Filiația și stabilirea filiației copilului conform legislației române

Filiația este instituția legală ce descrie raportul juridic dintre copii și părinți. Filiația se întemeiază, de regulă, pe legătura de sânge dintre copil și părinte, dar ea este aplicabilă și adopției. Filiația este aplicabilă și reproducerii umane asistate medical cu un terț donator[1]. Odată ce filiația a fost stabilită, se creează o serie de drepturi și obligații în sarcina părinților și a copiilor (e.g. autoritatea părintească, obligația de întreținere, vocația la moștenire). Agenția pentru Drepturi Fundamentale (FRA) este de părere că orice copil are un drept la identitate ce include și dreptul de a-și cunoaște propria filiație[2]. Deși în cele mai multe cazuri filiația unui copil față de părinții săi este certă, în practică se întâlnesc deseori situații în care este necesară stabilirea filiației unui copil față de mama sa sau față de tatăl său. În practică se întâlnesc și situații în care se contestă filiația unui copil. Aceste acțiuni sunt cunoscute, din punct de vedere juridic, ca acțiuni în contestarea filiației (față de mamă sau față de tată) sau acțiuni în tăgada paternității.

Cum se stabilește filiația unui copil?

Art. 408 Cod Civil prevede modurile în care se stabilește filiația unui copil față de părinții săi. La nivel doctrinar, s-a afirmat că „stabilirea filiației înseamnă probarea faptului juridic sau actului juridic din care recurge raportul de descendență dintre un copil și fiecare din genitorii săi”[3].

Stabilirea filiației față de mamă

De cele mai multe ori, filiația față de mamă rezultă, potrivit Codului Civil, din faptul nașterii. Cu toate acestea, filiația față de mamă poate fi stabilită și prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească. Astfel, așa cum se arată în doctrină, în mod obișnuit, filiația față de mamă se stabilește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă și prin certificatul de naștere[4]. Atunci când aceste acte nu există (i.e. nașterea nu a fost înregistrată) sau atunci când copilul a fost trecut în acte ca fiind născut din părinți necunoscuți, stabilirea filiației unui copil față de mamă se poate realiza prin actul de recunoaștere al mamei[5]. În doctrină s-a afirmat că „recunoaşterea este actul juridic unilateral prin care o persoană declară legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde că este al său. Aşadar, recunoaşterea constă într-o declaraţie voluntară făcută, după caz, de o femeie prin care aceasta mărturiseşte că un anumit copil este cel pe care ea l-a născut sau de către un bărbat prin care acesta mărturiseşte că este tatăl unui copil conceput şi născut în afara căsătoriei”[6]. Actul de recunoaștere poate fi realizat printr-o declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament – art. 416 Cod Civil. Important de menționat este faptul că recunoașterea este irevocabilă – odată ce un copil a fost recunoscut, părintele nu își mai poate retrage declarația. Cu toate acestea, recunoașterea este susceptibilă de a fi anulată pentru eroare, dol sau violență sau pentru, așa cum s-a arătat în doctrină, lipsa discernământului[7].

Filiația copilului. Acțiunea în stabilirea maternității

În practică, lucrurile se complică atunci când un copil nu are filiație maternă sau se contestă realitatea celor cuprinse în actul nașterii. Într-o astfel de situație, se poate introduce, în fața instanțelor de judecată, o acțiune în stabilirea maternității. Prin intermediul acțiunii în stabilirea maternității, instanța de judecată trebuie să stabilească, conform probelor administrate, filiația unui copil față de o anumită mamă. Dreptul la acțiune aparține copilului, este imprescriptibil și poate fi introdusă atât împotriva mamei, cât și împotriva moștenitorilor pretinsei mame (art. 423 Cod Civil). Stabilirea filiației copilului poate produce efecte juridice cu privire la nume, autoritatea părintească, locuința copilului, obligația de întreținere, succesiune etc[8].

Stabilirea filiației față de tatăl din căsătorie

Art. 408 Cod Civil prevede că filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin efectul prezumției de paternitate. Ce înseamnă prezumția de paternitate? Prezumția de paternitate este prezumția potrivit căreia copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. În doctrină s-a arătat faptul că, la originea acestei prezumții, se află o maximă din dreptul român potrivit căreia „Pater is est quem nuptiae demonstrant” (Tată este acela pe care căsătoria îl arată ca atare)[9]. Aceasta este o prezumție ce poate fi răsturnată dacă se dovedește că este imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Prezumția de paternitate poate fi răsturnată dacă, de exemplu, în timpul procesului, se dovedește că soții nu au avut contact sexual sau se dovedește inexistența unei legături de sânge prin probe biologice.

