea persoană care efectuează hipnoza, dar nu se includ în această categorie acele persoane autorizate de stat pentru a efectua servicii medicale, dentare, asistență medicală, consiliere sau alte servicii de sănătate, abuz de substanțe sau servicii de sănătate mintală. Acesta trebuie să se îmbrace în haine casual și să facă tot posibilul ca martorul sau victima să se simtă confortabil. În cazurile locale/de stat, regula este că pot fi prezenți în locul desfășurării hipnozei doar specialistul hipnotizator și martorul/victima. Prin excepție, va putea fi prezent și artistul schiței, dacă este cazul. În cazurile federale, este respectată aceeași procedură, însă, atunci când este nevoie, este prezent și agentul de caz. Agenții de caz trebuie să își scoată armele pentru a evita orice îngrijorare în acest sens. 

După ce consimțământul informat a fost realizat și au fost completate formularele, personalul de ordine și profesionistul solicită martorului/victimei să descrie exact ce își amintește. În funcție de situație, după cum va fi subliniat, interviul medico-legal prezintă interes doar în privința a ceea ce a avut loc la o anumită dată și oră, iar interogarea este limitată la acest lucru. Acest lucru este important, deoarece martorii pot avea alte mărturisiri pe care nu doresc să le expună. Un exemplu ar putea fi cineva care, mai devreme, seara, consumase droguri.  

Dacă se va realiza o schiță, artistul/agentul folosește un computer și generează o schiță preventivă, pe baza declarației martorului/victimei. Această schiță nu este prezentată subiectului.  Subiectul este rugat să spună ce își amintește. Această conservare a rechemării narative libere a subiectului constituie faza pre-hipnotică a interviului hipnotic, care a fost considerată importantă, deoarece unele cercetări (Whitehouse, Orne, Orne, & Dinges, 1991) au sugerat că unii martori nu pot întotdeauna să distingă, în mod fiabil, ce amintiri au avut anterior hipnozei cu cele care au apărut după hipnoză. În această fază, profesionistul, pur și simplu, ascultă și lasă expunerea întregii povestiri cu prompturi non-lider, cum ar fi „și ce se întâmplă în continuare”. Sunt evitate întrebări specifice pentru detalii. În urma rechemării narative libere, subiectului i se poate cere să se oprească pentru o clipă și să descopere dacă mai există informații suplimentare pe care să și le amintească. Ulterior, se pot pune întrebări care nu conduc la scopul direct al ședinței de hipnoză. De asemenea, subiectului i se poate solicita să descrie orice declarații anterioare care au fost date poliției sau altora. În acest moment, specialiștii pot cere subiectului să-și amintească ce i-au povestit alții sau ce a citit în presă. Înainte de a utiliza hipnoza, subiectul trebuie să informeze specialiștii cu privire la eventualele limitări fizice (de exemplu, deficiențe de vedere sau auditive). În acest moment, martorul/victima este informat/ă cu privire la natura hipnozei și sunt clarificate concepțiile greșite. 

Scriptul interviului hipnotic vine în continuare. Totul este înregistrat video din momentul în care martorul/victima intră în cameră. Este important să se urmeze scriptul cât mai îndeaproape pentru a oferi o anumită standardizare. Tehnica actuală hipnotică folosită va varia și mai multe exemple pot fi găsite în literatura de specialitate. În majoritatea cazurilor, autorii folosesc tehnici de relaxare progresivă, respirație profundă, de aprofundare și imagini plăcute care nu au legătură cu incidentul. În urma inducției hipnotice, adâncirii și regresiei de vârstă (reîncadrarea în context), se solicită rechemarea liberă în urma hipnozei, iar subiectul nu este întrerupt. Astfel, subiectului i se poate spune pur și simplu „Spune-mi tot ce știi” sau „Spune-mi tot ce îți amintești”, după care subiectului i se permite să se angajeze liber. Se pot folosi tipuri de fraze care nu conduc, cum ar fi ,,um-hmm”, „continuă” sau repetarea unui cuvânt sau fraze utilizate de subiect.

