Aici descoperim
dreptul tehnologiei

hacker-holding-mask_23-2147985363-1.jpg

Protecția datelor cu caracter personal nu este un drept absolut. În situațiile în care protecția datelor cu caracter personal intră în conflict cu alte drepturi și libertăți (dreptul de acces la informații de interes public, drepturile de autor, secrete comerciale etc), instanțele naționale trebuie să realizeze un test de echilibrare între instituțiile aflate în conflict, în funcție de particularitățile fiecărui caz și cu respectarea principiului proporționalității, pentru a afla care instituție primează și a putea pronunța o hotărâre care să poată fi pusă în executare.

În prezentul articol ne vom ocupa de conflictul dintre protecția datelor cu caracter personal și protecția drepturilor de autor prin rezumarea Cauzei C-461 (Bonner Audio AB vs. Perfect Communication Sweden AB) Hotărârea poate fi descărcată de aici.

Situația de fapt

Bonnier Audio și alții sunt societăți de editare, titulare, printre altele, ale unor drepturi exclusive de reproducere, de editare și de punere la dispoziția publicului a 27 de lucrări prezentate sub formă de cărți audio. Bonnier Audio și alții apreciază că, prin difuzarea publică a celor 27 de opere, fără acordul lor, cu ajutorul unui server FTP („file transfer protocol”), care permite partajarea de fișiere și transferul de date între calculatoare conectate la internet, s‑ar fi adus atingere drepturilor lor exclusive. Furnizorul de acces internet prin intermediul căruia a avut loc pretinsul schimb ilegal de fișiere este ePhone.

Bonnier Audio și alții au introdus la Solna tingsrätt [Tribunalul de Primă Instanță Solna] o cerere de emitere a unei somații de comunicare a numelui și a adresei persoanei care a utilizat adresa IP de la care se prezumă că au fost transmise fișierele respective în perioada cuprinsă între ora 3.28 și ora 5.45 din 1 aprilie 2009.

Acest furnizor, ePhone, s‑a opus cererii susținând în special că somația solicitată este contrară Directivei 2006/24.

În primă instanță, Solna tingsrätt a admis cererea de emitere a unei somații de comunicare a datelor în cauză.

Respectivul furnizor, ePhone, a formulat apel în fața Svea hovrätt [Curtea de Apel Svea], solicitând respingerea cererii de emitere a unei somații. Această societate a solicitat și sesizarea cu titlu preliminar a Curții pentru ca aceasta să precizeze dacă Directiva 2006/24 se opune posibilității ca informațiile privind un abonat căruia i s‑a atribuit o adresă IP să fie comunicate altor persoane decât autorităților vizate de directiva menționată.

Svea hovrätt a reținut că nicio dispoziție din Directiva 2006/24 nu interzice ca o parte într‑un litigiu civil să fie somată să comunice, altor persoane decât o autoritate publică, date privind abonații. Respectiva instanță a respins și cererea de sesizare cu titlu preliminar a Curții.

Aceeași instanță a constatat și că societățile editoare de cărți audio nu dovediseră existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală. Instanța a decis, așadar, să anuleze somația de comunicare a datelor în cauză pronunțată de Solna tingsrätt. Astfel, Bonnier Audio și alții au introdus recurs în fața Högsta domstolen.

Cauza a fost suspendată și s-au adresat mai multe întrebări preliminare Curții, printre care

Întrebărea preliminară principală

(1) Directiva 2006/24 […], în special articolele 3-5 și 11 din aceasta, se opune aplicării unei dispoziții de drept național, instituită în temeiul articolului 8 din Directiva 2004/48 […], care, în scopul de a identifica un abonat, permite somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi, în cadrul unei proceduri civile, identitatea abonatului căruia i‑a fost atribuită o adresă IP care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept? Se prezumă, pe de o parte, că solicitantul somației a dovedit existența unor indicii reale ale atingerii aduse dreptului de autor și, pe de altă parte, că măsura solicitată este proporțională.

Răspunsul Curții

Pe scurt, Curtea a răspuns negativ întrebării preliminare, statuând că Directiva 2006/24/CE  nu se opune aplicării unei legislații naționale care permite, în scopul de a identifica un abonat la internet sau un utilizator de internet, somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi identitatea abonatului căruia i‑a fost atribuită o adresă IP („Internet Protocol”) care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept.

Curtea a statuat, de asemenea, faptul că Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) și Directiva 2004/48 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, în măsura în care această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.

Argumentele Curții

Pentru a răspunde în sensul celor indicate anterior, argumentele Curții au fost, în principal, următoarele:

