LegalUp, autor la

true-proportions-european-union-flag-with-texture_88653-389-1.jpg

În Uniunea Europeană, legislația (e.g. regulamente, directive, decizii) se adoptă conform unor reguli bine definite, potrivit unor puteri împărțite între statele membre și Uniunea Europeană și conform unor principii (principiul atribuirii de competențe, principiului proporționalității, principiul subsidiarității). Astfel, UE poate legifera doar în domeniul unde a fost împuternicită, prin tratate, de către statele membre (principiul atribuirii de competențe). Astfel cum s-a afirmat în doctrină, „legiuitorul unional este – în general – un legiuitor subsidiar. Exercitarea competențelor sale neexclusive este restricționată prin principiul subsidiarității”[1]. UE are mai multe competențe, respectiv (i) competențele exclusive – în cadrul competențelor exclusive doar UE poate adopta legislație, statele membre neavând posibilitatea să reglementeze intern aceste domenii (e.g. mediul, concurența în piața internă, politica monetară pentru țările ce au ca monedă euri); (ii) competențe partajate cu statele membre, unde atât UE, cât și statele membre pot adopta legislație; (iii) competențe de coordonare/sprijinire.

În privința competentelor exclusive ale UE, lucrurile sunt, în principiu clare: doar UE are competența de a elabora legislație în acele domenii, iar statele membre trebuie să se a abțină a reglementa acele domenii. Lucrurile încep să se complice în situația competențelor partajate, unde atât UE, cât și statele membre au competența de a legifera. Pentru a se stabili un echilibru între cele două puteri de legiferare (ale statelor membre și ale UE), s-a născut principiul subsidiarității. S-a afirmat faptul că acest principiu este un principiu specific regimurilor federale[2]. În doctrină s-a afirmat că principiul subsidiarității reprezintă un principiu care rezolvă conflictul de competențe între UE și statele membre[3].

Principiul proporționalității este consacrat legal la art. 5 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (în continuare „TUE”) și în Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiului subsidiarității și principiului proporționalității. Principiul subsidiarității este definit în art. 5 alin. (3) din TUE într-o formulă destul de ambiguă:

„În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Din interpretarea textului anterior, rezultă că, pentru ca Uniunea să adopte legislație în domenii care nu sunt de competența sa exclusivă, trebuie îndeplinite două condiții. Prima condiție se referă un „criteriu al insuficienței naționale”[4] – la imposibilitatea statelor membre de a realiza obiectivele acelei acțiuni, atât la nivel central, cât și la nivel regional și local. A doua condiție se referă la „criteriul eficienței comparative”[5] – posibilitatea Uniunii de a realiza mai bine obiectivele, la nivelul Uniunii. În doctrină s-a arătat că, atunci când în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE”) se solicită anularea unui act al UE pentru încălcarea principiului subsidiarității, CJUE are tendința de a evalua doar primul criteriu[6]. Cu alte cuvinte, conform autorilor citați anterior, au existat spețe unde CJUE a considerat că a fost respectat principiul subsidiarității chiar dacă a fost luat în calcul doar criteriul insuficienței naționale (imposibilitatea statelor membre de a realiza obiectivele acelei acțiuni), nefiind luat în calcul și „criteriul eficienței comparative[7] – posibilitatea Uniunii de a realiza mai bine obiectivele, la nivelul Uniunii. Cu alte cuvinte, CJUE considerat că UE are competența de a legifera chiar în lipsa unei evaluări obiective din care să reiasă că UE poate realiza mai bine obiectivele decât statele membre. Unii autori au mers atât de departe încât au afirmat că CJUE nu a dorit să ia în serios principiul subsidiarității[8].

Referințe:

[1] R. Schütze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, București, 2012, p. 185.

[2] R, Schütze, T. Tridimas (ed.), Oxford Principles of European Law. Volume I: The European Union Legal Order, Oxford University Press, 2018, p. 222.

[3] Ibidem.

[4] R. Schütze, cit. supra n. 1, p. 177.

[5] Ibidem.

[6] R, Schütze, T. Tridimas (ed.), Oxford Principles of European Law. Volume I: The European Union Legal Order, Oxford University Press, 2018, p. 233.

[7] Ibidem.

[8] R, Schütze, T. Tridimas (ed.), cit. supra n. 2, p. 233.

VEZI ARTICOLUL

the-roman-coliseum-in-the-early-morning-655490208-5a750519875db90037324138-1200x675.jpg

În Roma Antică, nu exista egalitate, societatea fiind divizată între oameni liber și sclavi. Nu toți oamenii liberi aveau drepturi politice deoarece numai aristocrația putea conduce[1]. Legea celor 12 table a fost prima lege scrisă din Roma Antică și a apărut pe fondul conflictului dintre patricieni și plebei[2]. Acest conflict pentru egalitate politică și pentru egalitate în drepturi între patricieni (nobilimea) și plebei (oamenii de rând) a durat aproximativ 200 de ani (500 î.e.n. – 286 î.e.n.)[3]. În zorii Republicii Romane, puterea era deținută de patricieni. Până la adoptarea legii celor 12 table, dreptul nu era scris, ci era bazat pe cutumă (obicei). Deoarece dreptul nu era scris, plebeii erau nemulțumiți că nu își cunoșteau drepturile[4] și că legea era aplicată în mod arbitrar și discriminatoriu[5], așadar în anul 462 î.e.n., aceștia au solicitat ca dreptul cutumiar să fie scris și făcut public[6]. În acea perioadă dreptul era nescris și cunoscut doar de către patricieni[7]. Având în vedere că magistrații erau formați în exclusivitate din patricieni, acuzațiile plebeilor cu privire la aplicarea arbitrară a legii puteau fi considerate întemeiate[8].

În cele din urmă, patriciatul a fost de acord să desemneze o comisie însărcinată cu elaborarea dreptului scris[9]. Plebea a protestat deoarece în comisie nu a fost inclus nici un plebeu, așadar a fost instituită o nouă comisie în care au fost incluși și cinci plebei, iar această comisie a publicat, în anul 449 î.e.n., o nouă lege, pe douăsprezece table de bronz[10]. Textul nu mai există astăzi deoarece tablele de bronz au fost distruse în anul 390 î.e.n, an în care Roma a fost incendiată de către gali[11].

Legea celor 12 table – conținut

Legea celor 12 table a reflectat viața unei comunități primitive de agricultori romani. Legea a fost considerată un adevărat cod, iar cele douăsprezece table de bronz reglementau diverse materii precum organizarea familiei, succesiuni, proprietatea privată, drept penal, norme de procedură[12]. Legea celor 12 table a codificat și cutuma, cum ar fi interdicția mariajului între patricieni și plebei[13]. Legile erau dure și primitive reflectând, de exemplu, dreptul creditorului de a-și vinde debitorii insolvenți ca sclavi sau de a-i ucide (Tabla III) sau puterea absolută a capului de familie (pater familias) asupra soției, copiilor și nepoților din fii [14]. Tabla VII conținea prevederi cu privire la dreptul de proprietate: fructele care cădeau din copac pe proprietatea vecinului aparțineau proprietarului copacului, reguli cu privire la întreținerea drumurilor etc. Dreptul penal (Tabla VIII) era crud și primitiv, existând pedepse corporale și pedeapsa cu moartea[15]. Tot în Tabla VIII erau incluse și reguli cu privire la răspunderea civilă delictuală, precum plata de despăgubiri victimei sau răspunderea civilă pentru fapta animalului sau fapta sclavului[16]. Cu privire la pedeapsa cu moartea, Tabla IX prevedea în mod expres faptul că nimeni nu poate fi condamnat la moarte decât în urma unui proces și a unei sentințe[17]. Cu toate acestea, prevederile de drept public nu erau numeroase, cele mai multe prevederi reglementau dreptul civil (e.g. drepturile reale, succesiuni, răspunderea civilă, inclusiv răspunderea civilă a proprietarului unui sclav pentru fapta sclavului, obligații, regulile bunei-vecinătăți)[18].