În urma reamintirii libere, întrebările specifice despre infracțiune pot fi apoi puse de către specialist.  Dacă se caută o schiță, artistul schiței poate continua să facă schița pe baza celor spuse. Subiectului i se cere apoi să rămână în hipnoză, dar să deschidă ochii și să privească schița. Artistul schiței cere apoi subiectului să explice ce trebuie schimbat, începând cu partea de sus a capului. Pe măsură ce subiectul contribuie, artistul schiței face modificările. La un moment dat, subiectul va spune în mod obișnuit, „Da, aceasta este persoana”. Profesioniștii observă frecvent un anumit grad de abraziune în acest moment.

În timpul ședinței de hipnoză, oamenii legii, care sunt observatori, pot avea întrebări și pot transmite o notă scrisă cu un marcaj negru, sub ușă, astfel încât profesionistul și artistul schiței să poată vedea întrebarea. Aceste note sunt păstrate ca parte a dosarului. Profesionistul, bazat pe experiență, are și posibilitatea de a scrie o întrebare pentru agentul intervievator. Profesionistul vine la interviul hipnotic cu o mentalitate diferită și ani de experiență în comportamentul uman. Această contribuție suplimentară pentru agentul intervievator poate fi de neprețuit. Când toate părțile prezente sunt convinse că informațiile necesare au fost obținute, sesiunea este încheiată. După realizarea hipnozei, subiectul trebuie întrebat cum s-a simțit și dacă acum este „ieșit” din hipnoză. Acest dialog trebuie înregistrat pe bandă. Dacă martorul/victima este mulțumit/ă, este dus/ă din locul desfășurării ședinței de hipnoză. Imediat după ședință, tot personalul de ordine din sală, profesionistul și cei care observau se reunesc pentru a procesa informațiile obținute.

Dacă subiectul este o victimă a violului, aflată în terapie (caz în care ar trebui să se obțină permisiunea de la terapeut înainte de ședința de hipnoză) sau o victimă/martor la un alt eveniment traumatic, se iau măsuri de precauție suplimentare. În cazurile federale, agentul de caz are grijă ca o unitate locală să fie prezentă într-o altă cameră și un spital adecvat este, de asemenea, pus în alertă cu privire la situație. Din cauza procedurilor atente urmate, specialiștii nu au experimentat niciodată un incident care să impună utilizarea acestor soluții de urgență.

4.Hipnoza utilizată în soluționarea litigiilor

Oamenii legii recurg la ajutorul hipnozei doar în scopuri investigative, atunci când reprezintă ultima soluție în aflarea adevărului și când s-au săvârșit infracțiuni grave: omor, răpire, jafuri bancare sau bombardamente. Din păcate, hipnoza nu va putea fi folosită dacă ancheta este defectuoasă; dacă este pusă la îndoială stabilitatea sau credibilitatea martorului sau a victimei; dacă martorul a luat legătura cu oamenii legii; dacă există o probabilitate ridicată ca acest caz să depindă de hipnoză; dacă martorul sau victima are o afecțiune medicală sau psihologică, care ar contraindica utilizarea hipnozei. Vă propunem spre analiză câteva spețe interesante, în care hipnoza și-a câștigat statutul de mijloc de probă valoros. 

Speța nr.1 Omor

Doi profesori (A și B) fuseseră împreună în bar, într-o zi de vineri, după o zi lungă la școală. Au întâlnit o mulțime de oameni, dar au părăsit barul în același timp și s-au întors la casele lor. A doua zi vorbeau la telefon, împărtășeau povești din seara precedentă, când unul dintre ei (B) îi spunea prietenului ei (A) că un anumit individ (pe cineva pe care îl întâlnise cu o seară înainte) se afla la ușă. Acceptase să vină la casa ei pentru a repara o piesă a mașinii. Apoi, și-au luat rămas bun. Luni, când profesorul A a mers la școală, prietenul și colega ei nu s-au prezentat la muncă. Acest lucru a creat unele suspiciuni, iar profesorul A a fost suficient de îngrijorat pentru a chema părinții celuilalt profesor. Părinții și-au sunat fiica toată ziua. Pentru că nu au putut ajunge la ea, l-au chemat pe managerul clădirii de apartamente pentru a verifica dacă se află în apartament sau nu. Administratorul apartamentului nu a putut primi niciun răspuns, apoi fiind însoțit de poliție, l-au găsit pe profesorul B ucis în patul ei.  S-a descoperit că a fost violată și apoi înjunghiată de mai multe ori. Locul crimei a fost oribil. Nu exista nicio armă de crimă și singurul indiciu erau amprentele pe un scaun de toaletă ridicat. Amprentele digitale au fost trimise pentru analiză, dar nu s-a obținut nicio potrivire.