  • După cum rezultă din articolul 4 din Directiva 2006/24, datele păstrate în conformitate cu această directivă nu pot fi transmise decât autorităților naționale competente, în cazuri bine determinate și în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză.
  • Astfel, Directiva 2006/24 privește exclusiv prelucrarea și păstrarea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele publice de comunicații, în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de depistare și de urmărire a infracțiunilor grave, precum și transmiterea acestora către autoritățile naționale competente.
  • Directiva 2006/24 repezintă o reglementare specială și bine delimitată, care derogă și se substituie Directivei 2002/58.
  • În ceea ce privește acțiunea principală, trebuie arătat că legislația în cauză urmărește un obiectiv diferit de cel vizat de Directiva 2006/24, respectiv transmiterea de date în cadrul unei proceduri civile, pentru a se constata o atingere adusă drepturilor de proprietate intelectuală, obiectiv care nu intră, în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/24.
  • Pentru a oferi acest răspuns util, trebuie mai întâi amintit că în acțiunea principală Bonnier Audio și alții solicită comunicarea, pentru identificarea acestuia, a numelui și a adresei unui abonat la internet sau a unui utilizator de internet care utilizează adresa IP de la care se prezumă că au fost schimbate ilegal fișiere care conțin opere protejate.
  •  Trebuie să se constate că respectiva comunicare solicitată de Bonnier Audio și alții reprezintă o prelucrare a datelor cu caracter personal în sensul articolului 2 primul paragraf de Directiva 2002/58 coroborat cu articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46. Această comunicare intră, așadar, în domeniul de aplicare al Directivei 2002/58.
  • De asemenea, trebuie arătat că în acțiunea principală comunicarea acestor date este necesară în cadrul unei proceduri civile, în beneficiul titularului unui drept de autor sau al succesorului său în drepturi, cu alte cuvinte o persoană privată, iar nu în beneficiul unei autorități naționale competente.
  • În această privință, trebuie să se constate de la bun început că o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal în vederea asigurării protecției efective a drepturilor de autor intră, prin obiectul său, în domeniul de aplicare al Directivei 2004/48 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
  • Or, Curtea a hotărât deja că Directiva 2004/48 nu se opune stabilirii de către statele membre a unei obligații de transmitere către persoane private a unor date cu caracter personal pentru a se permite inițierea unor proceduri judiciare civile împotriva atingerilor aduse dreptului de autor, dar nici nu impune ca aceste state să prevadă o asemenea obligație.
  • Cu toate acestea, Curtea a adăugat că, la transpunerea, în special, a Directivei 2002/58 și a Directivei 2004/48, statelor membre le revine obligația să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a acestora din urmă care permite asigurarea unui echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii. Pe lângă aceasta, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a acestor directive, revine autorităților și instanțelor din statele membre nu numai sarcina de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform acelorași directive, ci și cea de a nu se întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii, precum principiul proporționalității.
  • Or, trebuie subliniat că, pentru a se putea dispune emiterea unei somații de comunicare a datelor în cauză, legislația națională în discuție impune existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală asupra unei opere, ca informațiile solicitate să poată facilita ancheta cu privire la încălcarea dreptului de autor sau la atingerea adusă unui asemenea drept și ca motivele care stau la baza acestei somații să fie de un interes superior inconvenientelor sau altor prejudicii pe care le poate provoca destinatarului ei sau oricăror interese care se opun acesteia.
  • Astfel, această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.
  • În această situație, o asemenea legislație trebuie considerată ca fiind de natură să asigure un echilibru just între protecția dreptului de proprietate intelectuală de care se bucură titularii dreptului de autor și protecția datelor cu caracter personal de care beneficiază un abonat la internet sau un utilizator de internet.

 

Te-ar putea interesa și alte articole scrise de acest autor


ethnic-player-with-football-using-phone-headphones_23-2148203544.jpg

Potrivit unui studiu din 2018, jocurile gratuite pe smartphone atrag aproape 60 % din utilizatorii de jocuri digitale. Un succes tot mai mare pentru aplicații de joc deseori gratuite și care cauzează dependență, utilizând uneori o cantitate mare de date.

 

Care sunt utilizările?

Printre jocurile cele mai descărcate de români se numără, în principal, cele denumite „free to play” (gratuite). Majoritatea acestor jocuri se obține gratuit în câteva clicuri și sunt, în special, adaptate situațiilor de mobilitate (tren, metrou…) sau perioadelor de inactivitate (coadă de așteptare, pauza zilnică…).

 

În spatele fiecărei afaceri cu jocuri gratuite se află colectarea de date…

Există o multitudine de modele economice pentru aplicațiile mobile de joc care variază de la publicitate (în aplicație sau în afara aplicației), microplăți sau freemium (pentru a obține avantaje și opțiuni, a grăbi evoluția sau a accesa alte nivele) la sponsoring (sponsorizare) sau promovarea serviciilor comerciale mai tradiționale.

Atunci când jocurile sunt gratuite, această gratuitate nu este în general decât una aparentă, fiindcă aplicațiile valorifică, mai mult sau mai puțin direct, datele generate de utilizatori de pe smartphone-ul lor. Acest lucru se aplică mai ales în cazul informației privind localizarea, care este “informația regină” a telefonului inteligent, una dintre veritabilele contraponderi ale jocului, care se dovedește a fi foarte prețioasă pentru a rafina ținta publicitară.

…pentru a încuraja cumpărarea

De asemenea, aplicațiile de jocuri profită de angajamentul jucătorilor pentru a colecta numeroase date comportamentale (răbdarea jucătorului, gustul riscului, descurajarea în fața unui obstacol…). Anumie aplicații doresc să exploateze la maxim comportamentul jucătorului pentru a încuraja achiziționarea care îl face să progreseze în cadrul jocului. Tehnicile se bazează pe aceleași mecanisme de frustrare și de recompense ca și la jocurile de noroc și cazinouri.

 

 

…pentru parteneriatele comerciale

În sfârșit, jocurile bazate pe localizare – cum ar fi Pokémon GO care beneficiază de o bază importantă de utilizatori – atrag persoanele către spații fizice comerciale (magazine partenere, mărci care sponsorizează locații…).

