Hotărârea în cauza C-129/19
Presidenza del Consiglio dei Ministri/BV
Statele membre trebuie să acorde o despăgubire oricărei victime a unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență, inclusiv celor care au reședința pe propriul teritoriu
Despăgubirea nu trebuie să acopere repararea integrală a prejudiciilor, însă cuantumul acesteia nu poate fi pur simbolic
În Hotărârea Presidenza del Consiglio dei Ministri (C-129/19), pronunțată la 16 iulie 2020, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a statuat, în primul rând, că regimul răspunderii extracontractuale a unui stat membru pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului Uniunii are vocația de a se aplica, pentru motivul că acest stat membru nu a transpus în timp util Directiva 2004/801, în privința victimelor care au reședința în statul membru respectiv, pe teritoriul căruia a fost săvârșită prin violență infracțiunea intenționată. În al doilea rând, Curtea a declarat că o despăgubire forfetară acordată victimelor unei violențe sexuale în temeiul unui sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență nu poate fi calificată drept „echitabilă și corespunzătoare” în sensul aceleiași dispoziții, dacă este stabilită fără a se ține seama de gravitatea consecințelor, pentru victime, a infracțiunii săvârșite și nu reprezintă, așadar, o contribuție adecvată la repararea prejudiciului material și moral suferit.
În speță, în luna octombrie a anului 2005, BV, o cetățeană italiană cu reședința în Italia, a fost victima unor violențe sexuale săvârșite pe teritoriul acestui stat membru. Cele 50 000 de euro pe care autorii acestor violențe fuseseră obligați să le plătească reclamantei cu titlu de daune interese nu i-au putut fi însă plătite ca urmare a faptului că aceștia s-au sustras executării. În luna februarie a anului 2009, BV a chemat în judecată Presidenza del Consiglio dei Ministri (Cabinetul primministrului, Italia) pentru repararea prejudiciului pe care pretindea că l-a suferit ca urmare a netranspunerii în timp util, de Italia, a Directivei 2004/802. În cursul acestei proceduri, Presidenza del Consiglio dei Ministri a fost obligat, în primă instanță, la plata către BV a sumei de 90 000 de euro, cuantumul fiind redus la 50 000 de euro în apel.
Sesizată cu un recurs declarat de Presidenza del Consiglio dei Ministri, instanța de trimitere ridica, pe de o parte, problema posibilei aplicări a regimului răspunderii extracontractuale a unui stat membru, ca urmare a transpunerii tardive a Directivei 2004/80, în privința unor victime ale unor infracțiuni intenționate săvârșite prin violență care nu se aflau într-o situație transfrontalieră. Pe de altă parte, ea avea o îndoială cu privire la caracterul „echitabil și corespunzător”, în sensul Directivei 2004/80, al sumei forfetare de 4 800 de euro prevăzute de reglementarea italiană pentru despăgubirea victimelor unei violențe sexuale.
În ceea ce privește prima întrebare, Curtea a amintit mai întâi condițiile care permit stabilirea răspunderii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii, și anume existența unei norme de drept al Uniunii încălcate care acordă drepturi particularilor, o încălcare suficient de gravă a acestei norme și o legătură de cauzalitate între respectiva încălcare și prejudiciul suferit de particulari. În speță, ținând seama de termenii Directivei 2004/80, de contextul său și de obiectivele sale, Curtea a arătat în special că, prin această directivă, legiuitorul Uniunii a optat nu pentru instituirea de către fiecare stat membru a unui sistem de despăgubire specific, limitat numai la victimele infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență care se află într-o situație transfrontalieră, ci pentru aplicarea, în favoarea acestor victime, a sistemelor naționale de despăgubire a victimelor infracțiunilor menționate săvârșite pe teritoriile respective ale statelor membre. La finalul analizei sale, ea a considerat că Directiva 2004/80 impune fiecărui stat membru obligația de a se dota cu un sistem de despăgubire care să privească toate victimele infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pe teritoriul său, iar nu numai victimele care se află într-o situație transfrontalieră. Din ceea ce precedă, Curtea a dedus că Directiva 2004/80 conferă dreptul de a obține o despăgubire echitabilă și corespunzătoare nu numai victimelor acestor infracțiuni care se află într-o astfel de situație, ci și victimelor care au reședința obișnuită pe teritoriul statului membru în care a fost săvârșită infracțiunea. În consecință, sub rezerva îndeplinirii celorlalte două condiții menționate anterior, unparticular are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate de încălcarea de către un stat membru a obligației sale care decurge din Directiva 2004/80, iar aceasta independent de aspectul dacă acest particular se afla sau nu într-o situație transfrontalieră în momentul în care a fost victima infracțiunii în cauză.
În ceea ce privește a doua întrebare, Curtea a constatat că, în lipsa, în cuprinsul Directivei 2004/80, a vreunei indicații cu privire la cuantumul despăgubirii care ar trebui să corespundă unei despăgubiri „echitabile și corespunzătoare”, directiva menționată recunoaște statelor membre o marjă de apreciere în acest scop. Totuși, deși această despăgubire nu trebuie să asigure neapărat o reparare integrală a prejudiciului material și moral suferit de victimele infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, ea nu poate însă să aibă un caracter pur simbolic sau vădit insuficient în raport cu gravitatea consecințelor, pentru aceste victime, a infracțiunii săvârșite. Potrivit Curții, despăgubirea acordată unor asemenea victime în temeiul acestei directive trebuie astfel să compenseze, într-o măsură adecvată, suferințele la care au fost expuse. În această privință, Curtea a precizat de asemenea că o despăgubire forfetară a unor astfel de victime poate fi calificată drept „echitabilă și corespunzătoare”, în măsura în care baremul despăgubirilor este suficient de detaliat, astfel încât să se evite ca despăgubirea forfetară prevăzută pentru un anumit tip de violență să se poată dovedi, având în vedere împrejurările unui caz particular, vădit insuficientă.
Comitetul European pentru Protecția Datelor a răspuns la cele mai frecvente întrebări cu privire la căderea Scutului de confidențialitate UE-SUA („Privacy Shield”).
1.Ce a decis Curtea de Justiție în hotărârea sa?
În hotărârea sa, Curtea a examinat validitatea Deciziei 2010/87/CE a Comisiei Europene privind clauzele contractuale standard („CCS”) și a considerat că este validă. Într-adevăr, validitatea acestei decizii nu este pusă în discuție prin simplul fapt că, având în vedere natura lor
contractuală, clauzele standard de protecție a datelor din decizia respectivă nu obligă autoritățile din țăriile terțe în care pot fi transferate datele. Cu toate acestea, această validitate, a adăugat Curtea, depinde de faptul dacă Decizia din 2010/87/CE include mecanisme eficiente care fac posibilă, în practică, asigurarea respectării nivelului de protecție în esență echivalent cu cel garantat de RGPD în UE și că transferurile de date cu caracter personal în conformitate cu aceste clauze sunt suspendate sau interzise în cazul încălcării acestor clauze sau este imposibilă onorarea acestora.
În această privință, Curtea subliniază, în special, că Decizia din 2010/87/CE impune obligația unui exportator de date și a destinatarului („importatorul de date”) de a verifica, înainte de orice transfer și, ținând seama de circumstanțele transferului, dacă acest nivel de protecție este respectat în țara terță și că Decizia din 2010/87/CE impune importatorului de date să informeze exportatorul de date cu privire la orice incapacitate de a respecta clauzele standard de protecție a datelor și, dacă este necesar, orice măsuri suplimentare celor oferite de clauza respectivă, acesta din urmă fiind, la rândul său, obligat să suspende transferul de date și/sau să rezilieze contractul cu primul.
De asemenea, Curtea a examinat validitatea Deciziei privind Scutul de confidențialitate (Decizia 2016/1250 privind caracterul adecvat al protecției oferite de Scutul de confidențialitate UESUA), deoarece transferurile în joc, în contextul litigiului național care conduce la solicitarea unei decizie preliminare, a avut loc între UE și Statele Unite („SUA”).
Curtea a considerat că cerințele legislației interne americane, în special anumite programe care permit accesul autorităților publice americane la datele cu caracter personal transferate din UE în SUA în scopuri de securitate națională, duc la limitarea protecției datelor cu caracter personal care nu sunt circumscrise într-un mod care satisface cerințele ce sunt în esență echivalente cu cele impuse de legislația UE și că această legislație nu acordă persoanelor vizate drepturi acționabile în fața instanțelor împotriva autorităților americane. Ca urmare a unui astfel de grad de interferență cu drepturile fundamentale ale persoanelor ale căror date sunt transferate în țara terță, Curtea a declarat invalidă Decizia privind caracterul adecvat al Scutului de confidențialitate.
2. Hotărârea Curții are implicații asupra instrumentelor de transfer, altele decât Scutul de confidențialitate?
În general, pentru țările terțe, pragul stabilit de Curte se aplică, de asemenea, tuturor garanțiilor adecvate prevăzute la articolul 46 din RGPD utilizate pentru a transfera date din SEE în orice țară terță. Legea americană menționată de Curte (de exemplu, secțiunea 702 FISA și EO 12333) se aplică oricărui transfer către SUA prin mijloace electronice care intră în sfera de aplicare a acestei legislații, indiferent de instrumentul de transfer utilizat pentru transfer.
3. Există vreo perioadă de grație în care pot continua transferul de date în SUA fără a evalua temeiul meu legal pentru trasnfer?
Nu, Curtea a invalidat Decizia privind Scutul de confidențialitate fără a-i păstra efectele, deoarece legea americană evaluată de Curte nu oferă un nivel esențial de protecție echivalent nu cel din UE. Această evaluare trebuie luată în considerare pentru orice transfer în S.U.A.
4. Am transferat date către un importat de date din SUA care a aderat la Scutul de confidențialitate, ce ar trebui să fac acum?
Transferurile îm baza acestui cadru legal sunt ilegale. Dacă doriți să continuați să transferați date în SUA, trebuie să verificați dacă puteți face acest lucru în condițiile prezentate mai jos.
5. Folosesc CCS cu un importator din SUA, ce ar trebui să fac?
Curtea a constatat că legislația din SUA (adică Secțiunea 702 FISA și EO 12333) nu asigură un nivel esențial de protecție echivalent.