În următoarele zile, poliția a intervievat prietenii și familia, inclusiv pe profesorul A. Profesorul A le-a povestit ieșirea de vineri seara și că cineva a venit sâmbătă la casa ei pentru a repara o piesă a mașinii. Profesorul A nu și-a putut aminti numele persoanei care a venit sâmbătă, dar și-a amintit că a auzit numele. Mai mulți detectivi de la secția de poliție au participat la un atelier despre hipnoză. Ei nu au vrut să-și asume nicio răspundere în privința utilizării hipnozei și au cerut din nou un specialist care să îi ajute.

Poliția l-a adus pe profesorul A și șefința de hipnoză s-a desfășurat conform procedurii. Profesorul A a fost un excelent subiect hipnotic. Sub hipnoză, a apărut numele George Starway, adică era vorba despre persoana care a venit în apartamentul profesorului B. Poliția s-a entuziasmat și, în timpul dezvăluirii profesorului A, au verificat numele, dar fără rost. Profesorul A a fost un subiect hipnotic atât de bun, încât s-a luat, cu ușurință, decizia de a continua să lucreze cu ea.  

A doua oară, sub hipnoză, și, subiectul a spus: „Nu, nu este George Starway, ci George de la compania Starway.” Din nou, poliția a început să verifice acest lucru și a descoperit că un George de la Starway Company nu se prezentase la muncă luni. O zi mai târziu, s-a întors în apartamentul său, după ce a plecat la mama sa într-un alt oraș până când lucrurile s-au răcit, iar, în timp ce poliția l-a oprit pe trotuar, a început să fugă.  L-au prins repede, apoi poliția a intrat în apartamentul său și au găsit arma crimei împreună cu hainele pătate de sânge. Amprentele de la locul său de muncă s-au potrivit cu amprentele de la locul crimei. Acest caz a creat o credibilitate ridicată pentru intervievarea hipnotică în cadrul departamentului de poliție. Datorită utilizării hipnozei, cererile au crescut pentru a utiliza interviuri hipnotice în alte cazuri de omor, cazuri incendiare și cazuri din jurisdicțiile poliției înconjurătoare. Cu această metodologie, se poate aștepta ca aproximativ 50% dintre victimele și martorii hipnotizați să poată oferi informații de investigație detaliate care să conducă la soluționarea crimelor.

***

Deseori, emoțiile și anxietatea înnorează un eveniment,  creând un tip de amnezie cu privire la anumite fapte. Sugestibilitatea poate permite specialistului hipnotizator să provoace orice incident particular pe care mintea și-l poate aminti. Dezasocierea elimină trauma din situație și ajută la clarificarea faptelor, eliminând cel puțin parțial blocajul de amnezie. Un astfel de proces hipnotic adecvat permite o reamintire exactă a martorilor oculari de nume, locuri, caracteristici faciale și chiar numere de înmatriculare care altfel nu pot fi recuperate. Propunem spre analiză următoarea speță culeasă din jurisprudența SUA: 

Speța 2. Un bombardament al bisericii

Un alt caz a implicat unul dintre numeroasele bombardamente bisericești din Sud. Mai multe persoane au fost rănite critic în timpul acestui atentat. A fost un martor care a văzut cum camionul „scăpat” ieșea din parcarea bisericii. Ea a oferit poliției locale și agenților de la Biroul de alcool, tutun, arme de foc și explozive (BATFE), o descriere detaliată a camionului, inclusiv marca, modelul și culoarea. Ea a declarat că a văzut plăcuța de înmatriculare, dar nu-și poate aminti numerele. S-a solicitat ca hipnoza să fie folosită în acest caz pentru a o ajuta să-și amintească numerele de pe plăcuța de înmatriculare. Au fost utilizate o varietate de tehnici hipnotice, dar ea nu și-a amintit numerele de pe plăcuța de înmatriculare.