Mai concret, în loc să revândă datele utilizatorilor, autorul jocului preferă să-și determine jucătorii să-i viziteze partenerii comerciali. Aceștia îl vor remunera mai mult sau mai puțin pe autor în funcție de calitatea profilurilor care le vor trece pragul. Astfel, cu cât datele colectate de aplicație sunt mai precise, cu atât profilul jucătorului/consumatorului este mai fiabil, iar remunerarea autorului va fi mai consistentă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

De ce să fiți vigilenți cu datele dumneavoastră?

Multe informații colectate despre dumneavoastră

Dată fiind lipsa de transparență a anumitor aplicații, mulți utilizatori nu sunt conștienți de cantitatea de informații personale pe care o pot transmite către exterior și nici nu știu unde ajunge sau în ce scopuri poate fi utilizată. Nu trebuie niciodată pierdut din vedere că un joc gratuit implică o contrapondere care se obține de la jucător.

Vigilență față de riscul aplicațiilor rău intenționate

Mulți utilizatori ai aplicațiilor de jocuri online au fost deja victime ale unui prejudiciu (virus, piratarea unui cont de joc, suprafacturarea comunicațiilor etc.). Sub pretextul oferirii unei experiențe gratuite, o aplicație rău intenționată poate accesa informații de care nu are nevoie, poate conține un virus sau, mai mult, poate fura anumite informații bancare! Alte aplicații pot pur și simplu prezenta deficiențe de securitate.

 

Recomandări pentru jucători

  • să evitați utilizarea aplicațiilor terțe neoficiale, din surse necunoscute sau să le piratați;
  • să citiți comentariile utilizatorilor în magazinul de aplicații și să setați căutarea de opinii după comentariile cele mai recente;
  • atunci când este posibil, să limitați numărul de informații furnizate în timpul înscrierii: introduceți un pseudonim, utilizați o adresă de mail spam etc.;
  • să utilizați o parolă diferită de cele utilizate pentru alte servicii online;
  • închideți aplicațiile când ați terminat de jucat și ștergeți-le după ce nu le mai utilizați;
  • dacă telefonul dumneavoastră vă permite, dezactivați accesul la conexiunea de rețea pentru ca aplicația să nu poată avea acces la internet;
  • dacă jocul vă cere să faceți fotografii, gândiți-vă la celelalte persoane din jurul dumneavoastră și nu le fotografiați fără acordul lor;
  • resetați în mod periodic identificatorul dumneavoastră publicitar.
  • Verificați permisiunile solicitate înainte de a instala o aplicație și refuzați permisiunile care nu sunt necesare:
  • nu autorizați accesul la contacte sau la microfonul dumneavoastră dacă acest lucru nu este util, în special pentru un joc video;
  • dezactivați accesul aplicației la geolocalizarea smartphone-uluiatunci când nu e necesară: dacă geolocalizarea este indispensabilă jocului, puteți închide funcționalitatea o dată ce jocul este închis.

 

Sursa CNIL

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



medium-shot-judge-with-book-gavel_23-2148230760.jpg

Procesele de pe rolul instanțelor de judecată tergiversează, uneori, ani de zile, motivele sunt diverse. De cele mai multe ori, la primul termen de judecată se invocă de una dintre părți lipsa de apărare, motivată că doresc să își angajeze avocat, deși aveau cunoștință despre procesul intentat cu luni de zile înainte.

Majoritatea instanțelor sunt permisive și admit cererile de amânare, justificate pe lipsă de apărare, deși art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reglementează că amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă numai în mod excepțional, pentru motive temeinice care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

În practică, mai sunt întâlnite și situații în care avocatul uneia dintre părți solicită amânarea judecății fie reprezintă un alt client la o altă instanță (de regulă superioară), fie depun o adeverință medicală din care reiese că trebuie să respecte tratamentul prescris și li se recomandă odihnă la pat.

În ambele situații, avocatul are obligația să depună toate diligențele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredințat. În cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, își va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care își desfășoară activitatea într-o altă formă de exercitare a profesiei, dacă în prealabil obține acordul clientului în acest scop, potrivit art. 234 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat.

 

 

În condițiile în care s-a depus o adeverință medicală pentru a justifica amânarea judecății, dar în fapt avocatul nu este bolnav, ci este plecat în concediu, spre exemplu, partea interesată poate dovedi, prin orice mijloace de probă, situația de fapt, iar instanța are obligația să aplice o amendă avocatului, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2. lit. c) din Codul de procedură civilă, care prevede că: „Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite cu procesul, astfel: cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei: neprezentarea avocatului, care nu și-a asigurat substituirea sa de către un alt avocat, a reprezentantului sau a celui care asistă partea ori nerespectarea de către aceștia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanță, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului”.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Exemplu:

Într-o cauză de pe rolul Tribunalului Olt, avocatul pârâtului nu s-a prezentat la termenul fixat, depunând o cerere de amânare la care a fost anexată o adeverință medicală, încunoștințând și partea adversă, cu 5 zile înaintea termenului fixat. Reclamantul a făcut dovada, prin poze preluate de pe profilul facebook al avocatului, faptului că acesta este în vacanță, nicidecum nu este bolnav, astfel cum reiese din adeverința medicală. Instanța de judecată analizând susținerile părții a avertizat avocatul pârâtului că la următorul termen în care nu se va prezenta și nici nu-și va asigura substituirea, va fi amendat în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2. lit. c din Codul de procedură civilă. În acest caz, nu s-a aplicat direct o amendă judiciară, deoarece procedura de citare nu era completată cu toate părțile, astfel încât cauza se amâna.