 


Ce se întâmplă însă cu copilul născut în timpul divorțului? Deoarece legea nu prevede, prezumția de paternitate a soțului mamei operează până la data desfacerii căsătoriei. Cu alte cuvinte, se prezumă că respectivul copil are ca tată pe soțul mamei chiar dacă soții se află în proces de divorț. Cu toate acestea, situația este diferită dacă părțile au fost despărțite în fapt și se poate dovedi că nu au existat relații intime, fiind, în consecință, imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Într-o astfel de situație, filiația copilului poate fi negată (prin intermediul acțiunii în tăgada paternității) dacă se dovedește că este imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei

Filiația paternă a copilului poate fi stabilită și față de tatăl din afara căsătoriei. Art. 408 alin. (3) din Codul Civil prevede faptul că filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. În doctrină s-a afirmat că „recunoaşterea este actul juridic unilateral prin care o persoană declară legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde că este al său”[10].Actul de recunoaștere poate fi realizat printr-o declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament – art. 416 Cod Civil. Important de menționat este faptul că recunoașterea este irevocabilă – odată ce un copil a fost recunoscut, părintele nu își mai poate retrage declarația. Ce se întâmplă însă dacă tatăl din afara căsătoriei nu dorește să recunoască copilul? Într-o astfel de situație, paternitatea poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească. Calea procesuală este acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei.

Filiația copilului. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei

În ceea ce privește stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească, titularul dreptului la acțiune este copilul, iar acțiunea poate fi pornită de către mamă sau de către reprezentantul legal al copilului (art. 425 Cod Civil). Având în vedere că filiația este deosebit de importantă pentru aplicarea regulilor privind moștenirea, această acțiune poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată (art. 425 Cod Civil). Paternitatea se prezumă dacă, în cursul procesului, se dovedește existența conviețuirii în timpul legal al concepțiunii (art. 426 Cod Civil). Existența conviețuirii în timpul legal al concepțiunii se poate dovedi prin orice mijloc de probă[11]. Aceasta este o prezumție ce poate fi răsturnată dacă se dovedește că este exclus ca pretinsul tată să fi conceput copilul (art. 426 alin. (2) Cod Civil). Și în această situație, se poate recurge la orice mijloc de probă pentru a dovedi că este exclus ca pretinsul tată să fi conceput copilul[12]. Dacă acțiunea în stabilirea paternității se admite, atunci „copilul a fost și rămâne din afara căsătoriei, dar cu filiația față de tată legal stabilită”. Stabilirea filiației copilului poate produce efecte juridice cu privire la nume, autoritatea părintească, locuința copilului, obligația de întreținere, succesiune etc[13].

Acțiunea în tăgada paternității

Astfel cum am menționat anterior, există o paternitate prezumată a copilului față de soțul mamei. Cu toate acestea, dacă este imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului, legea a prevăzut un remediu legal: acțiunea în tăgada paternității. Tăgada paternității este un mijloc procesual prin intermediul căruia se solicită instanței de judecată să elimine filiația unui copil față de un anumit tată. Deși pentru dovedirea inexistenței paternității se poate utiliza orice mijloc de probă[14], în practică se apelează deseori la expertize medico-legale (e.g. teste ADN). Cine poate porni acțiunea în tăgada paternității? Deși în vechiul Cod al Familiei se preciza că această acțiune poate fi pornită numai de către soțul mamei[15], Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 349/2001, a considerat că această prevedere este neconstituțională în măsura în care ea este rezervată doar tatălui, fără a putea fi utilizată și de către mamă și copil. Ca urmare, actualul Cod Civil prevede faptul că acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de către mamă, de către soțul mamei, de către tatăl biologic și de către copil. Dacă acțiunea în tăgada paternității este admisă de către instanța de judecată, atunci copilul își pierde filiația față de respectivul tată. Ca efect al pierderii filiației se pot produce o serie de consecințe juridice (e.g. autoritate părintească, nume, moștenire, obligație de întreținere)[16].

Referințe:

[1] Alin-Gheorghe Gavrilescu, Stabilirea Filiaţiei Copilului Prin Recunoaştere, 30 aprilie 2014, Annals of the Constantin Brancusi University – Juridical Sciences Series, No. 1, 2014, p. 21.

[2] FRA, Manual de drept european privind drepturile copilului, 2015, Belgia, p. 78, disponibil la următoarea adresă, link accesat 15.06.2021.

[3] Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei, Ediția a IV-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 387.

[4] Emese Florian în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 446.

[5] Ibidem.

[6] Alin-Gheorghe Gavrilescu, op. cit., p. 22-23.

[7] Emese Florian în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 457.

[8] Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 427.

[9] Idem, p. 409.

[10] Alin-Gheorghe Gavrilescu, op. cit., p. 22-23.

[11] Emese Florian în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 464.

[12] Emese Florian în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 464.

[13] Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 427.

[14] Idem, p. 418.

[15] Idem, p. 413.

[16] Idem, p. 427.




























AFLĂ MAI MULTE!