În loc să încerce să obțină informații suplimentare prin a-i vorbi, s-a folosit tehnica hipnotică a scrierii automate. Această tehnică a implicat punerea unui clipboard cu hârtie în mâna martorului în timp ce ea se afla în hipnoză. Un creion a fost pus în mâna dominantă și vârful creionului așezat pe hârtie. Apoi, sub hipnoză, brațul ei a fost disociat și martorul a fost îndrumat să îi permită minții sale inconștiente să facă toată munca și dacă există informații inconștiente care ar putea fi utile în acest caz, mâna ei se va mișca și va scrie automat informațiile respective. Această tehnică este ceva mai complicată decât descriem aici, dar poate fi o metodă bună de utilizat ca ultimă soluție. Mâna ei a început să se miște, dar nimic nu părea să aibă sens și nu a scris un număr. Avea o varietate de mici marcaje pe hârtie, iar agenții erau foarte entuziasmați. La momentul corespunzător, ședința de hipnoză a fost încheiată, iar martorul a debutat fără hipnoză. După ce martorul a părăsit sala, s-a discutat cazul. Motivul pentru care agenții s-au entuziasmat a fost faptul că una dintre marcajele ei de pe hârtie indica autocolantul județului. Pe baza descrierii sale de scriere automată, în loc să caute aproximativ 5000 de vehicule în întregul stat, numărul de vehicule a scăzut la aproximativ 50. Aceste informații au jucat un rol important în restrângerea anchetei, iar suspectul a fost reținut foarte repede.

Speța 3. Un criminal cu bombe

Într-un oraș mare din Est, cineva a pus la cale o varietate de bombe și, în acest proces, o persoană a fost ucisă. A fost creat un grup de lucru major din partea diferitelor agenții de aplicare a legii, dar progresele în soluționarea acestui caz au fost foarte lente. A existat un nou eveniment la care au participat 3 martori, iar autorii au fost chemați să folosească hipnoza pentru a dezvolta o schiță.

Într-o zi, 3 frați urmau să-și vadă mama. Când au ajuns la casa mamei lor, era un bărbat care stătea pe veranda din față cu o geantă de cumpărături. Când s-au ridicat în fața casei, s-a ridicat și a venit la mașina lor întrebând dacă știu unde locuiește o anumită persoană în cartier. Nu cunoșteau această „așa-numită persoană” și, în timp ce indicau că nu cunoșteau individul, bărbatul a decolat alergând pe stradă, lăsând geanta pe verandă. Când frații s-au apropiat de geantă au observat că în sac era un obiect care arăta ca o bombă. Au chemat imediat poliția care, la rândul său, a sunat la BATFE, deoarece bombardamentele intră sub jurisdicția lor și faptul că în oraș a existat un bombardier în serie. Dacă bomba s-ar fi stins, probabil că ar fi ucis-o pe mamă de când era în camera din fața casei sale.

Specialiștii s-au întâlnit cu cei 3 martori și au eliminat unul dintre ei în ceea ce privește hipnoza, în cazul în care acesta trebuia să se prezinte în instanță. Acest martor care nu va fi hipnotizat se numește „martor aruncat”. Au fost hipnotizați individual ceilalți 2 frați, realizându-se o schiță bună de la fiecare.  Specialiștii aveau acum două schițe aproape identice și chiar au făcut o suprapunere combinând cele două schițe.  Schița a fost apoi lansată în presă și imediat au început apelurile către grupul de lucru. Suspectul a fost implicat într-o afacere în care a avut contact zilnic cu multe persoane. Era căsătorit și avea copii. El a fost prins, la scurt timp, după ce schița a apărut și a fost citat în lucrare spunând: „Știam că voi fi prins imediat ce am văzut schița în hârtie.” El s-a pledat vinovat și nu a existat un proces îndelungat.