 

Referințe:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



golden-justice-scale-front-lawyer-reading-book-table_23-2147898544.jpg

Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Hotărârile pronunțate în fond de Secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor sau curților de apel, spre exemplu, sunt atacate doar cu recurs, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că: „Hotărârea pronunțate în primă instanță poate fi atacată cu recurs […]”.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, în cadrul Deciziei nr. 873/2016 a stabilit natura căii de atac a recursului, și anume: „Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept”.

Motivarea recursului se realizează, conform art. 487 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prin însăși cererea de recurs, iar potrivit art. 489 alin. (1), recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică.

Legiuitorul a reglementat prin art. 486 din Codul de procedură civilă cerințele obligatorii care trebuie cuprinse în cererea de recurs, prin ele numărându-se și indicarea motivelor de nelegalitate pe  care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

 

 

Cerința reglementată la art. 486  alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, face referite tot la motivarea recursului, astfel încât se coroborează cu dispozițiile art. 487.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în jurisprudența sa, a arătat că „condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri” (ÎCCJ, Secția I Civilă, decizia nr. 14/2018).

Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs și dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenul legal de declarare a recursului, care potrivit art. 485 din Codul de procedură civilă este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Astfel, în cazul hotărârilor pronunțate de Secțiile de contencios administrativ și fiscale ale tribunalelor și curților de apel, spre exemplu, legea specială, și anume: Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, reglementează un termen mai scurt pentru exercitarea recursului, și anume, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Dacă recurentul depune motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, instanța le va respinge ca tardive și nu vor fi luate în considerare la analiza legalității hotărârii atacate, deoarece „căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordină publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează” (ÎCCJ, Secția I Civilă, decizia nr. 921/2018).

Cu toate acestea, legiuitorul a reglementat și o excepție de la motivarea recursului în termenul prevăzut de lege. Astfel, dacă motivele au fost invocate peste termenul prevăzut de lege, dar sunt catalogate drept motive de ordine publică, atunci instanța de judecată le va analiza și se va pronunța asupra lor, cu condiția ca recursul să fi fost declarat în termenul legal, iar numai motivele să fie depusă după expirarea termenului instituit de lege.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



sunny-meadow-landscape_1112-134.jpg

Ce este dreptul de preempțiune?

Dreptul de preempțiune este o variantă a promisiunii unilaterale de vânzare, în care proprietarul unui bun nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde preferință unei persoane dacă se va hotărî să-l vândă.

Conform art. 1730 alin. (3) din Codul Civil, în cazul în care proprietarul bunului decide să vându bunul său, preemptorului îi este făcută o ofertă, acesta având la dispoziție 10 zile, în cazul vânzării bunurilor mobile și 30 de zile, în cazul vânzării bunurilor imobile, pentru a accepta-o.

În cazul vânzării bunului cu privire la care există un drept de preempțiune fie legal, fie convențional, către un terț, vânzarea este valabilă numai dacă preemptorului nu și-a exercitat dreptul de preempțiune.

Putem vinde în mod liber un teren agricol situat în extravilan?

Prin Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan, cu modificările și completările ulterioare, a fost reglementat dreptul de preempțiune în cazul vânzării terenurilor agricole situate în extravilan

Enunțând dispozițiile art, 4 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, legiuitorul a dispus ca „Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al dreptului de preempțiune al coproprietarilor, arendașilor, proprietarilor vecini, precum și al statului român, prin Agenția Domeniilor Statului, în această ordine, la preț și în condiții legale”.

Înstrăinarea prin vânzare-cumpărare, fără respectarea dreptului de preempțiune se sancționează cu nulitatea relativă, având în vedere că se încalcă dispoziții legale care instituie un interes particular, în speță, al preemptorului.

Pentru vânzarea terenurilor agricole aflate în extravilan, se impune respectarea unei proceduri clare precizate în lege. Astfel, proprietarul terenului care urmează a fi înstrăinat trebuie să înregistreze la primăria unității administrativ-teritoriale, în situația în care se află terenul, o cerere prin care se va solicita afișarea ofertei de vânzare a terenului, în vederea încunoștințării preemptorilor, care trebuie să fie însoțită de documente doveditoare, potrivit art. 6 din Legea nr. 17.2014.

 

 

În termen de 1 zi lucrătoare de la data primirii ofertei, primăria va trebui să o afișeze la sediul său timp de 30 de zile sau, după caz, pe pagina de internet, De asemenea, oferta va fi transmisă în termen de 3 zile Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și structurilor teritoriale. Pe lângă ofertă, trebuie transmisă lista preemptorilor, copiile cererii de afișare și documentele doveditoare. Oferta va fi afișată de structurile anterior menționate, la sediul acestora sau pe pagina de internet, timp de 15 zile.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Titularul dreptului de preempțiune trebuie să-și manifeste în scris intenția de a cumpăra în termen de 30 de zile de la afișarea ofertei (care este un termen de decădere), să comunice acceptarea ofertei de vânzare și să o înregistreze la sediul primăriei unde a fost afișată.

Primăria va afișa, la rândul său, în termen de 24 de ore, acceptarea ofertei și o va trimite structurii centrale sau, după caz, structurilor teritoriale pentru afișare pe site.

Prin art. 7 din Legea nr. 17/2004, legiuitorul a reglementat situația în care mai mulți preemptori și-au manifestat intenția de a cumpăra. Astfel, vânzătorul va avea un drept de opțiune, ținând cont și de rangul preemptorilor, după cum urmează: „(2) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 6 alin. (2), mai mulți preemptori de rang diferit își manifestă în scris intenția de cumpărare, la același preț și în aceleași condiții, vânzătorul va alege, cu respectarea prevederilor art. 4, preemptorul, potențial cumpărător, și va comunica numele acestuia primăriei.