Legea celor 12 table nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de 11 secole, însă a devenit inaplicabilă la sfârșitul Republicii și începutul Imperiului[19]. Ulterior legii, au fost adoptate multe alte legi scrise, însă legislația scrisă a Romei a rămas relativ nedezvoltată în comparație cu legislația Greciei Antice[20]. Această lege a constituit și o piatră de hotar în aplanarea conflictului dintre patricieni și plebei, deoarece la aproximativ 100 de ani de la adoptarea legii, patricienii și plebeii au devenit egali din punct de vedere politic[21].

Te-ar putea interesa și:

Referințe:

[1] Conform Wikipedia.

[2] Emil Molcuț, Drept Roman, p. 40, curs disponibil la următoarea adresă.

[3] Conform Wikipedia.

[4] George Mousourakis, The historical and institutional context of Roman Law, Routledge, 2016, p. 63.

[5] George Mousourakis, Roman Law and the Origins of the Civil Law Tradition, Ed. Springer, 2015, p. 32.

[6] George Mousourakis, op. cit. supra n. 4, p. 63.

[7] Ibidem.

[8] George Mousourakis, op. cit. supra n. 5, p. 32.

[9] Emil Molcuț, Drept Roman, p. 40, curs disponibil la următoarea adresă.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 41.

[12] Conform Wikipedia.

[13] George Mousourakis, op. cit. supra n. 4, p. 63.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Conform Wikipedia.

[17] George Mousourakis, Fundamentals of Roman Private Law, Ed. Springer, 2012, p. 14.

[18] Ibidem.

[19] Emil Molcuț, Drept Roman, p. 41, curs disponibil la următoarea adresă.

[20] George Mousourakis, op. cit. supra n. 17, p. 15.

[21] Conform Wikipedia.

VEZI ARTICOLUL

Într-un proces civil, există mai multe acte de procedură cu diverse roluri, cel mai cunoscut act de procedură fiind cererea de chemare în judecată. Cu titlu prealabil, este important de subliniat că un proces civil parcurge inițial o etapă scrisă, prin intermediul căreia părțile formulează și depun o serie de acte de procedură. Cererea de chemare în judecată este primul act de procedură adresat instanței. Prin intermediul unei cereri de chemare în judecată, reclamantul învestește instanța cu soluționarea unui proces civil[1]. De regulă, reclamantul solicită instanței să dispună ceva în legătură cu o altă persoană sau entitate – pârâtul. Exemplu: reclamantul (Mihai) este deranjat că vecinul său (pârâtul) ascultă muzică la maxim și îi solicită instanței să oblige pârâtul la despăgubiri. Într-o astfel de situație, reclamantul depune la instanță o cerere de chemare în judecată împotriva vecinului său. Deoarece pârâtul are dreptul să se apere pe parcursul procesului civil, legislația procesuală civilă îi oferă un instrument necesar pentru apărare: întâmpinarea. Întâmpinarea este, potrivit art. 205 Cod de procedură civilă, actul de procedură prin care pârâtul are posibilitatea să se apere față de o cerere de chemare în judecată. După ce a fost depusă întâmpinarea, aceasta se va comunica reclamantului pentru ca acesta din urmă să depună răspuns la întâmpinare.

Este întâmpinarea obligatorie?

În sistemul de drept român, de regulă, întâmpinarea scrisă este obligatorie pentru a da posibilitatea pârâtului să arate în scris, instanței și părții adverse, apărările sale și probele pe care se sprijină aceste apărări[2]. Un astfel de act este și necesar pentru simplificarea procesului de judecată, astfel încât instanța și părțile să cunoască, de la început, susținerile și probele părților adverse. Art. 208 Cod de Procedură Civilă prevede în mod expres faptul că întâmpinarea este obligatorie, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Așa cum vom arata mai târziu în articol, nedepunerea întâmpinării scrise în termen are o serie de consecințe neplăcute pentru pârât. Întâmpinarea este obligatorie nu doar la judecata în primă instanță, ci și la judecata în apel, în căile extraordinare de atac (recurs, revizuire, contestație în anulare) sau în cadrul contestației la executare[3]. Întâmpinarea nu este obligatorie în anumite cazuri expres prevăzute de lege: în cererile de ordonanță președințială, procedura de evacuare etc.

Ce trebuie să conțină întâmpinarea?

Conform art. 205 Cod de Procedură Civilă, întâmpinarea trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, mai multe elemente, respectiv:

datele de identificare ale pârâtului;
adresa poștală unde se vor comunica actele de procedură din România pentru pârâtul ce locuiește în străinătate;
excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea reclamantului (e.g. excepții de necompetență, excepția lipsei calității procesuale, excepția prematurității). Pârâtul ar trebui să acorde o importanță deosebită invocării acestor excepții deoarece ele pot conduce către respingerea mai rapidă a cererii reclamantului. De exemplu, pârâtul ar putea invoca excepția prescripției pentru situațiile în care reclamantul nu mai este în termenul legal să îl acționeze în instanță.
răspunsul la toate pretențiile reclamantului;
răspunsul la motivele de fapt și de drept ale reclamantului; Este important ca pârâtul să își construiască, prin intermediul întâmpinării, atât apărări în fapt, cât și apărări în drept. Prin apărări în fapt se înțeleg acele apărări care tind să contrazică situații faptice precum întâmplări, evenimente. Prin apărări în drept se înțeleg acele apărări care au diverse scopuri precum negarea aplicabilității unui text de lege, propunerea unor interpretări diferite, identificarea erorilor de drept, de interpretare sau de raționament logic.
dovezile pe care se sprijină întâmpinarea; Dacă dovada se face prin înscrisuri, pârâtul va trebui să anexeze, la fiecare exemplar al întâmpinării, copii de pe înscrisuri, certificate pentru conformitate cu originalul. Dacă pârâtul solicită dovada cu martori, va trebui să indice numele, prenumele și adresa martorilor. Dacă se solicită interogatoriul se va solicita înfățișarea personală a părții adverse sau, dacă legea prevede răspunsul scris la interogatoriu, interogatoriul (întrebările) vor fi atașate întâmpinării.
Semnătura. Dacă întâmpinarea este transmisă pe cale electronică, cererea poate fi semnată electronic.

De asemenea, astfel cum s-a arătat în doctrină, este important ca întâmpinarea să cuprindă numărul dosarului și instanța căreia îi este adresată[4].

Care este termenul de depunere a întâmpinării?

Cererea de chemare în judecată se comunică, de către instanță, prin poștă sau prin alte mijloace, pârâtului. Pârâtul este obligat să depună întâmpinarea în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată[5]. În unele cazuri, termenul este mai scurt, fiind indicat în mod expres de lege. Întâmpinarea se comunică reclamantului care poate depune răspuns la întâmpinare.

Ce se întâmplă dacă întâmpinarea nu a fost depusă în termen?

În dreptul procesual civil, nedepunerea întâmpinării în termen este sancționată foarte aspru. Art. 208 Cod Procedură Civilă prevede faptul că, într-o atare situație a nedepunerii în termen a întâmpinării, pârâtul este decăzut din dreptul de a mai propune și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică. Cu alte cuvinte, dacă pârâtul nu depune întâmpinarea în termen, acestuia îi va fi mult mai dificilă construirea și susținerea apărării pe parcursul procesului civil[6]. Mai mult, astfel cum s-a arătat în doctrină, pârâtul nu va mai putea formula nici cerere reconvențională[7].

Ai nevoie de ajutor în redactarea întâmpinării? Contact: avruxandrasava@gmail.com.

Referințe:

[1] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013, p. 251.

[2] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 351.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 352.

[5] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 256.

[6] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 353.

[7] Ibidem.

VEZI ARTICOLUL

Traficul de influență este o infracțiune de corupție și o infracțiune de serviciu incriminată și sancționată de art. 291 Cod Penal. Această infracțiune reprezintă o „vânzare” a influenței pe care o persoană o are sau lasă impresia că o are asupra unui funcționar public[1]. Traficul de influență este infracțiunea prin intermediul căreia autorul ei, care are influență asupra unui funcționar public sau lasă impresia că are influență asupra unui funcționar public, promite că va determina funcționarul public să acționeze într-un anumit mod (e.g. să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu) și pretinde, primește sau acceptă promisiunea unor bani sau alte foloase. Pedeapsa prevăzute de lege pentru traficul de influență este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar banii, valorile sau bunurile primite sunt supuse confiscării. Un exemplu de trafic de influență este acela în care o persoană pretinde că are influență asupra unui judecător și solicită o sumă de bani pentru a determina judecătorul să ia o decizie favorabilă. Persoana care oferă o astfel de sumă de bani săvârșește infracțiunea de cumpărare de influență.