Concluzii

***

De-a lungul timpului, admisibilitatea hipnozei ca mijloc de probă a stârnit numeroase discuții controversate în sistemul judiciar. În timp ce unele instanțe de judecată au respins în mod uniform probele hipnotice, alte instanțe au impus diverse condiții de admisibilitate. Cu toate acestea, spețele prezentate în această lucrare au demonstrat că hipnoza poate fi considerată un instrument util în soluționarea cazurilor, putându-i-se atribui eticheta de mijloc de probă valoros. Pe de altă parte, faptul că subiecții pot fi hipnotizați împotriva voinței lor; că persoanei aflate sub hipnoză i se poate sugera să se supună sau  să efectueze orice act de hipnoză, precum și în cazul acordării consimțământului, persoana aflată sub hipnoză poate săvârși o faptă penală și, mai mult de atât, va trebui să răspundă pentru ea, determină doctrina și instanțele de judecată să fie rezervate cu privire la admisibilitatea ei, catalogând-o drept un mijloc de probă controversat. Prin urmare, chiar dacă părerile sunt împărțite, hipnoza va rămâne, în continuare, obiectul discuțiilor doctrinare controversate, fiind recomandată doar în scopuri investigative, în cazurile când va constitui ultima soluție în aflarea adevărului, aplicându-se numai la anumite infracțiuni grave.  

 

Surse bibliografice: 

Cărți: 

  • Mihail Udroiu, Procedură Penală, Partea Generală, ediția a 4-a, Ed. CH Beck. 

Site-uri:

    1. wikipedia, link accesat la 16.10.2020. 
    2. legeaz,  link accesat la 16.10.2020. 
    3. Giannelli PC, The admissibility of hypnotic evidence in U.S. Courts. Int J Clin Exp Hypn. 1995 Apr;43(2):212-33. doi: 10.1080/00207149508409962. PMID: 7737764, disponibil aici,  link accesat la 16.10.2020.
    4. justice.gov, link accesat la 16.10.2020.
    5.  D. Corydon Hammond, Solving crimes with hypnosis, The American journal of clinical hypnosis, p..253, disponibil aici,  link accesat la 16.10.2020.
    6. Levin, Emmanuel (1979) Hypnosis and the Law, University of Baltimore Law Forum: Vol. 10: No. 1, Article 3., disponibil aici , link accesat la 16.10.2020. 
    7. interpersonalhypnotherapy, link accesat la 16.10.2020. 
    8.  George Trumbull Lad, Legal aspects of hypnotism, Yale Law Journal, Volume XI, No.4, February 1902, p.181, 
    9.  Kenneth E. Warner (1979) The use of hypnosis in the defense of criminal cases, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, 27:4, 417-436.
    10.  Dr.Brent A Paterline, Forensic Hypnosis and the Court, Journal of Law and Criminal Justice, decembrie 2016, vol.4, nr.2, p.4.

 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



flags-4017254_1920-1200x779.jpg

The „Schrems II” CJEU Decision in summary

C-311/18, Facebook Ireland and Schrems („Schrems II”), Judgment of 16 July 2020

ECLI:EU:C:2020:559

The dispute in the main proceedings. A summary

Mr Schrems, an Austrian national residing in Austria, has been a user of the Facebook social network (‘Facebook’) since 2008 (para. 50). Some or all of the personal data of Facebook Ireland’s users who reside in the European Union is transferred to servers belonging to Facebook Inc. that are located in the United States, where it undergoes processing. (para. 51).

On 25 June 2013, Mr Schrems filed a complaint with the Commissioner whereby he requested, in essence, that Facebook Ireland be prohibited from transferring his personal data to the United States, on the ground that the law and practice in force in that country did not ensure adequate protection of the personal data held in its territory against the surveillance activities in which the public authorities were engaged. That complaint was rejected on the ground, inter alia, that, in Decision 2000/520, the Commission had found that the United States ensured an adequate level of protection (para. 51).

The Commissioner had rejected the complaint and, consequently, Mr Schrems had brought judicial review proceedings against this rejection. The High Court (Ireland) made a request to the Court for a preliminary ruling on the interpretation and validity of Decision 2000/520. In a judgment of 6 October 2015, Schrems (C‑362/14, EU:C:2015:650), the Court declared that decision invalid (paras. 52-53). As a result of that judgment, the referring court annulled the rejection of Mr Schrems’s complaint and referred that decision back to the Commissioner.(paras. 53-54).