(3) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2), mai mulți preemptori de același rang își manifestă în scris intenția de cumpărare și niciun alt preemptor de rang superior nu a acceptat oferta, la același preț și în aceleași condiții, vânzătorul va alege dintre aceștia și va comunica numele acestuia primăriei.

(4) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2), un preemptor de rang inferior oferă un preț superior celui din oferta de vânzare sau celui oferit de ceilalți preemptori de rang superior lui care acceptă oferta, vânzătorul poate relua procedura, cu înregistrarea oferte de vânzare cu acest preț, cu preemptorii de rang superior”.

Dacă niciunul dintre titularii dreptului de preempțiune nu își manifestă intenția de a cumpăra, în termenul de 30 de zile de la afișarea ofertei de vânzare, terenul va putea fi înstrăinat în mod liber. Cu toate acestea, vânzarea liberă a terenului nu se poate face la un preț mai mic decât cel prevăzut în oferta de vânzare și nici în condiții mai avantajoase decât cele arătate de aceasta, sub sancțiunea nulității absolute.

Pentru încheierea contractului de vânzare a terenului agricol extravilan, fie în formă autentică la notar, fie prin pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare, va fi necesar un aviz final, care este eliberat de structura teritorială, în cazul înstrăinării unui teren a cărui suprafață ajunge la 30 de hectare sau de structura centrală, în cazul suprafețelor care depășesc 30 de hectare.

Respectarea procedurilor în privința dreptului de preempțiune se realizează de către structurile din aparatul central al Ministerului Agriculturi și Dezvoltării Rurale, respectiv structurile teritoriale ale acestuia.

 

 

 

Referințe:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



white-scissor-cutting-family-paper-cut-out-blue-background_49149-930.jpg

Simpla afirmare a unor considerații generale cu privire la membrii unei confesiuni religioase, care nu are la bază probe concrete, contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit legii fundamentale a statului român, în speță art. 4, România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, făcând abstracție de rasă, naționalitate, origine etnică, religie și alte criterii de natură discriminatorie.

Cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase, acestea nu pot fi îngrădite și nicio persoană nu poate fi constrânsă să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă (care ar fi contrară convingerilor personale).

În conformitate cu prevederile internaționale, în speță art. 9, persoanele dispun de libertate de gândire, conștiință și religie. Dreptul la libertatea de religie include chiar libertate unei persoane de a-și schimba religia sau convingere, dar și libertatea de manifestarea a religiei sau a convingerilor în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin următoarele modalități : cult, învățământ, practici, îndeplinirea ritualurilor.

 

 

Referitor la libertatea unei persoane de a-și manifesta religia sau convingerilor, aceasta nu poate să fie restrânsă decât în condițiile legii și numai când sunt măsuri necesare pentru siguranța publică, pentru protecția sănătății sau a moralei publice, pentru protecția ordinii ori a drepturilor și libertăților altor persoane, conform art. 9, pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În materie jurisprudențială, vom avea în vedere cauza Palau-Martinez contra Franței, privind diferența de tratament pe baza religiei.  Din prezenta cauză aflăm că reclamanta a cerut la nivelul instanțelor de judecată naționale încredințarea copiilor minori.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În perioada în care copiii se aflau în vacanță școlară la tatăl acestora, au fost înscriși la o școală de lângă domiciliul tatălui, instanțele decizând că minorii trebuie să fie scoși din sistemul educațional al martorilor lui Jehova. Sistemul educațional era unul la care mama copiilor aderase, iar instanțele au decis că un atare sistem ar impune copiilor anumite convingeri. În cauza prezentă, nr. 64927/01 din 2003, instanța a statuat asupra faptului că simpla afirmare a unor considerații generale cu privire la membrii unei confesiuni religioase, care nu are la bază probe concrete, contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (conform platformei online  https://jurisprudentacedo.com/Palau-Martinez-cotnra-Franta-Diferenta-de-tratament-pe-baza-religiei.-Incredintarea-copilului.html). În conformitate cu acest articol, este interzisă discriminarea. În sensul precizat, exercitarea drepturilor și a libertăților recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să fie asigurată fără discriminare în funcție de următoarele criterii : sex, rasă, culoare, religie, opinii politice, origine națională, origine socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, ș.a.m.d. (conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 privind interzicerea discriminării). Raportarea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a realizat la art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie.

 

 

Conform art. 8 din Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței personale. În acest scop, autorităților publice nu le este admis niciun amestec în exercitarea dreptului în cauză, decât în măsura în care amestecul este prevăzut de lege și ar reprezenta, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru anumite subdomenii (securitate națională, siguranță publică, bunăstare economică a țării, apărare ordine, prevenire fapte penale, ș.a.m.d.). În speță, fixarea reședinței copiilor la tatăl acestora, care a intervenit după ce copiii locuiseră pe o perioadă de trei ani alături de mama lor, a reprezentat un amestec în viața familială a acestora.