Dacă puteți sau nu transfera date cu caracter personal pe baza CCS, va depinde de rezultatul evaluării dvs., ținând cont de circumstanțele transferurilor și de măsurile suplimentare pe care le-ați putea pune în aplicare. Măsurile suplimentare, împreună cu CCS, în urma unei analize de la caz la caz a circumstanțelor din jurul transferului, ar trebui să se asigure că legislația SUA nu afectează nivelul adecvat de protecție pe care îl garantează.
Dacă ajungeți la concluzia că, luând în considerare circumstanțele transferului și eventualele măsuri suplimentare, nu ar fi asigurate garanții adecvate, vi se cere să suspendați sau să încetați transferul de date cu caracter personal. Cu toate acestea, dacă intenționați să continuați transferul de date, trebuie să anunțați Autoritatea de supraveghere a dvs. competentă.
6. Folosesc Reguli corporatiste obligatorii („BCRs”) cu o entitate din SUA, ce ar trebui să fac?
Având în vedere hotărârea Curții, care a invalidat Scutul de confidențialitate din cauza gradului de interferență creat de legea SUA cu drepturile fundamentale ale persoanelor ale căror date sunt transferate în țara terță și a faptului că Scutul de confidențialitate a fost de asemenea conceput pentru a oferi garanții pentru datele transferate cu alte instrumente, cum ar fi BCRsurile, evaluarea Curții se aplică și în contextul BCRs-urilor, deoarece legislația americană va avea, de asemenea, întâietate asupra acestui instrument.
Dacă puteți sau nu transfera date cu caracter personal pe baza BCRs-urilor va depinde de rezultatul evaluării dvs., ținând cont de circumstanțele transferurilor și de măsurile suplimentare pe care le-ați putea pune în aplicare. Aceste măsuri suplimentare, împreună cu BCRs-urile, în urma unei analize de la caz la caz a circumstanțelor din jurul transferului, ar trebui să se asigure că legislația SUA nu afectează nivelul adecvat de protecție pe care îl garantează.
Dacă ajungeți la concluzia că, luând în considerare circumstanțele transferului și eventualele măsuri suplimentare, nu ar fi asigurate garanții adecvate, vi se cere să suspendați sau să încetați transferul de date cu caracter personal. Cu toate acestea, dacă intenționați să continuați transferul de date, trebuie să anunțați Autoritatea de supraveghere competentă.
7. Ce se întâmplă cu celelalte instrumente de transfer în conforimitate cu articolul 46 din RGPD?
CEPD va evalua consecințele hotărârii asupra instrumentelor de transfer, altele decât CCS și BCRs. Hotărârea clarifică faptul că standardul pentru garanțiile adecvate la articolul 46 din RGPD este cel al „echivalenței esențiale”.
După cum a subliniat Curtea, trebuie menționat că articolul respectiv apare în capitolul V din RGPD și, în consecință, trebuie citit ținând cont de articolului 44 din RGPD, care prevede că „toate dispozițiile din prezentul capitol se aplică pentru a se asigura că nivelul de protecție a persoanelor fizice garantat prin prezentul regulamentul nu este subminat”.
8. Pot să mă bazez pe una dintre derogările de la articolul 49 din RGPD pentru a transfera date în SUA?
Este încă posibil să se transfere date din SEE în SUA pe baza derogărilor prevăzute la articolul 49 din RGPD, cu condiția să se aplice condițiile prevăzute în prezentul articol. CEPD face trimitere la orientările sale cu privire la această prevedere.
Trebuie reamintit, în special, că atunci când transferurile se bazează pe consimțământul persoanei, acesta ar trebui să fie:
explicit,
specific pentru transferul de date sau setul de transferuri specifice (ceea ce înseamnă că
exportatorul de date trebuie să se asigure că obține consimțământul specific înainte de
punerea în aplicare a transferului, chiar dacă acest lucru se produce după colectarea
datelor), și
informat, în special cu privire la riscurile posibile ale transferului (în sensul că persoana vizată
ar trebui să fie, de asemenea, informată cu privire la riscurile specifice care rezultă din
faptul că datele sale vor fi transferate într-o țară care nu oferă o protecție adecvată și că nu
sunt implementate garanții adecvate pentru a asigura protecția datelor).
În ceea ce privește transferurile necesare pentru executarea unui contract între persoana vizată și operator, trebuie avut în vedere faptul că datele cu caracter personal pot fi transferate numai atunci când transferul este ocazional. Ar trebui să fie stabilit de la caz la caz dacă transferurile de date ar fi determinate ca fiind „ocazionale” sau „neocazionale”. În orice caz, această derogare poate fi bazată doar atunci când transferul este obiectiv necesar pentru îndeplinirea contractului.
În legătură cu transferurile necesare din motive importante de interes public (care trebuie recunoscute în legislația UE sau a statelor membre), CEPD reamintește că cerința esențială pentru aplicabilitatea acestei derogări este constatarea unui interes public important și nu a naturii organizației și, deși această derogare nu se limitează la transferuri de date care sunt „ocazionale”, acest lucru nu înseamnă că transferurile de date pe baza derogării de interes public important pot avea loc pe scară largă și în mod sistematic. Mai degrabă, trebuie
respectat principiul general, conform căruia derogările prevăzute la articolul 49 din RGPD nu artrebui să devină „regula” în practică, ci trebuie să fie limitate la situații specifice și fiecare exportator de date trebuie să se asigure că transferul îndeplinește testul strict de necesitate.
9. Pot continua să folosesc CCS și BCRs pentru a transfera date într-o altă țară terță decât SUA?
Curtea a indicat că CCS, de regulă, pot fi utilizate în continuare pentru a transfera date într-o țară terță, cu toate că pragul stabilit de Curte pentru transferurile în SUA se aplică pentru orice țară terță. Același lucru este valabil și pentru BCRs. Curtea a subliniat că este responsabilitatea exportatorului de date și a importatorului de date să evalueze dacă nivelul de protecție cerut de legislația UE este respectat în țara terță în cauză pentru a stabili dacă garanțiile oferite de CCS sau de BCRs pot fi respectate în practică. Dacă acest lucru nu este cazul, ar trebui să evaluați dacă puteți oferi măsuri suplimentare pentru a asigura un nivel esențial echivalent de protecție, astfel cum este prevăzut în SEE și dacă legea țării terțe nu va afecta aceste măsuri suplimentare pentru a preveni eficacitate.
Puteți contacta importatorul dvs. de date pentru a verifica legislația țării sale și pentru a colabora pentru evaluarea acesteia. În cazul în care dumneavoastră sau importatorul de date din țara terță stabiliți că datelor transferate în conformitate cu CCS sau cu BCRs nu li se oferă un nivel de protecție în esență echivalent cu cel garantat în SEE, ar trebui să suspendați imediat transferurile. În caz contrat, trebuie să notificați Autoritatea de supraveghere competentă.
Cu toate că, după cum a subliniat Curtea, este responsabilitatea principală a exportatorilor de date și a importatorilor de date să autoevalueze dacă legislația țării terțe de destinație permite importatorului de date să respecte clauzele standard de protecție a datelor sau BCRs-urile înainte de a transfera date cu caracter personal către respectiva țară terță, AS vor avea, de asemenea, un rol esențial atunci când se aplică RGPD și atunci când se emit alte decizii cu privire la transferurile către țări terțe.
Așa cum a fost menționat de Curte, pentru a evita deciziile divergente, acestea vor lucra în continuare în cadrul CEPD pentru a asigura coerența, în special dacă transferurile către țări terțe trebuie interzise.
10. Ce fel de măsuri suplimentare pot introduce dacă folosesc CCS sau BCRs pentru a transfera date în țări terțe?
Măsurile suplimentare pe care le-ați putea prevedea acolo unde este necesar ar trebui să fie furnizate de la caz la caz, ținând cont de toate circumstanțele transferului și în urma evaluării legislației țării terțe, pentru a verifica dacă aceasta asigură un nivel adecvat de protecție.
Curtea a subliniat că este responsabilitatea principală a exportatorului de date și a importatorului de date să facă această evaluare și să prevadă măsurile suplimentare necesare. CEPD analizează în prezent hotărârea Curții pentru a determina tipul de măsuri suplimentare
care ar putea fi furnizate în plus față de CCS sau BCRs, fie că sunt măsuri legale, tehnice sau organizatorice, pentru a transfera date către țări terțe în care CCS sau BCRs nu vor oferi un nivel suficient de garanții pe cont propriu.
CEPD analizează în ce ar putea consta aceste măsuri suplimentare și va oferi mai multe îndrumări în continuare.
11. Folosesc o persoană împuternicită care prelucrează date pentru care sunt responsabil în calitate de operatori, cum pot ști dacă această persoană împuternicită transferă date în SUA sau în altă țară terță?
Contractul pe care l-ați încheiat cu persoana dvs. împuternicită în conformitate cu articolul 28 alineatul (3) din RGPD va prevedea dacă transferurile sunt autorizate sau nu (trebuie avut în vedere că chiar și furnizarea accesului la date dintr-o țară terță, de exemplu în scopuri de administrare, reprezintă la un transfer).
De asemenea, persoanele împuternicite trebuie să primească autorizație pentru a încredința altor persoane împuternicite să transfere date în țări terțe. Ar trebui să fiți atenți deoarece o mare varietate de soluții de calcul poate implica transferul datelor cu caracter personal într-o
țară terță (de exemplu, în scopuri de stocare sau întreținere).
12. Ce pot face pentru a continua să folososesc serviciile persoanei împuternicite dacă contractul semnat în conformitate cu articolul 28 alineatul (3) din RGPD indică faptul că datele pot fi transferate în SUA sau într-o altă țară terță?
Dacă datele dvs. pot fi transferate în SUA și nu pot fi furnizate măsuri suplimentare pentru a se asigura că legislația SUA nu afectează nivelul esențial echivalent de protecție prevăzut în SEE, furnizat de instrumentele de transfer, și nici nu se aplică derogările prevăzute la articolul 49 din RGPD, singura soluție este să negociați o modificare sau o clauză suplimentară a contractului dvs. pentru a interzice transferurile în SUA. Datele nu trebuie doar stocate, ci și administrate în altă parte decât în SUA.
Dacă datele dvs. pot fi transferate într-o altă țară terță, trebuie să verificați și legislația țării terțe pentru a vedea dacă acestea sunt conforme cu cerințele Curții și cu nivelul de protecție a datelor cu caracter personal. Dacă nu se găsește un motiv adecvat pentru transferuri către o țară terță, datele personale nu ar trebui transferate în afara teritoriului SEE și toate activitățile de prelucrare ar trebui să aibă loc în SEE.
Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:
Consultanță și implementare GDPR. Află mai multe aici.
KIT complet de documente prin care îți faci singur implementarea, cu suportul nostru juridic. Află mai multe aici
Curs GDPR online care 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. Află mai multe aici
Autoritatea Națională de Supraveghere a finalizat în data de 06.07.2020 o investigație la operatorul SC CNTAR TAROM SA, ca urmare a transmiterii de către operator a unei notificări privind încălcarea securității datelor cu caracter personal, constatându-se încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (4), art. 32 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Regulamentul General privind Protecția Datelor, ceea ce a condus la aplicarea unei amenzi contravenționale în cuantum de 24.182,50lei, echivalentul a 5.000 EURO.
Încălcarea securității datelor a constat în faptul că operatorul nu a implementat măsuri tehnice și organizatorice adecvate pentru a asigura faptul că orice persoană fizică care acționează sub autoritatea operatorului și care are acces la date cu caracter personal nu le prelucrează decât la cererea operatorului, fapt ce a condus la pierderea confidențialității datelor personale prin accesarea neautorizată a datelor aparținând unui număr de cinci (5) pasageri TAROM, precum și la divulgarea neautorizată a datelor acestora.
De asemenea, operatorului i s-a aplicat și măsura corectivă de revizuire și actualizare a măsurilor tehnice și organizatorice implementate ca urmare a evaluării privind riscul pentru drepturile și libertățile persoanelor, inclusiv a procedurilor de lucru referitoare la protecția datelor cu caracter personal, precum și implementarea unor masuri privind instruirea periodică a persoanelor care acționează sub autoritatea sa (angajații).
Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici
LegalUp.ro: Bună, Maria. Mulțumim pentru oportunitatea acestui interviu și pentru articolele publicate pe blogul LegalUp. Ne poți spune de unde a pornit pasiunea ta pentru protecția datelor?
Maria Enescu:Pasiunea mea pentru protecția datelor s-a creat odată cu programul de master avansat pe care l-am urmat la Bruxelles. Am avut de ales între trei specializări (Drept Internațional Public, Dreptul Afacerilor și Dreptul Datelor). Am ales, evident, cea de-a treia opțiune, dată fiind noutatea domeniului și posibilitatea de a-mi face vocea auzită și de a-mi pune amprenta într-o manieră relevantă. La momentul la care am ales această specializare, nu aveam niciun fel de cunoștințe legate de protecția datelor, însă am fost ghidată în alegerea mea de dorința de a urma un drum pe care nu mulți l-au parcurs înaintea mea. Am văzut potențialul din acest domeniu, având în vedere că dezvoltarea tehnologiei aduce cu ea prelucrări continue a unei cantități enorme de date. Așadar, pe lângă cursurile de la master, redactarea lucrării de disertație în sfera protecției datelor și oportunitatea de a colabora cu LegalUp pe partea de articole orientate către dreptul la viață privată și GDPR nu au făcut decât să amplifice această pasiune.
LegalUp.ro:Știm că ai terminat un master pe protecția datelor la Bruxelles. Ne poți împărtăși mai multe despre această experiență?
Maria Enescu: Desigur. Programul pe care l-am urmat eu este un master avansat în drept internațional și european la Institutul de studii europene din cadrul Universității Vrije din Bruxelles. Am avut dintotdeauna o afinitate pentru dreptul european și mecanismul de luare a deciziilor la nivel supranațional. Această pasiune a debutat încă din facultate, când mi-am redactat lucrarea de licență în acest domeniu (,,Hotărârile preliminare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene”). Dorind să continui acest drum și să profesez în viitor într-o instituție europeană, am ales să urmez acest master în Bruxelles, ,,capitala Uniunii Europene”, unde se regăsesc majoritatea instituțiilor europene.
În cadrul acestui master, cu predare exclusivă în limba engleză, am studiat materii precum dreptul concurenței la nivel european, drept economic internațional, drept economic european, protecția drepturilor omului și a drepturilor fundamentale, numeroase aspecte legate de fenomenul globalizării, relațiile externe ale Uniunii Europene, drept procedural european, cadrul instituțional al Uniunii Europene, drept internațional și drept comparat. Toate aceste subiecte mi-au oferit o imagine de ansamblu asupra rolului pe care îl ocupă Uniunea Europeană pe scena actorilor internaționali.
Așa cum am menționat anterior, mi s-a dat posibilitatea de a-mi aprofunda cunoștințele în drept european și de a mă specializa în dreptul datelor (Data Law). În cadrul acestei specializări, am studiat în mod intensiv Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR), politicile legate de date nivelul Uniunii, incluzând aspecte precum piața unică digitală, securitatea cibernetică în spațiul de libertate, securitate și justiție (AFSJ), Inteligența Artificială, prezicerea infracționalității, prevenirea și combaterea criminalității (în special a terorismului și a spălării banilor) utilizând analiza datelor, rolul datelor în procesul de înfăptuire a justiției, interoperabilitatea bazelor de date de la nivelul Uniunii și multe altele.
De asemenea, tot în cadrul acestei specializări, am realizat două studii de caz. Primul studiu de caz s-a realizat în domeniul recunoașterii faciale și a vizat implicațiile implementării acestei tehnologii în vederea detectării și a prevenirii comportamentului deviant în contextul ,,orașelor inteligente”-,,smart cities” (prin montarea de camera de supraveghere pe stradă care să detecteze, de exemplu, comportamentul agresiv și să semnaleze acest lucru organelor competente, astfel încât un echipaj de poliție să fie trimis în locul respectiv). Al doilea studiu de caz a vizat implementarea aplicațiilor de urmărire a contactelor (contact tracing apps) în contextul actualei pandemii, în vederea prevenirii răspândirii virusului. Ambele studii de caz s-au desfășurat sub forma unui joc de rol, fiecare student fiind nevoit să aducă argumente în funcție de calitatea pe care o deținea în cadrul jocului de rol. Acest exercițiu mi-a oferit o viziune practică asupra unor aspecte sensibile și de actualitate, analizând implicațiile noilor tehnologii asupra vieții private a persoanelor fizice și asupra protecției datelor cu caracter personal, privind lucrurile din perspective diferite (de exemplu, atât din perspectiva Autorității de Supraveghere, cât și a dezvoltatorilor acestor tehnologii și a persoanelor vizate ale căror date sunt supuse prelucrării).
Pe scurt, acest master mi-a extins orizonturile în ceea ce privește studiul dreptului european și al protecției datelor. Evident, aceste domenii se află într-o continuă și rapidă dezvoltare, astfel încât acest program mi-a oferit doar noțiunile de bază și mi-a format o modalitate adecvată de analiză, urmând ca eu să mă specializez în continuare, în mod individual, prin aprofundarea acestor domenii.
LegalUp.ro:Ai recomanda acest master și altor studenți la drept și juriști? Dacă da, de ce?
Maria Enescu: Consider că experiența studiului în străinătate, fie că vorbim de o facultate, de un master sau doar de un semestru cu Erasmus, ar trebui să facă parte din parcursul academic al fiecărui student. Nimic nu se compară cu satisfacțiile obținute după părăsirea zonei de confort și asumarea unor riscuri și a unor responsabilități.Pentru mine, plecarea la Bruxelles a fost cea mai favorabilă decizie pe care am luat-o vreodată. Nu aș putea să enumăr toate avantajele pe care le-am obținut, dar am să încerc să rezum câteva.
În primul rând, acest master m-a modelat ca tânăr jurist cu aspirații de a profesa în domeniul dreptului european; mi-a format un mod de gândire și de analiză a aspectelor juridice orientat către protecția drepturilor omului și a drepturilor fundamentale. Sunt recunoscătoare că am avut șansa de a studia într-un Institut de o înaltă valoare academică și că am reușit să fac față unui program de studiu solicitant, care cu siguranță își va pune amprenta asupra întregului meu parcurs profesional. De asemenea, mă bucur că am avut șansa de a experimenta și alte stiluri și abordări academice. Consider că metodele de predare din străinătate diferă radical față de cele din România. Așa cum am spus, profesorii Institutului au îmbinat armonios în actul educațional noțiunile teoretice cu metode inovative de aplicare practică a acestora, precum jocuri de rol, studii de caz, muncă în echipă, eseuri tematice.
În al doilea rând, această experiență mi-a oferit șansa de a studia într-un mediu multicultural și de a interacționa cu studenți și profesori provenind de pe toate continentele și aducând cu ei întregul lor bagaj cultural. Turcia, China, Mexic, Venezuela, Japonia, Uganda, Nigeria, Finlanda, India, Pakistan sunt doar câteva exemple. Îmbogățirea spirituală, ideologică și culturală pe care interacțiunea cu astfel de persoane mi-a adus-o nu poate fi exprimată în cuvinte. Studiul într-un astfel de mediu multicultural te învață în profunzime ce înseamnă toleranța, non-discriminarea, acceptarea celuilalt, a opiniilor și a personalității sale. De asemenea, te învață să comunici eficient cu alți vorbitori de engleză (care, de cele mai multe ori, nici ei nu sunt vorbitori nativi) și să colaborezi în spirit de echipă pentru a obține un rezultat onorabil. Lucrul în echipă este intens promovat.
Vorbind despre eficiența comunicării, este de prisos să menționez că a studia într-o limbă străină mi-a adus cunoștințele lingvistice anglofone la un alt nivel. Acestea erau deja extrem de avansate (altfel, nu aș fi făcut față acestui program), însă a cunoaște noțiunile domeniului în care voi profesa este cu siguranță un mare avantaj. De asemenea, trăind în Bruxelles, am avut șansa de a-mi perfecționa și cunoștințele lingvistice francofone. Faptul că puteam purta un dialog în franceză a reprezentat un avantaj pentru viața mea socială din Bruxelles, ajutându-mă să mă integrez în mod facil. Așadar, a vorbi limba locală atunci când dorești să studiezi în străinătate, deși poate nu este un criteriu obligatoriu pentru a fi admis/ă în programul de studii respectiv, este cu siguranță un bonus care te va ajuta să te integrezi, să socializezi și să îți faci conexiuni.
Așadar, aș recomanda oricui acest master pe care l-am urmat, fie că este vorba de un student la drept care dorește să studieze în străinătate, de un tânăr jurist care dorește să se specializeze într-un domeniu nou, sau chiar de un avocat experimentat care urmărește diversificarea parcursului profesional. Menționez că, în cadrul acestui master, am avut colegi de toate vârstele care au ales să îl urmeze din cele mai diverse rațiuni. Așadar, niciodată nu este prea devreme sau prea târziu pentru a te dezvolta profesional și, implicit, personal!
LegalUp.ro:Știm că ai un curs online despre protecția datelor copiilor în mediul online, iar teza ta de disertație este tot pe acest subiect. Ne poți spune mai multe despre cursul tău online?
Maria Enescu:Desigur. Lucrarea mea de disertație reflectă pasiunea mea pentru protecția datelor, pe de-o parte, și aspirația de a crea o experiență digitală sigură pentru copii, ca persoane vulnerabile în fața noilor tehnologii, pe de altă parte. Aceasta se intitulează ,,Protecting children’s personal data against abusive personal data processing performed by video game companies”. Mai precis, prin lentilele GDPR, am identificat practicile abuzive de prelucrare a datelor cu caracter personal adoptate de către companiile furnizoare de jocuri video, precum și riscurile corelative la care se expun copiii atunci când accesează aceste jocuri. Am efectuat o cercetare, găsind modalități concrete prin care atât companiile furnizoare de jocuri video, cât și părinții, autoritățile și chiar copiii înșiși pot contribui la crearea unui mediu online sigur pentru minori.
Conștientă fiind de vulnerabilitatea emoțională a copiilor, de lipsa lor de experiență și de imposibilitatea de a-și face vocea auzită, mi-am propus să-mi dedic cunoștințele, timpul și priceperea pentru ca ei să poată fi pregătiți pentru contactul cu noile tehnologii aflate în plină expansiune și pentru a le asigura, în colaborare cu părinții, educatorii și autoritățile relevante, o experiență sigură și sănătoasă pe internet. Ghidată de acest deziderat, am lansat cursul ”Siguranța copilului pe internet. Ghid complet pentru părinții din era digitalizării”, prin care pun la dispoziția părinților toate cunoștințele și instrumentele necesare, care pot fi aplicate și implementate de îndată, pentru ca ei să poată decide, monitoriza și personaliza experiența online de care au parte copiii lor.
LegalIUp.ro: De ce crezi că e importantă protecția datelor în actualul context digital?
Maria Enescu: Există o vorbă care spune ,,Everything is energy and energy is everything”. Eu aș adapta-o și aș spune ,,Everything is data and data is everything”. Să explic.
,,Everything is data” (totul înseamnă date) cred că este dictonul ce caracterizează cel mai bine societatea în care trăim. Totul funcționează pe bază de date. Suntem înconjurați de o prelucrare continuă a unei cantități enorme de date, din momentul în care ne trezim și ne deblocăm smartphone-ul cu imaginea facială, la birou (prin monitorizarea angajaților de către angajator), când căutăm sau postăm orice pe internet, când achiziționăm un bun sau un serviciu de pe internet, când călătorim (prin stocarea PNR-ului) și așa mai departe. Inteligența Artificială și Internetul Lucrurilor (Internet of Things) sunt doar câteva exemple de digitalizare a cotidianului. Urmează dezvoltarea fenomenelor de ,,predictive policing” (prezicerea infracționalității prin utilizarea Inteligenței Artificiale), ,,smart cities” (angrenarea tehnologiilor de recunoaștere facială pentru detectarea și combaterea comportamentului ilegal) și ,,contact tracing apps” (aplicații mobile de urmărire a contactelor în vederea combaterii pandemiei COVID-19). Deci, așa cum spuneam, totul înseamnă date.
,,Data is everything” (datele înseamnă totul) – fac această afirmație având în vedere valoarea economică inestimabilă a datelor. Datele stau la baza progresului economic. Ele pot fi reutilizate de un număr infinit de ori, atât timp cât prelucrarea lor este legală. O utilizare responsabilă a datelor va împinge societatea către inovație, progres economic și prosperitatea afacerilor și, implicit, bunăstarea consumatorului. De asemenea, datele pot servi și alte scopuri decât cele comerciale, precum înfăptuirea justiției, prin prevenirea, detectarea, investigarea și combaterea infracțiunilor. Accesul la date acordat autorităților poate contribui la asigurarea securității și siguranței naționale.
Așadar, având în vedere aceste aspecte, cred că putem concluziona că datele reprezintă ,,energia” societății actuale și, pentru a putea profita de beneficiile angrenării tehnologiei și, implicit, a datelor, consider că legislația trebuie să țină pasul cu progresul tehnologic, asigurând un cadru normativ adecvat în privința prelucrării datelor cu caracter personal, pentru ca această prelucrare să nu devină nocivă pentru indivizi, încălcându-le anumite drepturi fundamentale, precum dreptul la viață privată, dreptul la protecția datelor cu caracter personal și dreptul de a nu fi discriminat.
LegalUp: Ce planuri ai pentru viitor?
Maria Enescu: În primul rând, voi lucra alături de colegii mei la redactarea cărții ,,GDPR-Comentariu pe articole”, în calitate de co-autor. Acest proiect îmi va da șansa să îmi aprofundez cunoștințele în domeniul GDPR, să colaborez cu alți specialiști în domeniu și să învăț de la cei mai buni. Sperăm că veți putea găsi această carte în librării în anul 2021.
În al doilea rând, scopul meu final este să profesez într-o instituție sau agenție a Uniunii Europene, într-o poziție care să aibă conexiuni, într-o formă sau alta, cu protecția datelor. Îmi doresc să contribui la ,,formarea viitorului digital” al Uniunii Europene și să particip la procesul de luare a deciziilor la un nivel supranațional în ceea ce privește îmbrățișarea noilor tehnologii de către statele membre, în timp ce drepturile fundamentale ale cetățenilor sunt respectate. Primul pas pe care îl voi face în această direcție va fi, probabil, un traineeship într-o instituție a Uniunii. Dar nu mă limitez la acest scop, ci îmi păstrez orizonturile deschise pentru a vedea și alte oportunități care se pot ivi pe parcurs.
Mulțumim, Maria și mult succes!
Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:
Consultanță și implementare GDPR. Află mai multe aici.
KIT complet de documente prin care îți faci singur implementarea, cu suportul nostru juridic. Află mai multe aici
Curs GDPR online care 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. Află mai multe aici
Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
Hotărâri în cauzele C-549/18,
Comisia/România, și C-550/18, Comisia/Irlanda
România și Irlanda sunt obligate la plata către Comisie a unei sume forfetare în cuantum de 3 000 000 de euro și, respectiv, de 2 000 000 de euro
Aceste două state membre nu au transpus în mod complet, în termenul prevăzut, Directiva privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului
Directiva 2015/8491 urmărește să prevină utilizarea sistemului financiar al Uniunii Europene în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului. Statele membre trebuiau să transpună această directivă în dreptul lor național până la 26 iunie 2016 și să informeze Comisia Europeană cu privire la măsurile adoptate în această privință.
La 27 august 2018, Comisia a sesizat Curtea cu două acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, considerând că România, pe de o parte, și Irlanda, pe de altă parte, nu au transpus în mod complet Directiva 2015/849 în termenul stabilit în avizele motivate respective, și, nici nu au comunicat măsurile naționale de transpunere corespunzătoare. În plus, Comisia a solicitat, în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE , obligarea României și a Irlandei, pe de o parte, la plata unei penalități cu titlu cominatoriu zilnice, începând de la pronunțarea hotărârii, pentru neîndeplinirea obligației de a comunica măsurile de transpunere a aceleiași directive și, pe de altă parte, la plata unei sume forfetare. Ulterior, Comisia a informat Curtea că se desista în parte de acțiunea sa în măsura în care nu mai solicita aplicarea unei penalități cu titlu cominatoriu zilnice, această cerere rămânând fără obiect după transpunerea completă a Directivei 2015/849 în dreptul român și în dreptul irlandez.
În acest context, România și Irlanda au contestat aplicarea regimului de sancțiuni prevăzut la articolul 260 alineatul (3) TFUE. Cele două state membre menţionate au susținut de asemenea că cererea Comisiei de a impune plata unei sume forfetare ar fi nu numai nejustificată, ci și disproporționată în raport cu situaţia de fapt din speță și cu obiectivul acestui tip de sancțiune pecuniară. Acestea au reproșat Comisiei că nu și-a motivat în mod specific și de la caz la caz decizia de a solicita impunerea unei asemenea sancțiuni în speță.
Prin două hotărâri pronunțate în Marea Cameră la 16 iulie 2020, Curtea a admis acțiunile introduse de Comisie. Astfel, Curtea a constatat, în primul rând, că, la expirarea termenului care le fusese stabilit în avizul motivat, România și Irlanda nici nu adoptaseră măsurile naționale de
transpunere a Directivei 2015/849, nici nu comunicaseră Comisiei asemenea măsuri și că, prin urmare, acestea nu și-au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul directivei respective.
În al doilea rând, Curtea a statuat că articolul 260 alineatul (3) TFUE are vocaţia de a se aplica în prezentele cauze. În fapt, Curtea a amintit că obligația de a comunica măsurile de transpunere, în sensul acestei dispoziţii, se referă la obligația statelor membre de a transmite informații suficient de clare și de precise în ceea ce privește măsurile de transpunere a unei directive. Îndeplinirea acestei obligaţii implica în prezentele cauze ca statele membre să indice, pentru fiecare dispoziție din directiva menționată, dispoziția sau dispozițiile naționale care asigură transpunerea sa. Arătând că Comisia a dovedit necomunicarea de către România și de către Irlanda a măsurilor de transpunere a Directivei 2015/849 în termenul stabilit în avizul motivat, Curtea a statuat, primo că neîndeplinirea obligațiilor astfel constatată intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.
Secundo, Curtea a amintit că nu revine Comisiei sarcina de a motiva de la caz la caz decizia sa de a solicita o sancțiune pecuniară în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE. Astfel, Curtea a apreciat că condițiile de aplicare a acestei dispoziții nu pot fi mai restrictive decât cele care prevăd punerea în aplicare a articolului 258 TFUE, în măsura în care articolul 260 alineatul (3) TFUE nu constituie decât o modalitate accesorie procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, a cărei punere în aplicare ține de puterea discreționară a Comisiei, în privinţa căreia Curtea nu poate exercita un control jurisdicțional. Această lipsă de motivare nu afectează garanțiile procedurale ale statului membru în cauză, în măsura în care Curtea, atunci când aplică o asemenea sancțiune, este supusă unei obligații de motivare.
Curtea a precizat însă că Comisia rămâne obligată să motiveze natura și cuantumul sancțiunii pecuniare solicitate, ținând seama în această privință de liniile directoare pe care le-a adoptat, întrucât, în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE, Curtea dispune numai de o putere de apreciere limitată. Astfel, în cazul constatării de către aceasta din urmă a unei neîndepliniri a obligațiilor, propunerile Comisiei sunt obligatorii pentru Curte cu privire la natura sancțiunii pecuniare pe care o poate impune și cu privire la cuantumul maxim al sancțiunii pe care o poate aplica.
În al treilea rând, în ceea ce privește impunerea unei sume forfetare în prezentele cauze, Curtea a amintit că obiectivul urmărit prin introducerea mecanismului prevăzut la articolul 260 alineatul (3) TFUE nu este doar de a încuraja statele membre să pună capăt, în cel mai scurt timp, unei neîndepliniri a obligațiilor care, în lipsa unei asemenea măsuri, ar avea tendința să persiste, ci și de a facilita și de a accelera procedura pentru impunerea de sancțiuni pecuniare pentru neîndeplinirea obligației de comunicare a unei măsuri naționale de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu procedura legislativă. Astfel, Curtea a statuat că o cerere introductivă a Comisiei care, precum în speță, solicită impunerea unei sume forfetare nu poate fi respinsă ca fiind disproporționată pentru simplul motiv că are ca obiect o neîndeplinire a obligațiilor care, deși a continuat în timp, a încetat la momentul examinării faptelor de către Curte, în măsura în care obligarea la plata unei sume forfetare se întemeiază pe aprecierea consecințelor neexecutării obligațiilor de către statul membru în cauză asupra intereselor private și publice, în special atunci când neîndeplinirea obligațiilor a persistat o perioadă lungă.
În al patrulea rând, în ceea ce privește calculul sumei forfetare care este adecvat a fi impusă în prezentele cauze, Curtea a amintit că, în exercitarea puterii sale de apreciere în materie, astfel cum a fost încadrată de propunerile Comisiei, îi revine sarcina de a stabili cuantumul sumei forfetare la plata căreia un stat membru poate fi obligat în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE, astfel încât aceasta să fie, pe de o parte, adaptată împrejurărilor și, pe de altă parte, proporțională cu încălcarea săvârșită. Printre factorii pertinenți în această privință se numără în special elemente cum ar fi gravitatea neîndeplinirii obligațiilor constatate, perioada în care aceasta a persistat, precum și capacitatea de plată a statului membru în cauză.
În ceea ce privește, primo, gravitatea încălcării, Curtea a apreciat că, deși România și Irlanda au pus capăt, în cursul procedurii, neîndeplinirii obligațiilor imputate, nu este mai puțin adevărat că această neîndeplinire a obligațiilor exista la expirarea termenului stabilit în avizele motivate respective, astfel încât efectivitatea dreptului Uniunii nu a fost asigurată tot timpul.
În ceea ce privește, secundo, evaluarea duratei încălcării, Curtea a amintit că aceasta trebuie, în principiu, să fie considerată ca intervenind la data la care Curtea apreciază faptele, și anume la data încheierii procedurii. În ceea ce privește începutul perioadei de care trebuie să se țină seama pentru stabilirea cuantumului sumei forfetare care urmează a fi aplicată în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE, data care trebuie reținută în vederea evaluării duratei neîndeplinirii obligațiilor nu este data expirării termenului stabilit în avizul motivat (utilizată pentru determinarea penalității cu titlu cominatoriu zilnice care trebuie aplicată), ci data la care expiră termenul de transpunere prevăzut de directiva în discuție. Astfel, această dispoziție urmărește să stimuleze statele membre să transpună directivele în termenele stabilite de legiuitorul Uniunii și să asigure efectivitatea deplină a legislației Uniunii. Orice altă soluție ar însemna, de altfel, să se repună în discuție efectul util al dispozițiilor directivelor care stabilesc data la care măsurile de transpunere a acestora trebuie să intre în vigoare și să acorde un termen de transpunere suplimentar, a cărui durată ar varia, în plus, în funcție de celeritatea cu care Comisia inițiază procedura precontencioasă, fără putea totuși să se țină seama de durata acestui termen în cadrul evaluării duratei neîndeplinirii obligațiilor în cauză. Prin urmare, Curtea a concluzionat că neîndeplinirea obligațiilor de către România și de către Irlanda a durat puțin mai mult de doi ani.
În ceea ce privește, tertio, capacitatea de plată a statului membru în cauză, Curtea a amintit că trebuie să se ia în considerare evoluția recentă a produsului intern brut (PIB) al acestui stat membru, astfel cum se prezintă la data examinării faptelor de către Curte.
În consecință, ținând seama de ansamblul împrejurărilor din prezentele cauze și în raport cu puterea de apreciere recunoscută Curții la articolul 260 alineatul (3) TFUE, Curtea a obligat România și Irlanda la plata către Comisie a unei sume forfetare în cuantum de 3 000 000 de euro și, respectiv, de 2 000 000 de euro.
Ordonanța președințială a fost definită la nivel de doctrină drept ,acea procedură în temeiul căreia instanța de judecată poate să dispună măsuri vremelnice, în cazuri urgente pentru situații particulare.
În România, ordonanța președințială este reglementată prin intermediul Codului de procedură civilă, art. 997-1002.
1.Care sunt condițiile de admisibilitate privind procedura ordonanței președințiale?
Conform art. 997 Cod de procedură civilă, instanța de judecată stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice pentru:
păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere;
pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara;
pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Ordonanța președințială este considerată provizorie și executorie. Atunci când hotărârea instanței de judecată nu cuprinde mențiuni privind durata acesteia și împrejurările de fapt nu s-au modificat (avute în vedere anterior), măsurile care au fost dispuse își produc efectele până când este soluționat litigiul pe fond.
Dacă reclamantul solicită, instanța de judecată poate decide ca executarea să se realizeze fără somație și fără trecerea unui anumit termen. Se precizează totodată faptul că ordonanța poate să fie dată în temeiul legii, chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului[2].
! Cu toate acestea, prin ordonanța președințială nu se pot dispune măsuri care să soluționeze litigiul în fond. Nu se pot dispune nici măsuri a căror executare ar face imposibilă restabilirea situației de fapt.
2.Care este instanța competentă pentru a soluționa cererea de ordonanța președințială?
În temeiul art. 998 din Codul de procedură civilă român, cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului.
3.Care este procedura de soluționare privind cererea de ordonanță președințială?
Procedura de soluționare privind ordonanța președințială este reglementată de art. 999 din Codul de procedură civilă, pe care o vom subsuma astfel:
în vederea judecării cererii, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere și de pe actele care o însoțesc;
ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților;
judecata se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat;
pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanței se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.
4.Care sunt căile de atac în ordonanța președințială?
În temeiul art. 1000 Cod procedură civilă, ordonanța președințială este supusă numai căii de atac a apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare (atunci când s-a dat cu citarea părților) sau de la comunicare (când s-a dat fără citarea părților). Instanța de apel poate suspenda executarea până la judecarea apelului, dar numai cu plata unei cauțiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta. Apelul se va judeca de urgență și cu precădere, cu citarea părților. Împotriva executării ordonanței președințiale se poate face contestație la executare.
5.Se poate transforma cererea de ordonanță președințială într-o cerere de drept comun?
Conform art. 1001 din Codul de procedură civilă din România, cererea de ordonanță președințială se poate transforma într-o cerere de drept comun. Astfel, în temeiul legii, la solicitarea reclamantului, până la închiderea dezbaterilor la prima instanță, cererea de ordonanță președințială va putea fi transformată într-o cerere de drept comun (situație în care pârâtul va fi încunoștințat și citat în mod expres cu această mențiune).
6.Are cererea de ordonanță președințială autoritate de lucru judecat?
Conform prevederilor legale, în temeiul art. 1002 Cod de procedură civilă, ordonanța președințială are autoritate de lucru judecat față de o altă cerere de ordonanță președințială. Condiția în această situație este ca împrejurările de fapt care au justificat cererea de ordonanță președințială să nu se fi modificat.
Cu toate acestea, ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului. Hotărârea dată asupra fondului dreptului are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanță președințială.
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
Dreptul la viață privată capătă conotații din ce în ce mai importante într-o eră digitalizată care se bazează pe exploatarea datelor personale. Iar întrebarea esențială este: Cum ai putea fără viață privată să fii liber și egal?
Modalitatea în care noile tehnologii prelucrează datele personale ne pun viața privată la risc. Noile tehnologii prelucrează datele în modalități pe care nu ni le puteam imagina cu 20 de ani în urmă (cu excepția filmelor SF).
Dreptul la viață privată înseamnă să ai o opțiune – să ai o opțiune de a decide cui dezvălui informații personale, să ai o opțiune să stabilești limite, să ai o opțiune să limitezi cine are acces la datele privind sănătatea ta, la locurile pe care le vizitezi, la cercul de prieteni. Dreptul la viață privată îți permite să ai control asupra cine ești și asupra modalității în care interacționezi cu lumea din jurul tău.
Dreptul la viață privată îți permite să fii în siguranță împotriva abuzului nejustificat de putere – îți permite să controlezi ce dorești să se știe despre tine și îți oferă unelte de control împotriva celor care îți exploatează datele într-o manieră care te poate afecta.
Dreptul la viață privată îți permite să fii tu însuți – liber de a nu fi judecat pe nedrept. Dreptul la viață privată îți permite să gândești liber fără a fi discriminat, să fii autonom și să trăiești în demnitate.
Mai mult, dreptul la viață privată este un drept care te ajută să îți exerciți celelalte drepturi. Fără viață privată, celelalte drepturi și libertăți sunt în pericol.
Dreptul la viață privată contează pentru că…
…te asigură că drepturile și libertățile tale sunt protejate și respectate
Ca drepturile să fie respectate, trebuie să existe o ordine care să le protejeze.
…îți permite să creezi liber artă
Artiști, scriitori și alți creatori au dreptul de a-și expune lucrările în mod anonimizat pentru a-și face vocile auzite fără a fi judecați pentru creațiile lor.
…îți protejează dreptul la educație
Orice persoană are dreptul la un mediu educațional sigur, inclusivist și liber de orice exploatări. Orice persoană are dreptul la un mediu educațional care permite dezvoltarea și pregătirea indiferent de rasă, religie, etnie sau țară de origine.
…îți protejează dreptul la concediu
Orice angajat are dreptul la concediu plătit și dreptul de a nu fi deranjat în afara orelor de muncă atunci când își trăiește viața privată.
…îți protejează dreptul de a vota liber
Potrivit investigațiilor Cambridge Analytica a utilizat datele personale ale utilizatorilor de Facebook pentru a le manipula votul în situația Brexit și campanie electorală a lui Donald Trump.
…îți protejează proprietatea
Cum ar fi dacă toate credențialele de acces și alte informații confidențiale de acces în conturi ar ajunge la persoane rău-voitoare?
…îți protejează dreptul de a te mișca liber
Vrei să te deplasezi într-un anumit loc fără a da explicații cuiva? Cu tehnologiile de recunoaștere facială ar putea fi mai greu.
…limitează modalitatea în care datele pot fi utilizate împotriva ta
În situația unui litigiu civil/contravențional/penal, datele tale cu caracter personal pot fi folosite împotriva ta.
…îți protejeazi accesul la justiție
Majoritatea probelor care pot fi utilizate sunt astăzi în format electronic (fotografii, video-uri, screenshot-uri, documente pdf etc). În situația unei breșe de securitate care afectează integritatea acestor date, există riscul să nu te mai poți apăra eficient deoarece nu mai ai probele necesare.
…îți protejează viața
Victimele violenței domestice își schimbă adresa pentru a fi în siguranță și au dreptul ca această adresă să rămână confidențială și să nu fie aflată de agresori.
…îți protejează dreptul la demnitate
Orice persoană are dreptul la imagine și demnitate, inclusiv în mediul online.
…te protejează împotriva discriminării
Dacă se află anumite informații, persoanele pot fi discriminare pe criterii de opinii fizolofice, politice, confesiuni religioase, etnie, probleme de sănătate etc.
Contenciosul administrativ este reglementat atât la nivel intern, cât și la nivel internațional. La nivel internațional acesta este receptat sub denumirea de ,,administrative disputes” și este definit drept ,,o instituție juridică care asigură protejarea drepturilor individuale”. Se apreciază că prin intermediul său se asigură un control optim asupra legalității deciziilor autorităților publice.
La nivel intern, ,,contenciosul administrativ” a fost definit ca ,,un ansamblu de mijloace juridice care pot fi utilizate de orice persoană interesată, în scopul restabilirii ordinii de drept” (conform platformei legeaz.net). Ordinea de drept menționată anterior este încălcată fie prin acte juridice, fie prin fapte materiale ale organelor administrației publice.
În prezentul articol complex, vom analiza legislația, terminologia și procedura privind soluționarea ,,disputelor” prin raportare la documentele necesare, citarea părților, introducerea în cauză a funcționarilor, judecarea și soluțiile instanței de judecată.
Contenciosul administrativ – cadrul legal
Sesizarea instanței de contencios administrativ
Conceptul de ,,contencios administrativ” este reglementat prin intermediul Legii nr. 554/2004. În temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în situația în care o persoană se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se va putea adresa instanței de contencios administrativ care are competență de soluționare pentru:
Anularea actului;
Recunoașterea dreptului pretins;
Recunoașterea interesului legitim;
Repararea pagubei cauzate.
În temeiul legii, se precizează faptul că interesul legitim poate să fie atât public, cât și privat.
În situația în care persoana este vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, aceasta se poate adresa instanței de contencios adminstrativ.
În temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Avocatul Poporului poate sesiza instanța de contencios administrativ de la domiciliul petentului în situația în care apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție. Totodată, Ministerul Public se poate adresa instanței de contencios administrativ în situația în care apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestor persoane. Ministerul Public poate sesiza instanța de contencios administrativ de la sediul unui autorități publice atunci când apreciază că emiterea actului administrativ normativ de către autoritatea în cauză vatămă un interes public. Cu privire la actele administrativ unitalerale nelegale, acestea pot fi anulate la solicitarea autorității publice emitente, dacă actul nu mai poate fi revocat (actul fiind în circuitul civil).
Dacă o persoană a fost lezată în drepturi sau interese legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului care sunt neconstituționale, aceasta se poate adresa instanței de contencios administrativ. Se precizează faptul că pot introduce acțiuni în contencios administrativ și Prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, dar și orice subiect de drept public.
Analizând reglementările în vigoare, considerăm ca fiind titulari ai acțiunilor în contencios administrativ (înțelegând prin aceasta persoanele care pot sesiza instanța de contencios administrativ) următoarele categorii:
Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim;
Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept;
Avocatul Poporului;
Ministerul Public;
Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal;
Persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale;
Prefectul;
Agenția Națională a Funcționarilor Publici;
Orice subiect de drept public.
Contenciosul administrativ. Înțelesul unor termeni
În temeiul art. 2 alin. (1) lit. a), prin persoană vătămată vom înțelege:
orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim;
care a fost vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ;
care a fost vătămăată prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.
În temeiul art. 2 alin. (1) lit. b), prin autoritate publică vom înțelege:
orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale;
acesta acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
În temeiul art. 2 alin. (1) lit. c), prin act administrativ vom înțelege:
actul unilateral cu caracter individual sau normativ;
acesta este emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii;
actul dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;
În temeiul art. 2 alin. (1) lit. g), prin instanță de contencios administrativ vom înțelege:
Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel;
Dreptul de tutelă administrativă este reglementat în cadrul art. 3 din Legea nr. 554/2004. Acesta însumează dreptul prefectului de a ataca direct în fața instanței de contencios administrativ actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale.
Conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept (plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoștință, pe orice cale, de conținutul actului).
Conform art. 8 alin. (1) din lege, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut anterior, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.
Conform art.10 alin. (1) din prezenta lege, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.
Contenciosul administrativ. Termenul de introducere a acțiunii
Conform art. 11 alin. (1) lit. a)-d), termenul de introducere a acțiunii în contencios administrativ este de 6 luni care se va calcula în mod particular de la:
data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;
data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;
data expirării termenului legal calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.
Contenciosul administrativ. Documente necesare
În temeiul art. 12 din Legea nr. 554/2004 reclamantul trebuie să anexeze la acțiune copia actului administrativ atacat sau răspunsul autorității publice prin care i s-a comunicat refuzul rezolvării cererii.
Dacă reclamantul nu a primit un răspuns la cererea adresată autorității publice, acesta va depune la dosar copia cererii (certificată prin numărul și data înregistrării) și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile (în situația în care demersul era unul obligatoriu);
Dacă reclamantul introduce acțiune împotriva autorității care refuză să pună în executare actul administrativ emis în urma soluționării (favorabile) cererii sau a plângerii prealabile, acesta va depune și copia certificată după acest act.
Procedura de citare a părților
Atunci când primește cererea privind soluționarea disputelor pe calea contenciosului administrativ, instanța de judecată va dispune citarea părților. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.
În cazul în care acțiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanța va cere autorității publice emitente să îi comunice de urgență actul atacat împreună cu documentația care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanță lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
Când se poate suspenda executarea actului?
În temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.
În cadrul art. 14 alin. (3) este instituită regula conform căreia atunci când în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav funcționarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă și de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare. Hotărârea prin care s-a pronunțat suspendarea este executorie de drept. Dacă se va emite un nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta este suspendat de drept.
Introducerea funcționarului public în contenciosul administrativ
În temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004, cererile menționate anterior se pot formula și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea, adoptarea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. Dacă acțiunea se admite, persoana în cauză poate fi obligată la plata unor despăgubiri (solidar cu autoritatea publică pârâtă).
Persoana acționată în justiție poate la rândul său să îl cheme în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.
Contenciosul administrativ. Judecarea cererilor
Cererile adresate instanței se vor judeca în ședință publică, în completul stabilit de lege. Întâmpinarea este obligatorie și se va comunica reclamantului cu cel puțin 15 zile înainte de primul termen de judecată. Hotărârile se vor redacta și motiva în cel mult 30 de zile de la pronunțare.
Soluțiile instanței în contenciosul administrativ
Conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de judecată poate pronunța următoarele soluții:
Anularea actului administrativ (în tot sau în parte);
Obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ;
Obligarea autorității publice la eliberarea unui alt înscris;
Obligarea autorității publice la efectuarea unei anumite operațiuni administrative;
În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate:
dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații;
suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;
obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
Autoritatea Națională de Supraveghere a finalizat în data de 23.06.2020 o investigație la operatorul Proleasing Motors SRL și a constatat încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) și (2) din Regulamentul General privind Protecția Datelor.
Operatorul Proleasing Motors SRL a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 72.642 lei, echivalentul a 15.000 EURO.
Investigația a fost demarată ca urmare a transmiterii de către operator a unei notificări privind încălcarea securității datelor cu caracter personal, prin completarea formularului specific stabilit în baza Regulamentului General privind Protecția Datelor.
Încălcarea securității a constat în faptul că, pe pagina de Facebook pe care operatorul a desfășurat un concurs on-line de atragere a clienților participanți în service-ul auto, a fost postat un document cu o captură din codul sursă al website-ului în care era inclusă și parola de acces la formularele completate de participanții la concurs.
Această situație a condus la vizualizarea și accesul neautorizat la datele cu caracter personal ale unui număr de 436 de clienți ai operatorului, pe website-ul Proleasing Motors SRL, și la divulgarea neautorizată a acestor date, contrar obligațiilor prevăzute de art. 32 din Regulamentul General privind Protecția Datelor.
Ca atare, sancțiunea a fost aplicată operatorului ca urmare a faptului că acesta nu a implementat măsuri tehnice și organizatorice adecvate în vederea asigurării unui nivel de securitate corespunzător riscului prelucrării pentru drepturile și libertățile persoanelor fizice, generat în special, în mod accidental sau ilegal, de distrugerea, pierderea, modificarea, divulgarea neautorizată a datelor cu caracter personal transmise, stocate sau prelucrate într-un alt mod sau accesul neautorizat la acestea.
De asemenea, operatorului i s-a aplicat și măsura corectivă de revizuire şi actualizare a măsurilor tehnice şi organizatorice implementate ca urmare a evaluării privind riscul pentru drepturile și libertățile persoanelor, inclusiv a procedurilor referitoare la comunicațiile electronice, astfel încât să fie evitate incidente similare de dezvăluire neautorizată a datelor cu caracter personal prelucrate, raportat la art. 58 alin. (2) lit. d) din Regulamentul General privind Protecția Datelor.
Totodată, precizăm că, potrivit considerentului (75) din Regulamentul General privind Protecția Datelor, ”Riscul pentru drepturile şi libertăţile persoanelor fizice, prezentând grade diferite de probabilitate de materializare şi de gravitate, poate fi rezultatul unei prelucrări a datelor cu caracter personal care ar putea genera prejudicii de natură fizică, materială sau morală, în special în cazurile în care: prelucrarea poate conduce la discriminare, furt sau fraudă a identităţii, pierdere financiară, compromiterea reputaţiei, pierderea confidenţialităţii datelor cu caracter personal protejate prin secret profesional, inversarea neautorizată a pseudonimizării sau la orice alt dezavantaj semnificativ de natură economică sau socială; persoanele vizate ar putea fi private de drepturile şi libertăţile lor sau împiedicate să-şi exercite controlul asupra datelor lor cu caracter personal; datele cu caracter personal prelucrate sunt date care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, religia sau convingerile filozofice, apartenenţa sindicală; sunt prelucrate date genetice, date privind sănătatea sau date privind viaţa sexuală sau privind condamnările penale şi infracţiunile sau măsurile de securitate conexe; sunt evaluate aspecte de natură personală, în special analizarea sau previzionarea unor aspecte privind randamentul la locul de muncă, situaţia economică, starea de sănătate, preferinţele sau interesele personale, fiabilitatea sau comportamentul, locaţia sau deplasările, în scopul de a se crea sau de a se utiliza profiluri personale; sunt prelucrate date cu caracter personal ale unor persoane vulnerabile, în special ale unor copii; sau prelucrarea implică un volum mare de date cu caracter personal şi afectează un număr larg de persoane vizate.
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
Fenomenul globalizării este un concept receptat din dreptul internațional (“globalization”)[1]. Acest concept însumează totalitatea evenimentelor care au loc într-o anumită limită teritorială, dar ale căror efecte se produc în alte limite și regiuni teritoriale[2]. În privința fenomenului globalizării s-a apreciat faptul că nu există o definiție care să fie acceptată în mod unanim, iar motivul este reprezentat de complexitatea unui atare concept (implică domenii diferite din societate, poate fi receptat ca o ideologie, ca o strategie)[3]. După Joseph E. Stiglitz[4]globalizarea nu poate să existe în lipsa unui ,,guvern global” care să realizeze ,,guvernarea globală”[5]. Globalizarea[6] este în strânsă legătură cu interesele statale și facilitează relații de ordin internațional[7]. Marshall McLuhan a trasat anumite direcții în materie de globalizare în privința efectelor produse de acest fenomen: o cât mai bună conexiune interindividuală prin ,,tehnologii de ordin digital”, ,,integrarea piețelor financiare” care aduc plus valoare în societate, ,,integrarea problemelor de la nivel micro la nivel macro”[8] . S-a stabilit faptul că procesul de globalizare este în strânsă legătură cu societatea informațională (receptare a informației, prelucrare și diseminare a informației).[9] Independent de aceste aspecte, remarcăm faptul că fenomenul globalizării este un fenomen complex prin prisma implicațiilor sale și se aplică în mod unitar, constant, în toate aspectele de la nivel statal (economic, politic, cultural, social).
În privința mijloacelor de informare în masă, acestea sunt prefigurate ca o garanție a respectării dreptului la liberă exprimare. La nivel jurisprudențial internațional, mijloacele de informare în masă au fost asociate cu ,,un câine de pază al democrației”[10]. La nivel național, mijloacelor de informare în masă (publice sau private) le este instituită obligația de a asigura informarea corectă a opiniei publice[11]. Mass-media este legată în mod cert de activitatea politică. Acest aspect este conturat la nivel practic prin constatarea faptului că un candidat politic[12] este mai degrabă analizat prin modul în care a fost prezentat prin mijloacele de informare în masă, decât prin calitățile sale reale și prin ceea ce poate în mod categoric să realizeze. Acest fapt a determinat auditoriul să afirme că ,,informațiile din mass-media sunt singurul contact pe care oamenii îl au, în definitiv, cu viața politică”[13].
Raportul dintre fenomenul globalizării și mass-media este un raport real, complex, care implică numeroase particularități. Se remarcă existența unui fenomen de reciprocitate între cele două noțiuni. Pe de o parte globalizarea facilitează transmiterea informației, iar pe de altă parte influența mass-media conduce societatea la nivel macro[14].
Mass-media s-a prefigurat în ,,emițătorul” procesului de globalizare[15]. În acest sens, mass-media a transformat probleme de natură politică de la nivel mondial, în probleme ale tuturor cetățenilor de la nivel statal. Prin intermediul mass-media s-a realizat direcționarea către o anumită politică, către o anumită strategie sau un anumit program. Presa de la nivel internațional atrage atenția asupra problemelor existente din cadrul celorlalte state (sau a unui stat anume), asupra măsurilor luate la nivel politic care ar putea afecta democrația (spre exemplu prezentarea în presa digitală a faptului că Parlamentul de la Budapesta a acordat premierului Viktor Orban puteri nelimitate în perioada stării de urgență)[16]. Imixtiunea în materie politică, în sfera internațională, se realizează ca efect al fenomenului globalizării având ca element prin care acesta se materializează chiar mijloacele de informare în masă.
Dacă am realiza o raportare la definiția (lato sensu) globalizării, am readapta conceptul înțeles ca un proces care transcende activitățile economice, politice, sociale dincolo de limitele teritoriale prestabilite în scopul generării unui impact într-o anumită limită teritorială. Pentru ca acest fapt să se materializeze este nevoie de un mijloc sau un canal de comunicare. Or, mass-media reprezintă în contextul dat principalul mijloc de comunicare pentru înfăptuirea procesului de globalizare[17].
Deși orice acțiune a mijloacelor de informare în masă trebuie să respecte atât principiul bunei-credințe cât și preceptele de natură deontologică, întocmai cum acțiunile sale pot să fie pozitive și să contribuie la conturarea democrației, aceleași acțiuni pot fi direcționate către destabilizare. În temeiul Codului Deontologic al Jurnalistului, care a fost elaborat de Convenția Organizațiilor de Media, activitatea mijloacelor de informare în masă are în vedere ,,toate acțiunile, omisiunile, gesturile și cuvintele demnitarilor, politicienilor și ale tuturor funcționarilor publici”[18], sub condiția ca acestea să fie în strânsă legătură cu exercitarea funcției. Aceste elemente sunt calificate drept probleme de interes public major. Mass-media poate să analizeze inclusiv viața privată a politicienilor[19], în situația în care se apreciază că se vor releva elemente de interes public și atunci când acestea sunt în strânsă legătură cu exercitarea funcției.
În sensul precizat anterior, mass-media poate să realizeze o analiză a politicii de la nivelul unui stat pe care să o reprezinte ca fiind contrară unei alte politici de la nivelul altui stat, fapt care poate degenera relațiile interstatale. Acest aspect contribuie în mod definitoriu la defragmentarea procesului de globalizare.
La nivelul Uniunii Europene s-au realizat numeroase studii cu privire la avantajele și dezavantajele globalizării. În urma conturării acestor aspecte, s-a evidențiat faptul că în procesul de globalizare participă mai mulți ,,actori”[20]. Menționăm faptul că vom înlocui conceptul de ,,actori” cu cel de ,,subiecte” ale procesului de globalizare. Ne vom rezuma în această analiză la mass-media ca subiect în procesul globalizării. Prin enunțarea acestui raționament, menționăm faptul că globalizarea nu se putea înfăptui sau materializa fără existența unui subiect care să contribuie la această acțiune. În acest sens, vom înțelege că subiectul prin intermediul căruia s-a conturat globalizarea este reprezentat de mijloacele de informare în masă. Fără acestea nu s-ar fi putut cunoaște noile tehnologii și nici impactul acestora (nu poate exista aplicabilitate fără o cunoaștere prealabilă), nu se puteau dezvolta noi relații interstatale și nici nu se putea excede limita teritorială a fiecărui stat[21].
Dacă ne raportăm la situația actuală, nu putem să nu remarcăm transformarea mijloacelor de informare în masă în mijloace de natură digitală. Comunicarea realizată (anterior) prin intermediul presei scrise, s-a prefigurat în comunicare facilă prin intermediul platformelor digitale. Discutăm astfel despre o ,,mass-media adaptată globalizării”, care prin intermediul acestui proces influențează numeroase domenii, în mod special sfera politicului. Direcționarea către o anumită opinie politică se poate realiza în mod rapid în contextul globalizării. Prin intermediul platformelor digitale se pot transmite informații și mesaje de natură a influența receptorul în alegerea unei anumite opinii. Programele de natură publicitară în materie politică materializate prin campanii politice au devenit mai mult decât necesare în societatea actuală, în mod special datorită faptului că necesită un efort aproape neînsemnat (transmiterea de mesaje de natură politică prin sisteme de promovare în cadrul platformelor digitale). Cu titlu de exemplu, platforma de socializare Facebook pune la dispoziția utilizatorilor săi posibilitatea de a genera reclame pe teme de natură politică. Acestea se pot transmite fie în numele unui candidat, fie cu privire la activitatea acestuia, fie în numele unui partid politic[22]. Cheltuielile privind promovarea politică sunt însemnate (în acest sens precizăm faptul că în perioada martie 2019 – mai 2020, un partid politic a plătit suma de 28.347 lei pentru a putea promova interese politice prin platforme digitale[23]). Mass-media este astăzi prefigurată în mijloc digital adaptat procesului de globalizare, care are o influență însemnată în sfera politică.
O particularitate a dezvoltării influenței mass-media în procesul de globalizare este reprezentată de ,,informarea corectă”. Conceptul de informare corectă este conturat la nivel intern prin intermediul legii fundamentale a statului. În acest sens, mijloacelor de comunicare în masă le revine obligația de a asigura informarea corectă a opiniei publice. Cine poate verifica însă veridicitatea informațiilor transmise?
Dacă am raporta conceptul de ,,informare corectă” la acțiunile mass-media, am preciza faptul că prin acesta vom înțelege o informare obiectivă, independentă de orice influență politică, economică, ș.a. În procesul de globalizare, menționăm faptul că dată fiind rapiditatea receptării informației, opinia publică nu mai poate distinge dacă informația transmisă este sau nu una reală. La nivelul statului român s-a stabilit faptul că acțiunile anumitor persoane în sensul de a răspândi știri false, contravin libertății de exprimare și produc neîncredere în autorități.
Cu privire la acest aspect precizăm că este de datoria mijloacelor de informare în masă să respecte principiile și regulile aplicabile pe teritoriul fiecărui stat și să nu producă percepții eronate pentru public. La nivel internațional, prin intermediul Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale[24], pct. (2) s-a stabilit faptul că serviciile de mass-media audiovizuale care sunt prestate la nivel transfrontalier reprezintă o modalitate prin care sunt atinse obiectivele Uniunii Europene[25]. Aspectele privind modalitățile de informare sunt conturate în cadrul pct. (59), astfel că orice conținut potențial dăunător (care nu asigură o informare corectă) transmis prin intermediul mass-media trebuie să fie analizat și să existe o soluție la nivel legislativ pentru a exista o protecție eficientă[26].
În România, idenitatea națională a fost un concept amplu dezbătut. Atât după ieșirea de sub auspiciile comunismului, cât și atunci când a apărut necesitatea de integrare a României în Uniunea Europeană (la 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene) au existat numeroase contradicții la nivelul percepției publice privind adaptarea la ,,noi concepte”. Unitatea în diversitate a reprezentat un dicton dificil de receptat și înglobat la nivel național, câtă vreme sfera politicului era guvernată de ideea de ,,salvgardare națională” și ,,unitate a poporului român”. Acest din urmă concept cunoaște reglementare la nivel constituțional în cadrul art. 4 alin. (1) privind unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi[27]. După ce la nivelul statului român s-a constatat reticența cetățenilor în privința aderării României la Uniunea Europeană și în privința încheierii de raporturi contractuale cu state terțe, mass-media a încercat să prezinte percepției publice avantajele unei astfel de integrări. Treptat, sfera rurală s-a adaptat inclusiv noilor ,,direcții” trasate de la nivel internațional, actualmente existând o receptivitate cu privire la politci și strategii internaționale. Putem aprecia faptul că mass-media a reprezentat un element de presiune, care a condus la conturarea procesului globalizării.
Mass-media ca sursă de receptare a noțiunii de ,,globalizare”
Accesul cetățenilor la informațiile de interes public este un principiu fundamental, statuat atât la nivel național cât și la nivel internațional. Prin raportare la datele de natură statistică, se apreciază faptul că o știre sau un mesaj este cu atât mai accesat cu cât conține mai multe cuvinte-cheie (cuvinte de interes pentru auditoriu). În acest sens, s-a conturat opinia conform căreia știrile și informațiile transmise de mijloacele de informare în masă care conțin în structura lor termeni precum ,,politic”, ,,partide politice”, ,,conducătorul de stat”, ,,programe politice”, ,,schimbări la nivel politic” sunt accesat de un număr mare de utilizatori (informațiile din cadrul platformelor digitale). De asemenea, sunt evidențiale și informațiile care cuprins în structura lor termenii de ,,internațional”, ,,transnațional”, ,,dezvoltare globală”[28].
Față de aspectele precizate anterior putem remarca faptul că mass-media este o sursă care a receptat noțiunea de ,,globalizare” și a contribuit la dezvoltarea acestui concept și la propagarea lui în sfera publică. În această situație remarcăm o relație de interdependență, în sensul că globalizarea se materializeză (se face cunoscută în percepția publicului care accesează informația) prin intermediul transmiterii informației, iar transmiterea informației este facilitată ca urmare a analizei acestui concept.
Întocmai cum am precizat anterior, în cadrul particularităților privind rolul mass-media în procesul globalizării, remarcăm faptul că acest aspect se poate materializa în fragilizarea relațiilor de la nivelul statelor.
Prin raportare la un aspect problematic ce vizează globalizarea (în speță unul dintre dezavantaje), utilizarea mijloacelor de informare în masă în manieră digitalizată poate conduce la fragilizarea relațiilor între state. Astfel, orice acțiune de la nivelul unui stat care atrage atenția cu privire la acțiunile altor state (contrare politicii sale), manifestată prin intermediul mijloacelor de natură digitală ar putea conduce la fragilizarea relațiilor cu statul sau statele respective. Spre exemplu, declarațiile conducătorului unui stat care accentuează faptul că problemele de natură economică sunt cauzate de taxele cu mult prea mari, instituite la nivelul altui stat față de care există raporturi contractuale (import-export), pot să conducă la degradarea relațiilor dintre aceste state. Preluarea acestor declarații de către mijloacele de comunicare în masă și transmiterea lor la nivel global vine să accentueze fenomenul de fragilizare.
De asemenea, prezentarea prin intermediul presei online a unor știri care vizează faptul că cetățenii unui stat sunt nemulțumiți de conducerea de la nivel politic (atrăgând atenția asupra fenomenului corupției) poate să determine statele să renunțe la încheierea unor raporturi de natură comercială, economică, politică. În egală măsură, prezentarea în presa de la nivel internațional a faptului că cetățenii unui stat care desfășoară activități contractuale pe teritoriul altui stat și care nu își îndeplinesc obligațiile cu bună-credință poate constitui o fragilizare a relațiilor interstatale pe acest fundament.
Transformarea digitală, spre deosebire de digitizare sau digitalizare reprezintă un proces prin intermediul căruia au apărut aplicații ce integrează datele în forma digital, electronic[29]. Această transformare au cunoscut-o și mijloacele de informare în masă, care s-au adaptat procesului de globalizare.
Efectele transformării digitale a mass-media au condus la accesarea cu ușurință a oricăror informații și la transmiterea acestora în aceeași manieră. Cu toate acestea, transformarea digitală a produs și efecte mai puțin benefice pentru mass-media tradițională. În acest sens, mijloacele de informare în masă tradiționale au întâmpinat dificultăți de natură economică, iar accesarea acestora a devenit din ce în ce mai neînsemnată.
Transformarea digitală a prefigurat documente și informații care erau accesibile numai într-o anumită limită teritorială în documente și informații accesbile întregului public. Nu putem să nu remarcăm însă faptul că există anumite regiuni de la nivel global care nu dispun de acces la informație sau al căror acces la informație a fost garantat cu mult prea târziu.
Receptarea rapidă a informației nu a avut însă efectul scontat în anumite limite teritoriale. Deși s-a încercat în nenumărate rânduri trecerea unui anumit stat către preceptele democratice prin presiunea mijloacelor de informare în masă, puterea politică a fost cu mult prea puternică pentru ca știrile și informațiile transmise să poată avea un efect.
În urma prezentării acestor aspecte remarcăm faptul că efectele mass-media au fost atât unele benefice (acces rapid la informație), cât și unele lipsite de finalitate sau ,,neutre” (lipsa receptării preceptelor democratice, lipsa înlăturării îngrădirilor în materie de aces la informație).
În urma tuturor considerentelor prezentate în cuprinsul prezentului articol, remarcăm faptul că există două tendințe la nivel practic privind rolul mass-media în procesul globalizării: una dintre tendințe vizează avantajele privind rolul mass-media în procesul de globalizare, pe când cealaltă vizează dezavantajele acestui rol.
[7] Marinela Tanascovici, Alina Hagiu, National Interests and the Globalization: ”The objective base of the globalization was not set independent by national interests of the countries, but through their manifestation in the frame of global economic circuit, as well as of others international relations”, Jurnalul de Studii Juridice, Suppl. 4, pp, 319-332
[8] Geoffrey Mulgan, Connexity. How to live in a connected world?, London, Chatto and Windus,1997, apud Daniel Dăianu, Globalizarea: între elogii şi respingere (partea I). Dilema 462:13,
[9]Petru Roșca, Globalizarea și suveranitatea națională a statelor,
[10] Dezvoltat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
[11] Conform art. 31 alin. (4) din Constituția României
[12] Maxwell E. McCombs, Donald L. Shaw, The Agenda-setting Function of Mass-Media
[15] Diana Potlog, Tehnologiile mass-media de ultimă generaţie şi influenţa lor
[16] ,,Parlamentul de la Budapesta i-a acordat premierului Viktor Orban puteri nelimitate pe perioada stării de urgență, care poate conduce singur, prin ordonanțe de urgență, poate sista lucrările Parlamentului și poate abroga legi în vigoare”, aici, accesat la data de 30.05.2020.
[17] ,,La modul generic, globalizarea exprimă procesul de extindere a activităţilor sociale, economice şi politice peste graniţe (naţionale, apoi regionale), astfel încât evenimentele apărute sau deciziile luate într-o anume zonă a arealului mondial ajung să aibă semnificaţii şi să influenţeze şi vieţile celor aflaţi într-un alt colţ al lumii”
[20]Extinderea avantajelor dimensiunii sociale a globalizării către toţi
[21] ,,Globalizarea evoluează sub impulsul noilor tehnologii, al noilor relaţii economice şi al politicilor naţionale şi internaţionale puse în aplicare de o multitudine de actori (guverne, organizaţii internaţionale, întreprinderi, piaţa muncii, mass-media, societatea civilă)”
[22] Temele sunt variate; de la alegeri electorale, la referendum sau inițiative legislative
[23]Statistici conturate cofnorm platformei Ad Library Facebook
[25]Ibidem,,, Pct. (2) Serviciile mass-media audiovizuale prestate transfrontalier realizate prin intermediul diferitelor tehnologii sunt un mijloc de atingere a obiectivelor Uniunii. Sunt necesare anumite măsuri care să permită și să asigure tranziția de la piețele naționale la o piață comună de producție de programe și de distribuție a acestora și să garanteze condiții de concurență loială, fără a aduce atingere rolului de interes public jucat de serviciile mass-media audiovizuale”.
[26],,Pct. (59) Prezența conținutului dăunător în serviciile mass-media audiovizuale este o preocupare a legiuitorilor, a industriei media și a părinților. Vor exista, de asemenea, noi provocări, în special în legătură cu noi platforme și noi
produse. Prin urmare, sunt necesare norme pentru protecția dezvoltării fizice, mentale și morale a minorilor, precum și a demnității umane în toate serviciile massmedia audiovizuale, inclusiv în comunicațiile audiovizuale comerciale”.
[28] ,,Din mulţimea informaţiilor ce se propagă prin intermediul tuturor mijloacelor mass-media, ies în evidenţă cele care conţin cu o frecvenţă sporită termenii de: internaţional, multinaţional, transnaţional şi în ultima vreme expresia „dezvoltare globală”, accesat la data de 30.05.2020.
[29]Digitizare, digitalizare și transformare digitală: ,,Datorită digitizării și digitalizării, datele sunt ușor accesibile pentru utilizarea pe diferite platforme, dispozitive, interfete. Transformarea digitala este procesul de elaborare a unor noi aplicatii de afaceri care integreaza toate aceste date digitizate si aplicatii digitalizate”,
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