In the course of 2015, Mr. Schrems reformulated his complaint and claimed, inter alia, that United States law requires Facebook Inc. to make the personal data transferred to it available to certain United States authorities, such as the National Security Agency (NSA) and the Federal Bureau of Investigation (FBI). He submitted that, since that data was used in the context of various monitoring programmes in a manner incompatible with Articles 7, 8 and 47 of the Charter, the SCC Decision cannot justify the transfer of that data to the United States. In those circumstances, Mr Schrems asked the Commissioner to prohibit or suspend the transfer of his personal data to Facebook Inc.(para. 55).

In the course of 2016, the Commissioner published a ‘draft decision’ summarizing the provisional findings of her investigation. The Commissioner found that the personal data of EU citizens transferred to the United States were likely to be consulted and processed by the US authorities in a manner incompatible with Articles 7 and 8 of the Charter and also found that US law did not provide those citizens with legal remedies compatible with Article 47 of the Charter (para. 56).

On 31 May 2016, the Commissioner brought an action before the High Court, in order for the High Court to refer a question on that issue to the Court (para. 57).

By order of 4 May 2018, the High Court made the present reference for a preliminary ruling to the Court and attached a document for reference in which it had set out the results of an examination of the evidence produced before it in the national proceedings, in which the US Government had participated (paras. 57-58). On the basis of those findings, the referring court considers that the United States carries out mass processing of personal data without ensuring a level of protection essentially equivalent to that guaranteed by Articles 7 and 8 of the Charter (paras. 64). At the same time, the referring court states that EU citizens do not have the same remedies as US citizens in respect of the processing of personal data by the US authorities (paras. 65). The referring court’s opinion is that the Privacy Shield Ombudsperson is not a tribunal within the meaning of Article 47 of the Charter, US law does not afford EU citizens a level of protection essentially equivalent to that guaranteed by the fundamental right enshrined in that article (para. 65).

Schrems II. The questions

The referring court decided to stay the proceedings and to refer eleven questions to the Court of Justice for a preliminary ruling. Through these questions, the High Court essentially requested the CJEU to interpret the validity of two Comsission’s decisions regarding Privacy Shield and Standard Contractual Clauses (SCC) in the light of data protection regulations and articles 7, 8 and 57 of the Charter. In concrete terms, the referring court asked CJEU if the two Comsission’s decisions ensures an adequate level of data protection in the context of a foreign government’s mass surveillance.

CJEU’s ruling in Schrems II. A summary

CJEU considered that the questions referred for a preliminary ruling must therefore be answered in the light of the provisions of the GDPR rather than those of Directive 95/46. (para. 79).

CJEU answered to the first question in the sense that GDPR applies to an international transfer of personal data even if the personal data transferred is liable to be processed by the authorities of the third country in question for the purposes of public security, defense and State security (para. 89).

***

By the second, third and sixth questions, CJEU considered that the referring court essentially wanted to find out  which factors need to be taken into consideration for the purpose of determining whether that level of protection is ensured in the context of a transfer based on SCC (para. 90).

SCC are regulated in article 46 GDPR, but CJEU draws attention to the fact that article 46 GDPR must be seen in the light of article 44 GDPR. Art. 44 GDPR stipulates that every instrument utilized for international data transfers must respect a high level of protection. The Court concludes: „that level of protection must therefore be guaranteed irrespective of the provision of that chapter on the basis of which a transfer of personal data to a third country is carried out” (para. 92).

Further (paras. 93-101), CJEU explains the concept of „high level of protection” in the context of CSS. Firstly, CJEU recalls that the third country is required to ensure a level of protection essentially equivalent to that guaranteed within the European Union by virtue of the regulation, read in the light of the Charter (paras. 94 and 99).

Secondly, CJEU indicates in Schrems II that the factors which should be taken into consideration for the purposes of determining the adequacy of the level of protection should be seen in the light of Article 46(1) GDPR which states that ”data subjects must be afforded appropriate safeguards, enforceable rights and effective legal remedies” (paras. 102-103).

Finally, in CJEU’s opinion in Schrems II, the use of SCC is not enough if the third country doesn’t ensure an adequate level of protection. Therefore, CJEU indicates the necessity of an assessment prior to the transfer in order to determinate if the third country ensures an adequate level of protection (para. 104). CJEU states that ”the assessment required for that purpose in the context of such a transfer must, in particular, take into consideration both the contractual clauses agreed between the controller or processor established in the European Union and the recipient of the transfer established in the third country concerned and, as regards any access by the public authorities of that third country to the personal data transferred, the relevant aspects of the legal system of that third country” (para 104.)