Ținând cont de susținerile Guvernului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis faptul că nu a putut să opereze o intervenție implicită ce apare în urma oricărui divorț. Mai mult, s-a observat faptul că la nivel intern a operat o ,,diferență de tratament” între părinții copiilor având la bază criteriul religiei. Dar, apreciază Curtea, judecătorul nu a făcut altceva decât să enunțe afirmații generale privind secta religioasă din care făcea parte reclamanta, fără să indice elemente concrete prin care să arate în ce manieră s-ar putea produce o influență a copiilor prin intermediul religiei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat de asemenea faptul că instanțele naționale au respins o cerere de anchetă socială, deși o atare cerere era indicată în situația expusă. O atare cerere ar fi avut un rol esențial privind situația educațională a copiilor. Curtea Europeană a remarcat modalitatea în care instanțele naționale au pronunțat o hotărâre în prezenta cauză, anume având în vedere criterii vagi, de natură generală, omițânt un aspect esențial. Acest aspect era reprezentat chiar de interesul real al copiilor.

Deci, tocmai în baza acestor considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statuând asupra modalității în care instanțele naționale au soluționat cauza. Acestea din urmă nu au făcut o raportare la interesul copiilor, care trebuia să primeze, ci la condiții generale privind confesiunea religioasă a unei persoane. Deci, instanțele naționale au considerat aprioric faptul că o anumită confesiune religioasă ar putea să aibă efecte nu tocmai benefice asupra dezvoltării copiilor în sistemul educațional și social.

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]

 



quadcopter-drone-flying-with-camera-lake_93200-13.jpg

Pentru ca supravegherea secretă a persoanelor să fie una în acord cu preceptele democratice, ea trebuie să fie prevăzută ca o procedură de sine stătătoare, o procedură fundamentată la nivel teoretic (legislativ) și practic (jurisprudențial).

Potrivit legii române, toate persoanele beneficiază de drepturi și libertăți fundamentale. Totodată, acestea au și anumite îndatoriri prevăzute de lege. Restrângerea drepturilor persoanelor (printr-o acțiune precum supravegherea), este prevăzută de Constituția României în cadrul art. 53. În acest sens, restrângerea se poate face numai prin lege. Condiția imediat următoare pe care o impune constituantul român este reprezentată de situația în care se impune restrângerea în subdomenii precum :

  1. Apărarea securității naționale;
  2. Apărarea ordinii ;
  3. Apărarea sănătății ;
  4. Apărarea moralei publice ;
  5. Apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor ;
  6. Desfășurarea instrucției penale;
  7. Prevenirea consecințelor unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav.

Supraveghezi prin CCTV angajații? Află mai multe despre pachetul nostru GDPR CCTV care să îți asigure conformitatea cu normele GDPR atunci când supraveghezi prin CCTV! 

 

 

În cadrul art. 53, alin. (2) este statuat faptul că restrângerea se poate dispune numai dacă este necesară într-o societate democratică. Democrația este astfel factorul în jurul căruia posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor și al libertăților gravitează. Caracterul democratic al statului este prevăzut la nivel constituțional în cadrul art. 1, alin. (3). Măsura restrângerii va urma la rândul său anumite condiții. Astfel, ea se va dispune numai dacă respectă principiul proporționalității prin raportare la situația determinantă. Aplicarea unei atare măsuri se va realiza pe precepte nediscriminatorii și fără a aduce atingere existenței drepturilor sau libertăților.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Supravegherea secretă a unei persoane constituie o restrângere a exercițiului drepturilor și a libertăților. În dreptul intern, supravegherea secretă a persoanei se află la art. 139 din Codul penal al României, sub denumirea de supraveghere tehnică. Măsura se dispune, după cum am specificat și într-un articol anterior referitor la supravegherea unei persoane prin sistem GPS, de către judecătorul de drepturi și libertăți, sub următoarele condiții:

  • Existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni specificate prin lege;
  • Proporționalitatea măsurii cu restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale ;
  • Imposibilitatea de obținere a probelor necesare în alt mod sau dificultatea obținerii acestora având ca o consecință posibilitatea de prejudiciere a anchetei (incluzând în această categorie și existența unui pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor de valoare) (a se vedea în acest sens Codul de procedură penală a României).

 

 

 

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în cauza Amann contra Elveției privind supravegherea secretă a persoanei, reclamantul era proprietar al unei firme ce avea ca obiect vânzările directe de produse. Acesta a fost contactat pentru vânzarea unui produs de către o femeie de la ambasada sovietică din Berna, apelul acestora fiind interceptat de către statul elvețian. S-a solicitat în acest sens poliției să desfășoare o anchetă penală cu privire la această situație. Cercetările poliției au condus la concluzia transmisă către statul elevețian, în speță către Ministerul Public, că reclmanatul ar acționa ca spion. Ulterior, aflând de existența dosarului, reclamantul a solicitat consultarea sa, solicitând instanțelor interne să îi acorde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, Curtea a statuat asupra cauzei prezentate, evidențiind următoarele aspecte:

  1. Supravegherea secretă a unei persoane constituie o imixtiune în dreptul persoanelor la viața privată;
  2. Imixtiunea se datorează lipsei de precizie a normei;
  3. Legalitatea supravegherii unei persoane se fundamentează numai dacă la nivel intern normele sunt ,,suficient de previzibile” pentru justificarea măsurii supravegherii;
  4. Invocarea de către autorități a unor norme ,,prea generale”, în speță a două articole din Codul ce procedură penală elvețian nu sunt suficiente pentru a justifica temeinicia măsurii;
  5. Simpla participare la conversație (fie telefonică) cu o persoană care este suspectată de activități contra statului elevețian nu conduce la concluzia imediată că persoana are și reprezentarea întregii situații faptice.