Care e diferența între lobby și trafic de influență?

Potrivit Wikipedia, în România există confuzie între lobby și traficul de influență deoarece mulți români consideră că acestea ar fi sinonime. Cele două noțiuni nu sunt sinonime. În timp ce traficul de influență este o activitate ilegală și o infracțiune de corupție, activitatea de lobby este o expresie exercitării libertății de exprimare[2], o concretizare a glasului societății civile (e.g. persoane fizice, ONG-uri). Or, prin activitatea de lobbying se înțelege încercarea unui grup sau a unei persoane de a determina puterea executivă sau legislativă de a adopta o anumită poziție pentru a servi intereselor legitime ale respectivului grup. Această activitate este legală deoarece reprezintă o metodă legitimă prin intermediul căreia reprezentații societății civile (e.g. persoane fizice, grupuri, ONG-uri) își pot exprima libertatea de exprimare într-o societate democratică. Art. 51 din Constituția României ridică, la rang de drept fundamental, dreptul la petiționare. Acest drept la petiționare oferă cetățenilor și organizațiilor legal constituite dreptul de a adresa, gratuit, petiții autorităților publice. Autoritățile publice sunt obligate, conform art. 51 alin. (4) din Constituție, să răspundă la petiții în termenele legale. Acțiunile urmărite sunt și ele, de cele mai multe ori, legitime: acțiuni pentru salvarea mediului, acordarea drepturilor unor grupuri vulnerabile (e.g. minorități, angajați, vârstnici, tineri, persoane cu handicap), acțiuni pentru egalitatea între sexe. Uneori lobbying-ul este necesar pentru a determina pe cei aflați la putere să își respecte promisiunile asumate în timpul mandatului. Cu toate acestea, activitatea de lobbying se poate transforma într-o activitate ilegală, în măsura în care, pentru atingerea obiectivelor, se recurge la fapte de corupție.

Referințe:

[1] M.-C. Toader, Trafic de influență versus lobby, 17.02.2016, juridice.ro.

[2] Sursa la următoarea adresă.

VEZI ARTICOLUL

Am putea defini izvoarele de drept ca fiind sursele prin intermediul căreia dreptul își exprimă conținutul. Dreptul este într-o continuă mișcare, fiind influențat și dirijat de izvoarele acestuia. Dreptul are izvoare diferite în diversele sisteme de drept. Dacă în sistemul de drept romano-germanic, din care face parte și România, sursa primară (i.e. izvorul principal) este legea, în sistemul de drept anglosaxon izvorul principal este reprezentat de jurisprudență, conform doctrinei precedentului juridic[1]. Cu toate acestea, diferitele sisteme de drept se inspiră reciproc, așadar, în ultima perioadă, observăm că în sistemul de drept romano-germanic, precedentul judiciar începe să ocupe tot mai mult teren în ierarhia izvoarelor de drept. În Uniunea Europeană, principalul fenomen generator este reprezentat de activitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene, a cărei jurisprudență se află într-o amplă perioadă de expansiune ca efect al pătrunderii dreptului Uniunii în tot mai multe domenii ale vieții economice și sociale. Ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană, dreptul european a devenit parte din dreptul intern, având, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României și potrivit art. 5 Cod Civil, prioritate de aplicare față de dispozițiile contrare din dreptul intern. Așadar, am putea afirma faptul că o consecință a integrării României în UE este și aceea că dreptul român s-a îmbogățit cu noi izvoare de drept: tratate, regulamente, decizii, directive (influență limitată), jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Izvoarele de drept – clasificare

Izvoarele de drept recunoscute în mod oficial de Codul Civil sunt legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului (art. 1 Cod Civil), tratatele internaționale privind drepturile omului (art. 4 Cod Civil), dreptul european (art. 5 Cod Civil). Cu toate acestea, în doctrină se arată că dreptul are și alte izvoare informale – e.g. doctrina[2], practica judiciară și precedentul judiciar[3].

În doctrină se explică cum teoria deosebește între izvoarele scrise și izvoarele nescrise, între izvoarele oficiale și izvoarele neoficiale, între izvoarele directe și izvoarele indirecte[4]:

„Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezintă totdeauna sub formă scrisă: obiceiul și doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudență care sunt surse oficiale; în același timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizații nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind să fie <<validate>> de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept […]”[5].

Legea, obiceiul ca izvor de drept și principiile generale ale dreptului

Art. 1 Cod Civil stabilește ierarhia izvoarelor dreptului civil. Astfel, izvorul primar este legea, iar izvoarele de drept secundare sunt uzanțele și principiile generale ale dreptului. Uzanțele (i.e. obiceiul, cutuma, uzurile profesionale) se aplică în cazurile nereglementate de către lege (art. 1 alin. (2) Cod Civil), iar pentru aplicabilitatea lor este necesar să se facă dovada existenței și a conținutului uzanței (art. 1 alin. (2) Cod Civil)). Cu alte cuvinte, astfel cum s-a arătat în doctrină, cutuma se aplică doar dacă este recunoscută din punct de vedere juridic, dobândind semnificație juridică[6]. Semnificația juridică poate fi obținută prin două modalități: o primă modalitate este încorporarea sa într-o normă oficială de către legiuitor, iar o a doua modalitate este validarea cutumei de către o instanță de judecată ca regulă juridică drept consecință a invocării sale de către o parte într-un litigiu[7].

Este jurisprudența izvor de drept?

De regulă, în sistemul de drept romano-germanic, jurisprudența nu este izvor de drept, însă există mai multe excepții de la această regulă. Are sistemul de drept român precedent juridic? În anumite situații, da. O primă excepție este reprezentată de hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) în soluționarea recursurilor în interesul legii. Altă excepție este reprezentată de hotărârile prealabile pronunțate de ICCJ cu privire la dezlegarea unor anumite probleme de drept. Hotărârile Curții Constituționale sunt, de asemenea, obligatorii erga omnes deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „fiind obligatorii erga omnes, deciziile Curții sunt evocate ca precedente, întrucât un text de lege odată declarat neconstituțional, pe temeiul ridicării unei excepții într-un proces, nu mai poate face obiectul unei alte excepții de neconstituționalitate. Interpretarea dată de Curte este obligatorie”[8].

Potrivit unor autori, hotărârile preliminare pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) sunt obligatorii pentru toate instanțele naționale[9]. Deși este foarte dificil de găsit sursa primară (textul de lege) care afirmă negru pe alb faptul că interpretarea oferită de CJUE dreptului UE prin hotărârile preliminare este obligatorie pentru toate celelalte instanțe naționale, punctul de vedere al autorilor citați anterior este confirmat și de ÎCCJ care, prin Decizia nr. 45/2006, a afirmat faptul că „deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma [de drept european] interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat”[10].

Cu alte cuvinte, prin afirmația „deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată”, ICCJ ridică jurisprudența CJUE la rang de izvor primar în dreptul român.

Te-ar putea interesa și:

Referințe:

[1] Conform Wikipedia.

[2] N. Popa, Teoria Generală a dreptului, Ediția 6, Ed. C.H.Beck, București, 2020, p. 179-181.

[3] I. Craioveanu, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. A IV-a, Ed. Universul Juridic, 2020, p. 474-478.

[4] N. Popa, op. cit. supra, p. 172-173.

[5] Ibidem.

[6] Livia Florina Labo, Câteva consideraţii cu privire la rolul cutumei ca izvor de drept, articol disponibil la următoarea adresă, link accesat 16.06.2021.

[7] N. Popa, op. cit. supra,, p. 176.

[8] Idem, p. 185.

[9] M. Șandru, M. Banu, D. Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene și experiențe ale sistemului român de drept, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 33-34.

[10] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 386 din 23 mai 2017.