***

By the eighth question, CJEU appreciates that the referring court wants to find out if a competent supervisory authority is required to suspend or prohibit a transfer of personal data based on SCC to a third country where those clauses are not or cannot be complied with and the protection of the data transferred that is required by EU law, in particular by Articles 45 and 46 of the GDPR and by the Charter, cannot be ensured (para. 106). CJEU answers positively to this question, concluding that „even if the Commission has adopted a Commission adequacy decision, the competent national supervisory authority, when a complaint is lodged by a person concerning the protection of his or her rights and freedoms in regard to the processing of personal data relating to him or her, must be able to examine, with complete independence, whether the transfer of that data complies with the requirements laid down by the GDPR and, where relevant, to bring an action before the national courts in order for them” (para. 120). In order to reach this conclusion, CJEU states that, even if SCC are utilized, ”the supervisory authority is nevertheless required to execute its responsibility for ensuring that the GDPR is fully enforced with all due diligence” (para. 112), „including the power to suspend or ban a transfer of personal data” (para. 115). However, in CJEU’s view, ”a Commission adequacy decision adopted pursuant to Article 45(3) of the GDPR cannot prevent persons whose personal data has been or could be transferred to a third country from lodging a complaint, within the meaning of Article 77(1) of the GDPR” (para. 119).

 

***

By its 7th and 11th questions, the referring court seeks clarification from the Court, in essence, on the validity of the SCC Decision in the light of Articles 7, 8 and 47 of the Charter (para. 122). CJEU answers that ”examination of the SCC Decision in the light of Articles 7, 8 and 47 of the Charter has disclosed nothing to affect the validity of that decision” (para.149). However, CJEU recalls that SCC are not enough in the absence of a high level of protection in the third country (paras. 131-132) and the parties to the transfer (controllers or processors) are required to check ”in collaboration with the recipient of the data, whether the law of the third country of destination ensures adequate protection, under EU law, of personal data transferred pursuant to standard data protection clauses, by providing, where necessary, additional safeguards to those offered by those clauses” (para. 134).

Further, CJEU indicates that if SCC are utilized with no level of high protection, controller or processor or ”failing that, the competent supervisory authority, are required to suspend or end the transfer of personal data to the third country concerned. That is the case, in particular, where the law of that third country imposes on the recipient of personal data from the European Union obligations which are contrary to those clauses and are, therefore, capable of impinging on the contractual guarantee of an adequate level of protection against access by the public authorities of that third country to that data” (para 135).

 

***

In the last section of its ruling in Schrems II, CJEU invalidates the Privacy Shield Decision. In concrete terms, CJEU considers that Privacy Shield is unable to ensure a level of protection of fundamental rights essentially equivalent to that guaranteed in the EU legal order (para. 162). In order to reach this conclusion, CJEU took into account a series of relevant factors. Specifically, CJEU recalls that ”access to a natural person’s personal data with a view to its retention or use affects the fundamental right to respect for private life guaranteed in Article 7 of the Charter” (para. 170) and ”such interference can arise from access to, and use of, personal data transferred from the European Union to the United States by US public authorities through the PRISM and UPSTREAM surveillance programmes under Section 702 of the FISA and E.O. 12333” (para. 165). Furthermore, ”in accordance with the first sentence of Article 52(1) of the Charter, any limitation on the exercise of the rights and freedoms recognised by the Charter must be provided for by law and respect the essence of those rights and freedoms” (para. 174). Further CJEU brings into discussion the principle of proportionality, stating that ”derogations from and limitations on the protection of personal data must apply only in so far as is strictly necessary” (para. 176).

Among other arguments, in order to invalidate the Privacy Shield Decision, CJEU states that the principle of proportionality is not respected because ”section 702 of the FISA does not indicate any limitations on the power it confers to implement surveillance programmes for the purposes of foreign intelligence or the existence of guarantees for non-US persons potentially targeted by those programmes” (para. 180). CJEU also observes that ”PPD‑28 does not grant data subjects actionable rights before the courts against the US authorities” (para. 181) because, among other arguments, „the ombudsperson mechanism to which the Privacy Shield Decision refers does not provide any cause of action before a body which offers the persons whose data is transferred to the United States guarantees essentially equivalent to those required by Article 47 of the Charter” (para 197).

In CJEU’s point of view in Schrems II, the consequences of annulment of Privacy Shield Decision is not liable to create a legal vacuum because GDPR has alternative instruments to facilitate the international transfer of personal data (para. 202).

 


cyber-monday-sales-offer_23-2148688491.jpg

Autoritatea Națională de Supraveghere a finalizat, în data de 21.09.2020, o investigație la S.C. Marsorom S.R.L., constatând încălcarea art. 25 și art. 32 din Regulamentul General privind Protecția Datelor.

Operatorul S.C. Marsorom S.R.L. a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 14574,9 lei, echivalentul sumei de 3000 EURO.

Investigația s-a desfășurat ca urmare a unei sesizări prin care se reclama faptul că pe site-ul operatorului puteau fi vizualizate unele date personale ale clienților acestuia.

În cadrul investigației s-a constatat că operatorul S.C. Marsorom S.R.L. a încălcat prevederile art. 25 și 32 din Regulamentul General privind Protecția Datelor întrucât nu a adoptat suficiente măsuri de securitate care să prevină accesarea și divulgarea neautorizată a datelor personale ale clienților care au plasat comenzi pe acest site.

În același timp, operatorului i s-a recomandat să stabilească o perioadă de stocare mai scurtă a datelor personale aferente conturilor clienților pentru respectarea principiului limitării stocării prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. e) din Regulamentul General privind Protecția Datelor.

KIT GDPR Premium

 

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

  • Consultanță și implementare GDPR. Află mai multe aici. 
  • KIT complet de documente prin care îți faci singur implementarea, cu suportul nostru juridic. Află mai multe aici



close-up-scales-justice_124595-662.jpg

Prezumția de nevinovăție este conturată la nivel internațional în cadrul art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a UE, astfel:

(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare[1].

La nivel intern, prezumția de nevinovăție este consacrată în cadrul art. 23 alin. (11) din Constituție, conform căruia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată[2].

La nivel doctrinar, prezumția de nevinovăție este considerată ,,un drept fundamental al cetățenilor și o componentă a dreptului la un proces echitabil”[3]. Tto prin raportare la sfera doctrinară s-a apreciat faptul că ,,scopul prezumției de nevinovăție este acela de a proteja individul împotriva măsurilor abuzive, prin garantarea libertății individuale, prin stimularea căutării adevărului de către autoritățile statului”[4].

KIT GDPR Premium

 

Prezumția de nevinovăție este considerată și o cutumă legală utilizată în majoritatea statelor civilizate, care implică o presupunere că o persoană este considerată ca fiind inocentă până la proba contrarie[5].

Regula prezumției de nevinovăție a fost consacrată pentru prima oară de către Revoluția Franceză prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Adunarea Națională a Franței la data de 26 august 1789:

Orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilității sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege[6].

Prezumția de nevinovăție a intrat în legislația românească prin Decretul nr.212 din 1974 de adoptare a Pactului Internațional al Drepturilor Civile și Politice.

În temeiul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, precizăm următoarele aspecte privind prezumția de nevinovăție:

  • Prezumţia de nevinovăţie constituie un principiu fundamental, o garanţie procesuală cu caracter constituţional acordată celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni. Prezumţia de nevinovăţie este însă o prezumţie relativă, putând fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei în cursul probaţiunii. Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumţia de nevinovăţie determină structura procesului penal, aceasta operând atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească[7] Decizia nr. 1559/2012 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție.
  • Potrivit acestei prezumţii, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe bază de probe, găsindu-şi funcţionalitatea în toate momentele instrucţiei penale, dar şi în cursul judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Autorităţile judiciare au obligaţia de a porni de la prezumţia de nevinovăţie, sarcina administrării probelor trecând de la organul de urmărire penală la instanţa de judecată[8]Decizia nr. 1559/2012 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție.

[1] Aici.

[2] Aici.

[3] Mădălina Tomescu, Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Ediția a IV-a, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 33.

[4] Ibidem.

[5] Aici.

[6] Art.9 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, aici.

[7] Aici.

[8] Aici.

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]