 

Concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului au fost cuprinzătoare în acest caz, având în vedere faptul că legea trebuie să detalieze cadrul necesar dispunerii unor măsuri ce restrâng în mode vident drepturile și libertățile persoanelor. Per a contrario, orice persoană poate să fie supravegheată în orice condiție, prin invocarea unor dispoziții cu mult prea generale pentru situațiile și cazurile practice existente.

Se consideră astfel că la nivel statal este necesară o cât mai bună conturare a modalităților prin care se pot restrânge drepturile și libertățile persoanelor. Analizând cauza, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat. Argumentul Curții Europene a Drepturilor Omului s-a bazat în mod principal pe inexistența unei norme la nivelul statului elevețian care să fie într-atât de detaliată încât să justifice măsura supravegherii persoanelor.  Art. 8 din cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului statuează asupra dreptului la respectarea vieții private și de familie. S-a considerat în acest sens că instanțele naționale și implicit acțiunile Ministerului Public au fost unele prejudiciabile pentru persoana în cauză (pentru reclamant), întrucât ele nu se justificau în raport de legislația statului elvețian.

Pentru ca supravegherea persoanelor să fie una în acord cu preceptele democratice, ea trebuie să fie prevăzută ca o procedură de sine stătătoare, o procedură fundamentată la nivel teoretic (legislativ) și practic (jurisprudențial).

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



photo-1436450412740-6b988f486c6b.jpg

O persoană are, potrivit legii civile, anumite atribute – care în dreptul intern poată denumirea de ,,atribute de identificare”. Atributele de identificare ale persoanei fizice sunt reprezentate de:

  1. numele persoanei;
  2. domiciliul sau reședința persoanei;
  3. starea civilă (a se vedea în acest sens art. 59 din Codul civil al României).

Aceste atribute delimitează statutul persoanei fizice de cel al persoanei juridice. Cu privire la nume, în situația în care numele sau prenumele unei persoane figurează în documentele de identificare ca fiind unul eronat, persoana în cauză are dreptul la rectificare. Procedura este una complexă și se regăsește sub forma acțiunilor de anulare, completare, modificare sau rectificare a actelor de stare civilă. Art. 100 din Codul Civil român prevede în cadrul unei asemenea proceduri modalitatea în și prin care se va realiza. Astfel, conform alin. (1), anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă, inclusiv a mențiunilor care sunt înscrise pe actele de stare civilă se va putea face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive. Procedura este una clară în această materie.

 

 

Cu privire la rectificarea actelor de stare civilă care sunt înscrise pe marginea acestora, rectificarea se va face fie din oficiu fie la cererea persoanei, numai în baza unei dispoziții dată de primarul de la primăria ce păstrează actul de stare civilă respectiv. Această procedură se aplică și mențiunilor înscrise pe marginea actelor de stare civilă. În ceea ce privește starea civilă, conform alin. (3), ea se va putea modifica numai în baza unei hotărâri judecătorești de anulare, completare sau modificare a actului de stare civilă respectiv, sub condiția formulării unei acțiuni de modificare a stării civile, care a fost admisă prin hotărâre judecătorească definitivă.

În privința efectelor produse de hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, incluzând și înregistrarea făcută în baza prezentei hotărâri, se va aplica principiul opozabilității actelor juridice. Acesta din urmă se aplică față de oricare altă persoană, sub condiția inexistenței unei hotărâri ulterioare care să stabilească contrariul. A fortiori, legea stabilește în cadrul alin. (4) faptul că actul administrativ prin care s-a dispus efectuarea unei rectificări a unui act de stare civilă, alături de înregistrarea făcută în baza acestui act, sunt opozabile oricărei persoane, sub auspiciile inexistenței unei probe contrare (a se vedea în acest sens Codul civil român, art. 100).

Te-ar putea interesa și:

 

 

Deși procedura este una simplă la nivel intern, la nivel internațional rectificarea efectuată cu privire la numele sau prenumele persoanelor devine o procedură complexă, anevoioasă. În acest sens este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

În cauza Guzel Erdagoz contra Turciei, nr. 37483/02 din octombrie 2008, instanța internațională a fost sesizată în sensul pronunțării cu privire la refuzul autorităților de a rectifica prenumele unei persoane. Persoana în cauză a introdus o cerere prin care a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în urma imposibilității acesteia de a primi subvenții, pe motiv că numele său nu era ortografiat la fel în toate registrele ce aparțineau statului        (conform platformei https://jurisprudentacedo.com/GUZEL-ERDAGOZ-c.-Turciei-Viata-privata-si-de-familie.-Refuzul-de-a-rectifica-ortografia-unui-prenume-in-registrul-de-stare-civila-incalcare.html).

 

Deși persoana era înscrisă încă din 1933 în registrul de stare civilă sub un anumit nume, aceasta a arătat că numele său era diferit, prin substituirea unei litere (,,Guzel” în loc de ,,Gozel”), persoanele apropiate fiind obișnuite cu alt nume (cel precizat ultimul). La nivelul statului turc, cererea persoanei a fost respinsă, motiv pentru care a considerat necesară sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului. Motivul invocat de instanțele interne a fost acela că numele (ortografierea și pronunția) nu figurau în dicționarul limbii turce. Invocând art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a statuat în unanimitate asupra încălcării drepturilor persoanei în cauză. Conform acestui articol, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. De asemenea, Convenția interzice amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, iar restrângerea se va face numai în măsura în care legea o prevede și dacă ea reprezintă într-o societate democratică, o măsură necesară pentru anumite subdomenii (siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora) (conform prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 8, platformă online https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf).