VEZI ARTICOLUL

happy-mothers-day-greeting-card-with-pregnant-woman-paper-cut-paper-collage-style-with-digital-craft_60545-936.jpg

Filiația este instituția legală ce descrie raportul juridic dintre copii și părinți. Filiația se întemeiază, de regulă, pe legătura de sânge dintre copil și părinte, dar ea este aplicabilă și adopției. Filiația este aplicabilă și reproducerii umane asistate medical cu un terț donator[1]. Odată ce filiația a fost stabilită, se creează o serie de drepturi și obligații în sarcina părinților și a copiilor (e.g. autoritatea părintească, obligația de întreținere, vocația la moștenire). Agenția pentru Drepturi Fundamentale (FRA) este de părere că orice copil are un drept la identitate ce include și dreptul de a-și cunoaște propria filiație[2]. Deși în cele mai multe cazuri filiația unui copil față de părinții săi este certă, în practică se întâlnesc deseori situații în care este necesară stabilirea filiației unui copil față de mama sa sau față de tatăl său. În practică se întâlnesc și situații în care se contestă filiația unui copil. Aceste acțiuni sunt cunoscute, din punct de vedere juridic, ca acțiuni în contestarea filiației (față de mamă sau față de tată) sau acțiuni în tăgada paternității.

Cum se stabilește filiația unui copil?

Art. 408 Cod Civil prevede modurile în care se stabilește filiația unui copil față de părinții săi. La nivel doctrinar, s-a afirmat că „stabilirea filiației înseamnă probarea faptului juridic sau actului juridic din care recurge raportul de descendență dintre un copil și fiecare din genitorii săi”[3].

Stabilirea filiației față de mamă

De cele mai multe ori, filiația față de mamă rezultă, potrivit Codului Civil, din faptul nașterii. Cu toate acestea, filiația față de mamă poate fi stabilită și prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească. Astfel, așa cum se arată în doctrină, în mod obișnuit, filiația față de mamă se stabilește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă și prin certificatul de naștere[4]. Atunci când aceste acte nu există (i.e. nașterea nu a fost înregistrată) sau atunci când copilul a fost trecut în acte ca fiind născut din părinți necunoscuți, stabilirea filiației unui copil față de mamă se poate realiza prin actul de recunoaștere al mamei[5]. În doctrină s-a afirmat că „recunoaşterea este actul juridic unilateral prin care o persoană declară legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde că este al său. Aşadar, recunoaşterea constă într-o declaraţie voluntară făcută, după caz, de o femeie prin care aceasta mărturiseşte că un anumit copil este cel pe care ea l-a născut sau de către un bărbat prin care acesta mărturiseşte că este tatăl unui copil conceput şi născut în afara căsătoriei”[6]. Actul de recunoaștere poate fi realizat printr-o declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament – art. 416 Cod Civil. Important de menționat este faptul că recunoașterea este irevocabilă – odată ce un copil a fost recunoscut, părintele nu își mai poate retrage declarația. Cu toate acestea, recunoașterea este susceptibilă de a fi anulată pentru eroare, dol sau violență sau pentru, așa cum s-a arătat în doctrină, lipsa discernământului[7].

Filiația copilului. Acțiunea în stabilirea maternității

În practică, lucrurile se complică atunci când un copil nu are filiație maternă sau se contestă realitatea celor cuprinse în actul nașterii. Într-o astfel de situație, se poate introduce, în fața instanțelor de judecată, o acțiune în stabilirea maternității. Prin intermediul acțiunii în stabilirea maternității, instanța de judecată trebuie să stabilească, conform probelor administrate, filiația unui copil față de o anumită mamă. Dreptul la acțiune aparține copilului, este imprescriptibil și poate fi introdusă atât împotriva mamei, cât și împotriva moștenitorilor pretinsei mame (art. 423 Cod Civil). Stabilirea filiației copilului poate produce efecte juridice cu privire la nume, autoritatea părintească, locuința copilului, obligația de întreținere, succesiune etc[8].

Stabilirea filiației față de tatăl din căsătorie

Art. 408 Cod Civil prevede că filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin efectul prezumției de paternitate. Ce înseamnă prezumția de paternitate? Prezumția de paternitate este prezumția potrivit căreia copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. În doctrină s-a arătat faptul că, la originea acestei prezumții, se află o maximă din dreptul român potrivit căreia „Pater is est quem nuptiae demonstrant” (Tată este acela pe care căsătoria îl arată ca atare)[9]. Aceasta este o prezumție ce poate fi răsturnată dacă se dovedește că este imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Prezumția de paternitate poate fi răsturnată dacă, de exemplu, în timpul procesului, se dovedește că soții nu au avut contact sexual sau se dovedește inexistența unei legături de sânge prin probe biologice.

Ce se întâmplă însă cu copilul născut în timpul divorțului? Deoarece legea nu prevede, prezumția de paternitate a soțului mamei operează până la data desfacerii căsătoriei. Cu alte cuvinte, se prezumă că respectivul copil are ca tată pe soțul mamei chiar dacă soții se află în proces de divorț. Cu toate acestea, situația este diferită dacă părțile au fost despărțite în fapt și se poate dovedi că nu au existat relații intime, fiind, în consecință, imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Într-o astfel de situație, filiația copilului poate fi negată (prin intermediul acțiunii în tăgada paternității) dacă se dovedește că este imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei

Filiația paternă a copilului poate fi stabilită și față de tatăl din afara căsătoriei. Art. 408 alin. (3) din Codul Civil prevede faptul că filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. În doctrină s-a afirmat că „recunoaşterea este actul juridic unilateral prin care o persoană declară legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde că este al său”[10].Actul de recunoaștere poate fi realizat printr-o declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament – art. 416 Cod Civil. Important de menționat este faptul că recunoașterea este irevocabilă – odată ce un copil a fost recunoscut, părintele nu își mai poate retrage declarația. Ce se întâmplă însă dacă tatăl din afara căsătoriei nu dorește să recunoască copilul? Într-o astfel de situație, paternitatea poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească. Calea procesuală este acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei.

Filiația copilului. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei

În ceea ce privește stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească, titularul dreptului la acțiune este copilul, iar acțiunea poate fi pornită de către mamă sau de către reprezentantul legal al copilului (art. 425 Cod Civil). Având în vedere că filiația este deosebit de importantă pentru aplicarea regulilor privind moștenirea, această acțiune poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată (art. 425 Cod Civil). Paternitatea se prezumă dacă, în cursul procesului, se dovedește existența conviețuirii în timpul legal al concepțiunii (art. 426 Cod Civil). Existența conviețuirii în timpul legal al concepțiunii se poate dovedi prin orice mijloc de probă[11]. Aceasta este o prezumție ce poate fi răsturnată dacă se dovedește că este exclus ca pretinsul tată să fi conceput copilul (art. 426 alin. (2) Cod Civil). Și în această situație, se poate recurge la orice mijloc de probă pentru a dovedi că este exclus ca pretinsul tată să fi conceput copilul[12]. Dacă acțiunea în stabilirea paternității se admite, atunci „copilul a fost și rămâne din afara căsătoriei, dar cu filiația față de tată legal stabilită”. Stabilirea filiației copilului poate produce efecte juridice cu privire la nume, autoritatea părintească, locuința copilului, obligația de întreținere, succesiune etc[13].

Acțiunea în tăgada paternității

Astfel cum am menționat anterior, există o paternitate prezumată a copilului față de soțul mamei. Cu toate acestea, dacă este imposibil ca soțul mamei să fie tatăl copilului, legea a prevăzut un remediu legal: acțiunea în tăgada paternității. Tăgada paternității este un mijloc procesual prin intermediul căruia se solicită instanței de judecată să elimine filiația unui copil față de un anumit tată. Deși pentru dovedirea inexistenței paternității se poate utiliza orice mijloc de probă[14], în practică se apelează deseori la expertize medico-legale (e.g. teste ADN). Cine poate porni acțiunea în tăgada paternității? Deși în vechiul Cod al Familiei se preciza că această acțiune poate fi pornită numai de către soțul mamei[15], Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 349/2001, a considerat că această prevedere este neconstituțională în măsura în care ea este rezervată doar tatălui, fără a putea fi utilizată și de către mamă și copil. Ca urmare, actualul Cod Civil prevede faptul că acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de către mamă, de către soțul mamei, de către tatăl biologic și de către copil. Dacă acțiunea în tăgada paternității este admisă de către instanța de judecată, atunci copilul își pierde filiația față de respectivul tată. Ca efect al pierderii filiației se pot produce o serie de consecințe juridice (e.g. autoritate părintească, nume, moștenire, obligație de întreținere)[16].

Referințe:

[1] Alin-Gheorghe Gavrilescu, Stabilirea Filiaţiei Copilului Prin Recunoaştere, 30 aprilie 2014, Annals of the Constantin Brancusi University – Juridical Sciences Series, No. 1, 2014, p. 21.

[2] FRA, Manual de drept european privind drepturile copilului, 2015, Belgia, p. 78, disponibil la următoarea adresă, link accesat 15.06.2021.

[3] Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei, Ediția a IV-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 387.

[4] Emese Florian în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 446.

[5] Ibidem.

[6] Alin-Gheorghe Gavrilescu, op. cit., p. 22-23.

[7] Emese Florian în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 457.

[8] Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 427.

[9] Idem, p. 409.

[10] Alin-Gheorghe Gavrilescu, op. cit., p. 22-23.

[11] Emese Florian în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 464.

[12] Emese Florian în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 464.

[13] Dan Lupașcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 427.

[14] Idem, p. 418.

[15] Idem, p. 413.

[16] Idem, p. 427.

VEZI ARTICOLUL

Dreptul la protecția datelor cu caracter personal este un drept fundamental în Uniunea Europeană (art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene), de aceea sancțiunile pentru divulgarea datelor cu caracter personal pot atinge cote destul de ridicate. Cei care divulgă, fără acord sau fără alt un temei legal, date cu caracter personal ale altor persoane pot răspunde civil, penal și contravențional. Prin intermediul acestui articol, vom trece în revistă cele mai importante aspecte cu privire la sancțiunile prevăzute de lege pentru divulgarea datelor personale și remediile pe care le au persoanele fizice ale căror date personale au fost divulgate în mod neautorizat.

Care sunt sancțiunile prevăzute de lege pentru divulgarea datelor cu caracter personal?

Persoanele juridice, persoanele fizice sau alte entități (e.g. instituții ale statului, ONG-uri) care divulgă date cu caracter personal fără acord sau fără alt temei legal pot răspunde civil, contravențional sau, în cazuri grave, penal. Răspunderea contravențională este prevăzută de Regulamentul General privind Protecția Datelor (denumit în continuare „RGPD” sau „GDPR”) și de Legea nr. 190/2018.

Potrivit Regulamentului RGPD, persoanele fizice și persoanele juridice care divulgă date cu caracter personal pot fi sancționat cu avertisment sau amendă care poate ajunge până la 20.000.000 EURO sau 4% din cifra de afaceri. Deși aceasta este limita maximă a amenzilor, este important de precizat că media amenzilor GDPR pentru faptele contravenționale de divulgare a datelor personale este de 2000 EURO. Cu toate acestea, fapta poate fi sancționată mai asupra dacă are repercusiuni mai ridicate asupra persoanei vizate, de exemplu, situația în care datele personale au fost dezvăluite pe internet.

În unele situații mai grave, poate fi atrasă chiar răspunderea penală. De exemplu, fapta de încălcare a secretului corespondenței poate fi sancționată, potrivit art. 302 Cod Penal, cu amendă penală sau cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. Un alt exemplu este infracțiunea de violare a vieții private (art. 226 Cod Penal) potrivit căreia se sancționează cu amendă sau cu închisoare de la o lună la 6 luni „atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă”. Tot cu aceeași pedeapsă se sancționează și divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în paragraful anterior către o altă persoană sau către public.

Care sunt remediile juridice ale persoanei ale cărei date cu caracter personal au fost divulgate în mod neautorizat?

Persoana fizică ale cărei date au fost divulgate are la îndemână mai multe remedii juridice și acțiuni.

Persoana fizică poate solicita răspunderea contravențională a autorului/autorilor dezvăluirii prin transmiterea unei plângeri către Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP). Plângerea se poate transmite online, utilizând formularul din partea stângă de la următoarea adresă. Este important de reținut faptul că nu se poate merge pe această variantă dacă există o relație domestică între părți (familie, prieteni, vecini etc). Răspunderea contravențională este indicată în cadrul relațiilor profesionale (la locul de muncă), educaționale (la școală, facultate etc), relațiilor medicale, în raport cu instituțiile publice ale statului sau în cadrul prelucrării datelor pe internet. Dacă plângerea depusă este întemeiată, investigația se poate finaliza cu sancționarea autorului/autorilor dezvăluirii datelor personale – avertisment sau amendă.

În anumite cazuri mai grave, ca de exemplu în cazul infracțiunii de violare a secretului profesional (art. 302 Cod Penal) sau în cazul infracțiunii de violare a vieții private (art. 226 Cod Penal), persoana fizică poate solicita răspunderea penală a autorului/autorilor dezvăluirii datelor personale prin depunerea unei plângeri penale la poliție.

În toate cazurile, persoana fizică se poate adresa instanței de judecată și solicita obligarea autorului/autorilor dezvăluirii datelor personale la plata de daune materiale și/sau morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat. Pentru acordarea acestor daune, victima trebuie să dovedească în fața instanței existența faptei de divulgare, existența vinovăției, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul cauzat. Cuantumul daunelor morale va depinde de gravitatea prejudiciului adus persoanei fizice prin dezvăluirea datelor cu caracter personal.

VEZI ARTICOLUL

1800x1200_health_benefits_of_cherries_slideshow-1200x800.jpg

Dreptul de uzufruct (art. 703 – 748 din Codul Civil) reprezintă dreptul de a folosi un bun al altei persoane și dreptul de a culege fructele acelui bun cu obligația de a conserva substanța bunului. Cu alte cuvinte, cel care deține un drept de uzufruct poate exploata un bun (imobil sau mobil) și se poate bucura de fructele acestuia (recolte, chirii, arende etc). Exemple de uzufruct se întâlnesc adesea în domeniul imobiliar (e.g. uzufructuari ce folosesc un imobil fără a fi proprietari), în domeniul agricol (e.g. uzufructuari ce culeg recoltele fără a fi proprietari), în domeniul societar (e.g. uzufructul asupra unui fond de comerț). Dreptul de uzufruct poate avea unul sau mai mulți titulari.

Dreptul de uzufruct. Noțiune

La nivel doctrinar, dreptul de uzufruct a fost definit ca un drept real principal care conferă, în mod temporar, uzufructuarului posibilitatea de a stăpâni și utiliza un bun în aceleași condiții ca și proprietarul, dar sub condiția conservării substanței[1]. Profesorul Valeriu Stoica explică foarte frumos cum ia naștere dreptul de uzufruct:

„Dreptul de uzufruct ia naștere, așadar, prin dezmembrarea dreptului de proprietate privată, respectiv prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementelor usus (ius utendi) și fructus (ius fruendi), care formează atributul folosinței. Ca urmare, rezultă două drepturi, respectiv dreptul de nudă proprietate și dreptul de uzufruct”[2].

O explicație interesantă cu privire la nașterea dreptului de uzufruct aparține și Curții de Apel Ploiești[3]:

„Dreptul de uzufruct ia naștere așadar prin dezmembrarea dreptului de proprietate privată, respectiv prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementelor usus și fructus, care formează atributul folosinței. Ca urmare, rezultă două drepturi, respectiv dreptul de nudă proprietate și dreptul de uzufruct. Nudul proprietar păstrează o parte din atributul posesiei, precum și atributul dispoziției. Uzufructuarul preia o parte din atributul posesiei, precum și atributul folosinței. Cele două drepturi sunt distincte și autonome, fiecare având propria opozabilitate ca drept real”[4].

Astfel, atributele esențiale ale dreptului de proprietate (posesie, folosință și dispoziție) sunt împărțite între uzufructuar și nudul proprietar. Uzufructuarul este titularul dreptului de uzufruct, iar nudul proprietar este proprietarul ce a pierdut folosința. De exemplu, în situația unui drept de uzufruct asupra unei plantații de cireș, uzufructuarul are dreptul de folosință asupra plantației (e.g. dreptul de a culege cireșele, dreptul de a consuma sau comercializa cireșele), însă nudul proprietar păstrează prerogativa dispoziției asupra plantației. Păstrând prerogativa dispoziției, nudul proprietar poate efectua acte de dispoziție (e.g. vânzare, schimb, donație). În doctrină s-a subliniat faptul că folosința în cazul unui uzufruct nu trebuie confundată cu folosința ce rezultă dintr-un contract de închiriere, profesorul Bîrsan explicând astfel:

„Esențial este însă faptul că dreptul uzufructuarului de a stăpâni și de a folosi bunul nu se confundă cu folosința ce poate decurge, de exemplu, dintr-un contract de închiriere; aceasta din urmă folosință există în cadrul unui raport juridic obligațional ca un drept de creanță, pe când uzufructuarul este titularul unui drept real, care îi conferă atributele usus și fructus asupra bunului care formează obiectul dreptului său, drept real, opozabil erga omnes, inclusiv nudului proprietar”[5].

Pe de altă parte, prerogativa folosinței rezultată din dreptul de uzufruct îi conferă titularului puteri mai mari decât prerogativa folosinței dintr-un contract de închiriere deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, uzufructuarul are posibilitatea de a încheia acte de administrare și de conservare[6]. În exemplul nostru cu plantația de cireș, uzufructuarul are dreptul de culege cireșele, de a le comercializa, de a închiria plantația și a percepe chirii etc (acte de administrare). Având în vedere că folosința aparține doar uzufructuarului, în practica instanțelor de judecată sunt dese situațiile în care nudul proprietar este evacuat dintr-un imobil. De exemplu, într-o cauză ce privea o acțiune de evacuare a nudului proprietar dintr-un imobil, Tribunalul Giurgiu[7] a decis astfel:

„Cu toate acestea pârâtul refuză să lase libera posesie, încălcând dispozițiile legale în vigoare.

Așa cum a arătat, pârâtul are calitatea de nud proprietar, în timp ce reclamanta este beneficiara unui drept de uzufruct viager în baza căruia, în (sic!) cu art. 703 și (sic!) Cod civil, este îndreptățită să posede imobilul și să-l folosească în funcție de propriile sale [interese], prezenta cerere în evacuare fiind întemeiată.

Uzufructuarul exercită un dezmembrământ al dreptului de proprietate, care îi conferă dreptul de posesie (jus possidedi) și dreptul de folosință [sic!]. Pârâtul fiind doar nud proprietar nu are obligația de folosință pe durata vieții uzufructuarilor, acesta având dreptul de dispoziție, adică de a vinde proprietatea dar nu de a o folosi”.

Așadar, în paragrafele anterioare am arătat că prerogativa dispoziției rămâne la nudul proprietar, iar atributul folosinței revine uzufructuarului. Ce se întâmplă însă cu atributul posesiei? Cui revine posesia, nudului proprietar sau uzufructuarului? În doctrină s-a afirmat faptul că „atributul posesiei este în parte păstrat de nudul proprietar”, însă „uzufructuarul preia o parte din atributul posesiei”[8]?Adică posesia este împărțită între uzufructuar și nudul proprietar? Cum funcționează exact această împărțire a posesiei? În doctrină s-a afirmat că „apropierea rămâne integral la nudul proprietar, iar stăpânirea se împarte între acesta și titularul dezmembrământului”[9]. Curtea de Apel Ploiești[10] explică astfel:

„Astfel, dreptul de uzufruct, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, generează o situație de coposesiune lato sensu, care presupune că asupra aceluiași bun corporal se exercită stăpâniri de fapt distincte, două sau mai multe persoane având calitatea de posesor cu privire la același bun. Posesiile, ca puteri de fapt, sunt însă distincte. Elementul material (corpus) și elementul subiectiv (animus) au un conținut diferit, după cum posesia corespunde nudei proprietăți sau uzufructului. De aceea, stăpânirea materială pe care o exercită uzufructuarul nu se confundă cu stăpânirea materială pe care o exercită nudul proprietar.

În acest sens, este posibil ca uzufructuarul să convină cu nudul proprietar ca acesta din urmă să exercite pentru primul elementul corpus corespunzător dreptului de uzufruct, caz în care nudul proprietar este detentor precar în raport cu dreptul de uzufruct și posesor în raport cu dreptul său de proprietate astfel dezmembrat”[11].

Dreptul de uzufruct. Caractere juridice, obiect, dobândire

Trăsăturile caracteristice ale dreptului de uzufruct pot fi sintetizate astfel: (i) uzufructul este un drept real principal și un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată; (ii) uzufructul este un drept temporar (potrivit art. 708 Cod Civil, uzufructul este cel mult viager pentru persoane fizice, stingându-se prin moartea uzufructuarului, iar pentru persoane juridice are o durată de cel mult 30 de ani)[12]. Având în vedere că dreptul este cel mult viager, părțile nu pot să transmită dreptul de uzufruct moștenitorilor[13].

În ceea ce privește obiectul dreptului de uzufruct, articolul 706 Cod Civil prevede că pot fi date în uzufruct bunuri mobile, bunuri imobile, bunuri corporale sau incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea. Așa cum s-a afirmat în doctrină, obiectul dreptului de uzufruct poate fi „orice bun aflat în circuitul civil general, o masă patrimonială, o universalitate de fapt sau chiar o cotă-parte din astfel de universalități de drept sau de fapt”[14].

Cu privire la constituirea dreptului de uzufruct, este important de menționat că, având în vedere prevederile art. 704 Cod Civil, pe de o parte, acesta nu poate fi constituit decât în favoarea unei persoane existente și, pe de altă parte, dreptul de uzufruct poate fi constituit prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege. Profesorul Stoica explică faptul că dreptul de uzufruct se poate constitui, prin convenție, în mod direct sau indirect:

„În mod direct, uzufructul se constituie prin transmiterea de către proprietar a prerogativelor care constituie dreptul de uzufruct unei alte persoane (dobândire per translationem). În mod indirect, uzufructul se constituie prin transmiterea nudei proprietăți unei alte persoane, proprietarul inițial rezervându-și dreptul de uzufruct (dobândire per deductionem)”[15]. Contractele din cea de-a doua categorie sunt foarte frecvente în practică – contractele de vânzare cu uzufruct viager. Într-o astfel de situație, cumpărătorul apartamentului dobândește nuda proprietate, iar vânzătorul își rezervă dreptul de uzufruct, putând să folosească imobilul până la moartea sa.

Dreptul de uzufruct. Întrebări frecvente

1. Poate uzufructuarul evacua proprietarul?

Conform legislației și practicii judiciare, în principiu, uzufructuarul poate evacua proprietarul în situația în care proprietarul îi îngrădește folosința imobilului. Acest lucru rezultă și din prevederile art. 709 Cod Civil care prevăd faptul că, în lipsă de stipulație contrară, uzufructuarul are folosința exclusivă a bunului.

Un remediu juridic pe care îl are uzufructuarul față de proprietar este acțiunea confesorie de uzufruct. Prin intermediul acțiunii confesorii, titularul unui drept de uzufruct se poate adresa instanței de judecată împotriva nudului proprietar (sau împotriva altei persoane), solicitând obligarea acestuia la restituirea stăpânirii materiale a bunului[16]. O condiție esențială pentru admiterea acțiunii este ca uzufructuarul să dovedească existența dreptului de uzufruct[17].

2. Ce înseamnă contract de vânzare cu uzufruct viager?

Prin intermediul unui contract de vânzare cu uzufruct viager, cumpărătorul apartamentului dobândește nuda proprietate, iar vânzătorul își rezervă dreptul de uzufruct, putând să bunul până la moartea sa. Art. 709 Cod Civil prevede faptul că, în lipsă de stipulație contrară, uzufructuarul are folosința exclusivă a bunului. Așadar, pe toată durata vieții vânzătorului (uzufructuarului), nudul proprietar nu îi poate îngrădi acestuia folosința exclusivă a bunului, cu excepția situației în care în care s-a stipulat altfel.

3. Poate fi dreptul de uzufruct cedat?

Spre deosebire de vechiul Cod Civil, dispozițiile din Noul Cod Civil (art. 714) prevăd posibilitatea ca uzufructuarul, în lipsă de stipulație contrară, să cedeze, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros[18], dreptul unei alte persoane fără acordul nudului proprietar.

4. Cum se poate stinge dreptul de uzufruct?

Potrivit art. 746 Cod Civil, dreptul de uzufruct se poate stinge prin moartea uzufructuarului; încetarea personalității juridice; prin ajungere la termen; consolidare – atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în aceeași persoană; renunțarea la uzufruct, neuzul timp de 10 ani sau timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanțe; abuz de folosință (art. 747 Cod Civil)– atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului, îi aduce stricăciuni sau îl lasă să se degradeze; prin pieirea bunului (art. 748 Cod Civil). Acestea sunt doar exemple. Uzufructul se poate stinge și prin alte moduri[19] (e.g. acordul părților, desființarea uzufructului în instanță).

5. Care sunt principalele drepturi și obligații ale uzufructuarului și ale nudului proprietar?

Uzufructuarul are, în principal, următoarele drepturi: (i) dreptul de a folosi în mod exclusiv bunul (art. 709 Cod Civil), în lipsă de stipulație contrară; (ii) dreptul de a ceda uzufructul unei acte persoane, fără acordul nudului proprietar (art. 714 Cod Civil); (iii) dreptul de a închiria sau arenda bunurile primite în uzufruct (art. 714 Cod Civil); (iv) dreptul de a-și apăra, în instanță, dreptul de uzufruct[20].

Uzufructuarul are următoarele obligații principale: (i) obligația de a conserva substanța bunului, adică de a se purta ca un bun proprietar asupra bunului, pe toată durata uzufructului; (ii) obligația de a respecta destinația bunurilor, cu excepția situațiilor în care printr-o schimbare a destinației se crește valoarea bunului sau, cel puțin, nu se prejudiciază în niciun fel interesele nudului proprietar; (iii) obligația de a efectua reparațiile de întreținere (art. 729 Cod Civil); (iv) obligația de a înștiința nudul proprietar cu privire la necesitatea efectuării reparațiilor mari (art. 730 Cod Civil); obligația de a aduce la cunoștința proprietarului orice uzurpare a fondului și orice contestare a dreptului de proprietar[21].

Nudul proprietar are următoarele drepturi principale: (i) dreptul de a poseda bunul în calitate de nud proprietar[22], fără îngrădirea folosinței uzufructuarului; (ii) dreptul de a dispune de bun (dreptul de a-l vinde, dona, schimba, ipoteca, gaja); (iii) dreptul de a cere încetarea uzufructului pentru abuz de folosință[23] atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului, îi aduce stricăciuni sau îl lasă să se degradeze; prin pieirea bunului (art. 748 Cod Civil).

Referințe:

[1] Sevastian Cercel în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 763.

[2] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 207.

[3] Curtea de Apel Ploiești, sentința civilă nr. 3619/2019.

[4] Ibidem.

[5] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 303-304.

[6] Sevastian Cercel în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 763.

[7] Tribunalul Giurgiu, dec.civ. nr. 982/2016.

[8] Sevastian Cercel în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 763.

[9] Valeriu Stoica, op. cit., p. 203.

[10] Curtea de Apel Ploiești, sentința civilă nr. 3619/2019.

[11] Ibidem.

[12] Valeriu Stoica, op. cit., p. 208-209.

[13] Sevastian Cercel în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 768.

[14] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 307.

[15] Valeriu Stoica, op. cit., p. 213.

[16] Sevastian Cercel în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 765.

[17] Ibidem.

[18] Sevastian Cercel în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 773.

[19] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 322.

[20] Idem, p. 312.

[21] Idem, p. 313-317.

[22] Valeriu Stoica, op. cit., p. 220.

[23] Idem, p. 220-221.

VEZI ARTICOLUL

POLITICĂ PRIVIND UTILIZAREA CCTV

a (a se introduce denumirea Organizației) – „Organizația”

SCOPURI ȘI CONTEXT

1.1. Această politică stabilește liniile directoare ale (a se introduce denumirea Organizației) pentru utilizarea CCTV (televiziune cu circuit închis) pentru a se respecta cerințele GDPR și drepturile persoanelor vizate.

1.2. (a se introduce denumirea Organizației) utilizează un sistem CCTV (supraveghere video) în scopurile protejării vieții omului și integrității fizice, protejării secretelor comerciale, protejării patrimoniului și a proprietății intelectuale, prevenirii săvârșirii de infracțiuni și contravenții precum și în vederea investigării eficiente a reclamațiilor.

1.3. Acest sistem este alcătuit din (a se introduce numărul) camere fixe.

1.4. Sistemul CCTV este deținut și operat de către (a se introduce denumirea Organizației), implementarea acestuia fiind determinată de către conducerea Organizației.

1.5. Sistemul CCTV este monitorizat la nivel central de către următoarele persoane: (indicați numele și funcția).

1.6. Toți operatorii autorizați și angajații care au acces la imagini au luat cunoștință de procedurile care trebuie urmate cu ocazia accesării imaginilor înregistrate. Toți angajații au luat cunoștință de restricțiile privind accesul la imaginile înregistrate, precum și la divulgarea acestora.

1.7. Utilizarea sistemului CCTV va fi efectuată într-un mod profesional, etic și legal și orice deturnare a tehnologiilor de securitate CCTV pentru alte scopuri este interzisă prin această politică. De exemplu, sistemul CCTV nu va fi folosit pentru monitorizarea performanței angajaților.

2. JUSTIFICAREA UTILIZĂRII CCTV

2.1. Scopul înregistrării imaginilor prin utilizarea unui sistem de supraveghere video (CCTV) include protejarea spațiilor, prevenirea incidentelor, atenuarea impactului sau facilitarea investigației eventualelor incidente, prinderea făptuitorilor în flagrant, prevenirea actelor ilegale, protecția vieții omului, integritatea fizică și libertatea personală, protecția comerțului și a valorilor mobiliare, protecția proprietății, precum și investigarea legală a plângerilor consumatorilor. Funcționarea unui sistem de televiziune cu circuit închis (CCTV) contribuie decisiv la realizarea obiectivelor de mai sus, deoarece o parte semnificativă a incidentelor poate fi împiedicată în cazul în care potențialii infractori știu că faptele lor vor fi capturate de un aparat de filmat, iar o mare parte din incidente, încălcări și plângeri pot fi investigate prin vizualizarea imaginilor înregistrate.

2.2. Pentru fiecare cameră instalată, (a se introduce denumirea Organizației) a evaluat necesitatea prelucrării datelor ținând cont de scopurile de mai sus.

2.3. Deși au fost căutate metode mai puțin intruzive, acestea nu au fost găsite. În prezent, nu există nicio altă tehnologie sau soluție care să permită reconstrucția evenimentelor trecute în legătură cu o plângere, un accident sau o infracțiune fără înregistrarea imaginilor și, prin urmare, realizarea acestor scopuri nu poate fi asigurată prin utilizarea mijloacelor mai puțin intruzive. Din punctul de vedere al protecției proprietății, este posibil să se utilizeze doar un sistem de alarmă, dar acest lucru nu ar permite investigarea accidentelor sau plângerilor, a depistării infracțiunilor și a identificării făptuitorilor. Posibila anonimizare a înregistrărilor și estomparea fețelor persoanelor vizate ar face, de asemenea, imposibilă identificarea persoanelor vizate în înregistrări și, prin urmare, scopul lor fundamental (protecția) nu a putea fi atins. În plus, fără stocarea pentru o anumită perioadă de timp, înregistrările nu ar putea fi folosite ca dovezi sau ca mijloace de efectuare a controalelor.

2.4. Având în vedere aspectele învederate anterior, monitorizarea CCTV de către (a se introduce denumirea Organizației) este necesară.

3. EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA PROTECȚIEI DATELOR (DPIA)

3.1. Cu ocazia instalării noilor sisteme sau camere CCTV, (a se introduce denumirea Organizației) va efectua o analiză a impactului asupra protecției datelor, identificând riscurile cauzate de instalarea acestora și stabilind măsurile pentru conformarea la legislația privind protecția datelor.

4. LOCAȚIA CAMERELOR

4.1. Camerele vor fi situate astfel încât să captureze imagini relevante pentru scopurile pentru care au fost instalate și se vor lua măsuri pentru a se asigura faptul că așteptările rezonabile privind confidențialitatea nu sunt încălcate.

4.2. (a se introduce denumirea Organizației) se va asigura că locația echipamentului este determinată cu atenție pentru a asigura conformitatea imaginilor capturate cu GDPR. (a se introduce denumirea Organizației) va depune toate diligențele pentru a poziționa camerele astfel încât acestea să asigure o acoperire limitată.

4.3. Sistemul CCTV nu va fi utilizat în birourile angajaților, în toalete, în vestiare sau în alte locuri unde angajații au o așteptare ridicată cu privire la confidențialitate.

4.4. Camerele amplasate astfel încât să înregistreze spațiile exterioare sunt poziționate în așa fel încât să prevină sau să minimizeze înregistrarea proprietății private sau înregistrarea trecătorilor.

5. INFORMAREA

5.1. O copie a acestei politici CCTV se va furniza pe bază de cerere oricărei persoane interesate.

5.2. Locația camerelor CCTV va fi indicată și se vor lua măsuri pentru semnalizarea corespunzătoare a fiecărui loc unde se află o cameră CCTV în funcțiune.

5.3. Semnalizarea corespunzătoare va fi de asemenea afișată într-un loc vizibil la intrarea în clădire/clădiri. Semnalizarea va include numele și detaliile de contact ale operatorului de date, precum și scopurile specifice pentru care camera CCTV este plasată în fiecare locație și indicații unde se pot obține informații mai multe (de exemplu: link și/sau cod QR către nota de informare de pe site).

6. STOCAREA ȘI ACCESAREA

6.1. Înregistrările și echipamentul de monitorizare vor fi depozitate într-o manieră securizată într-o zonă cu acces restricționat. Accesul neautorizat în acea zonă nu va fi permis în nicio împrejurare. Zona va fi încuiată atunci când nu este ocupată de către personalul autorizat. Se va ține o evidență a accesului la înregistrări. Accesul la sistemul CCTV și la imaginile stocate va fi permis doar personalului autorizat. La momentul accesării imaginilor, doi membri ai personalului autorizat trebuie să fie prezenți. Se va întocmi un raport scris al accesului. Aceste rapoarte vor fi păstrate.

6.2. Se va ține o evidență a datei oricărei divulgări, împreună cu detalii despre persoana căreia i-au fost furnizate acele informații (numele acelei persoane și, dacă e cazul, întreprinderea pe care o reprezintă), motivul cererii, precum și modalitatea în care cererea a fost rezolvată, în cazul unei contestații.

6.3. Datele vor fi furnizate ca răspuns la anumite cereri de acces conform art. 15 RGPD.

6.4. În circumstanțe relevante, înregistrările CCTV vor putea fi furnizare, în condițiile legii, organelor judiciare, instanțelor de judecată sau altor autorități publice abilitate.

7. CERERILE DE ACCES ALE PERSOANELOR VIZATE

7.1. Persoanelor fizice li se acordă dreptul de-și accesa propriile înregistrări CCTV potrivit art. 15 GDPR.

7.2. Persoanele fizice care trimit astfel de cereri vor trebui să furnizeze suficiente informații pentru a putea fi identificate.

7.3. Organizația va răspunde acestor cereri într-un termen de o lună de la primirea cererii, în conformitate cu politica privind facilitarea drepturilor persoanelor vizate în temeiul GDPR.

7.4. Organizația își rezervă dreptul de a refuza accesul la înregistrările CCTV atunci când acest lucru ar duce atingere altor drepturi și libertăți, proprietății intelectuale sau secretelor de afaceri.

7.5. Se va ține o evidență a datei când a avut loc divulgarea, împreună cu datele persoanei solicitante (numele persoanei și, dacă e cazul, întreprinderea pe care o reprezintă), precum și cu motivele din spatele cererii.

7.6. Dacă cererea este întemeiată, Organizația va furniza persoanei vizate acces la înregistrări într-un format electronic structurat.

7.7. Atunci când înregistrarea conține imagini referitoare la terți, Organizația va lua măsurile necesare pentru a proteja identitatea acestor persoane.

VEZI ARTICOLUL

Principiul relativității efectelor contractului (res inter alios acta aliis nec nocet nec prodest), reprezintă principiul potrivit căruia un contract produce efecte juridice obligatorii numai între părți, cu excepția situațiilor în care legea prevede altfel (art. 1280 Cod Civil). Acest principiu se află în strânsă legătură cu principiul forței obligatorii a contractului stipulat (art. 1270 Cod Civil) potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Principiul relativității efectelor contractelor este apropiat de principiul Privity of Contract din Common Law, principiu ce expune faptul că, de regulă, un contract dintre A și B nu poate fi acționat în justiție de C[1]. Or, din moment ce orice încheiere a unui contract necesită existența consimțământului unei părți, rezultă în mod evident că un contract nu poate crea obligații în sarcina unei persoane ce nu a consimțit la încheierea contractului. Cu alte cuvinte, un contract nu poate obliga o persoană, fără consimțământul acesteia. Astfel, așa cum s-a afirmat în doctrină, „efectele contractului nu se produc însă decât între părți, adică între persoanele care au consimțit la încheierea sa. Restul persoanelor nu sunt legate de contract, în sensul că nașterea raportului contractual nu generează drepturi și obligații în favoarea sau în sarcina lor”[2]. S-a afirmat, totodată, faptul că principiul relativității efectelor contractului decurge din principiul independenței indivizilor[3].

Principiul relativității nu este un principiu absolut, însă excepțiile de la acest principiu pot fi stabilite doar prin lege[4]. În doctrină se face distincția între excepțiile aparente și excepțiile veritabile (sau reale) de la principiul relativității efectelor contractelor, exemplul clasic de excepție aparentă de la acest principiu fiind promisiunea pentru altul[5] sau, promisiunea faptei altuia. Se consideră că fac parte din categoria excepțiilor veritabile contractul colectiv de muncă, acțiunile directe propriu-zise, contractul în favoarea unei terțe persoane – stipulația pentru altul[6].

Referințe:

[1] Jesse W. Lilienthal, Privity of Contract, Harvard Law Review, Vol. 1, No. 5 (Dec. 15, 1887), pp. 226-232.

[2] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 142.

[3] Sursa aici.

[4] Cristina Zamșa în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1347.

[5] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, op. cit., p. 151.

[6] Ibidem.

VEZI ARTICOLUL

Older Posts

Legea celor 12 table – conținut

Este întâmpinarea obligatorie?

Ce trebuie să conțină întâmpinarea?

Care este termenul de depunere a întâmpinării?

Ce se întâmplă dacă întâmpinarea nu a fost depusă în termen?

Care e diferența între lobby și trafic de influență?

Izvoarele de drept – clasificare

Legea, obiceiul ca izvor de drept și principiile generale ale dreptului

Este jurisprudența izvor de drept?

Cum se stabilește filiația unui copil?

Stabilirea filiației față de mamă

Filiația copilului. Acțiunea în stabilirea maternității

Stabilirea filiației față de tatăl din căsătorie

Stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei

Filiația copilului. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei

Acțiunea în tăgada paternității

Care sunt sancțiunile prevăzute de lege pentru divulgarea datelor cu caracter personal?

Care sunt remediile juridice ale persoanei ale cărei date cu caracter personal au fost divulgate în mod neautorizat?

Dreptul de uzufruct. Noțiune

Dreptul de uzufruct. Caractere juridice, obiect, dobândire

Dreptul de uzufruct. Întrebări frecvente

1. Poate uzufructuarul evacua proprietarul?

2. Ce înseamnă contract de vânzare cu uzufruct viager?

3. Poate fi dreptul de uzufruct cedat?

4. Cum se poate stinge dreptul de uzufruct?

5. Care sunt principalele drepturi și obligații ale uzufructuarului și ale nudului proprietar?

SCOPURI ȘI CONTEXT

2. JUSTIFICAREA UTILIZĂRII CCTV

3. EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA PROTECȚIEI DATELOR (DPIA)

4. LOCAȚIA CAMERELOR

5. INFORMAREA

6. STOCAREA ȘI ACCESAREA

7. CERERILE DE ACCES ALE PERSOANELOR VIZATE