În motivarea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a invocat faptul că instanțele de la nivel intern nu au menționat dispozițiile legale sau interesele publice ori private ce s-ar fi aflat în conflict cu interesul legitim pe care persoana în cauză îl invocase. Utilizarea criteriului conform căruia numele nou nu figura în dicționarul limbii turce, consideră instanța internațională, nu are la bază un fundament juridic. Drept consecință, faptul că legea turcă nu prevede în mod clar modalitatea prin care autoritățile pot aprecia în domeniul cererilor de rectificare a prenumelor, a atras admiterea cererii reclamantei și statuarea în unanimitate a încălcării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (conform platformei online https://jurisprudentacedo.com/GUZEL-ERDAGOZ-c.-Turciei-Viata-privata-si-de-familie.-Refuzul-de-a-rectifica-ortografia-unui-prenume-in-registrul-de-stare-civila-incalcare.html).

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



businessman-examining-papers-table_1262-3706.jpg

În ședința din 14 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în fiecare cauză, a soluționat un recurs în interesul legii, prin care a statuat faptul că:

„Admite recursul în interesul legii promovat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. a), b), e) şi f) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) şi art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 constitutie titlu executoriu în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepţia situaţiei în care părţile impun semnătura drept condiţie de validitate a contractului.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2019.”

 

 

 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



top-view-mockup-tablet-person-typing-laptop_23-2148346177.jpg

În scopul formării personalului sau al evaluării acestuia, angajatorii înregistrează istoricul „acțiunilor informatice” ale angajaților lor din timpul conversațiilor telefonice cu clienții, cu prestatorii sau cu alți interlocutori. Ce reguli trebuie respectate?

Corelarea acțiunilor informatice cu conversațiile telefonice constă în înregistrarea imaginii care apare pe ecranul calculatorului angajatului, sub forma unor capturi de ecran sau a unui video, în paralel cu înregistrarea conversațiilor telefonice.

Totuși, recurgerea la acest dispozitiv poate să conducă la supravegherea angajaților sau la captarea unor elemente de natură privată (e-mailurile personale, conversațiile din mesageria instantanee sau parole confidențiale). Acest lucru este deosebit de invaziv și, în consecință, strict reglementat.

Înregistrarea conversațiilor telefonice și capturile de ecran

În principiu, nu poate să existe o captură de ecran corelată cu înregistrarea conversațiilor telefonice. 

Captura de ecran este o fotografie a ecranului calculatorului, realizată la un moment T.

Oricare ar fi scopul urmărit, o captură de ecran este susceptibilă să nu fie nici pertinentă, nici proporționată deoarece este vorba despre o imagine fixă a unei acțiuni izolate a angajatului care nu reflectă în mod fidel activitatea sa.

 

 

Înregistrarea conversațiilor telefonice și înregistrarea video a ecranului

În anumite condiții, poate să existe o corelare între înregistrarea conversațiilor telefonice și înregistrarea video a ecranului.

Înregistrarea video a ecranului permite urmărirea fără întrerupere a acțiunilor efectuate de către angajat pe stația sa de lucru. Contrar capturii de ecran, în acest caz este vorba despre un film care poate reflecta, într-un mod mult mai fidel, acțiunile angajatului.

 

Te-ar putea interesa și alte articole despre GDPR la locul de muncă:

 

Recurgerea la înregistrarea video a ecranelor, corelată cu înregistrarea conversațiilor într-un cadru profesional, poate fi proporționată atunci când este utilizată în singurul scop de a forma personalul și sub rezerva asigurării efective a următoarelor garanții:

  • angajații sunt informați despre această înregistrare;
  • înregistrarea video este limitată la fereastra/ferestrele aplicației de serviciu care face obiectul formării;
  • dispozitivul nu este activ decât în timpul unui apel telefonic: înregistrarea video se declanșează la începerea conversației telefonice și încetează la terminarea ei.
  • acest dispozitiv nu trebuie să privească decât persoanele care justifică o nevoie reală de formare pe o aplicație de serviciu sau un program informatic (persoane fără experiență sau debutante). Volumul înregistrării trebuie să fie, de asemenea, proporționat nevoii de formare și strict limitat la capacitatea de analiză a acestor înregistrări în scopul formării (este recomandat să nu se înregistreze zeci de apeluri dacă analiza nu vizează în final decât câteva dintre acestea);
  • angajații nu pot fi formați decât pe baza propriilor lor înregistrări video, cu excepția cazului în care celelalte înregistrări video sunt anonimizate;
  • accesul la înregistrări este limitat doar la persoanele autorizate și trebuie instituită o trasabilitate a accesului (dispozitiv de înregistrare);
  • trebuie puse în aplicare toate garanțiile specifice aplicabile înregistrărilor conversațiilor telefonice (cu titlu de exemplu, o linie telefonică dedicată reprezentanților personalului).

De reținut

Având în vedere impactul și riscurile deturnării și supravegherii asociate cu aceste dispozitive, corelarea înregistrărilor telefonice cu imaginea (captură de ecran sau video) acțiunilor angajatului este disproporționată atunci când este utilizată în alte scopuri decât formarea, cum ar fi evaluarea personalului, lupta împotriva fraudei interne etc. Angajatorul trebuie, în consecință, să utilizeze mijloace alternative pentru acest tip de dispozitiv.

Te-ar putea interesa și:

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



blog-legalup-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord