Aici descoperim
dreptul tehnologiei

date-16.png

Întrebare: Bună, LegalUp! În prezent, mi-a fost poprită indemnizația de creștere a copilului pe care o primesc lunar. M-am consultat cu o prietena care a absolvit Dreptul și am înțeles că nu se poate pune poprire pe indemnizația de creștere a copilului: Mă poți ajuta cu o opinie în acest sens?

 

 

 

 

Răspuns: Bună, dragă cititor al blogului nostru! Îți transmitem în cele ce urmează opinia noastră.

Legislația interzice în mod expres prin art. 729 alin. (7) din Codul de procedură civilă urmărirea silită a indemnizațiilor pentru creșterea copilului și ajutoarelor pentru îngrijirea acestuia.

Art. 729 alin. (7) din Codul de procedură civilă prevede că: „alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice alte asemenea indemnizații cu destinație specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.

De asemenea, art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevede că „Drepturile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu.”

 

Pentru a obține desființarea popririi și restituirea sumelor de bani încasate, ar trebui să formulați contestație la executare în termen de 15 zile de la data la care ați primim inștiințarea asupra popririi la instanța de judecată competentă.


1523380774_656354_1523382404_noticia_normal-1200x675.jpg

O instanța din Germania a hotărât că, chiar și în cazurile în care produsele care au fost cumpărate de influenceri, postările acestora din urmă pe instagram trebuie etichetate ca reclamă publicitate dacă există o legătură către contul comerciantului.

O asociație împotriva concurenței neloiale din Germania a acționat în instanță un influencer cu 50k de followeri pe Instagram, care folosește platforma Instagram și blogul personal pentru a posta despre viața personală, dar și despre alte subiecte precum modă și tehnologie de consum. Potrivit Asociației, influencerul ar fi trebuit să eticheteze mai multe postări drept publicitate. Influencerul s-a apărat invocând că a cumpărat produsele prezentate în postări.

Ce a decis instanța din Germania?

Înainte de a hotârî, instanța s-a întrebat dacă activitatea influencerului constituie o practică comercială în sensul legii. Instanța a fost de părere că, din punct de vedere pur obiectiv, prezentarea bunurilor de către un influenncer are rolul de a promova vânzările, deoarece followerii sunt direcționați prin intermediul legăturilor către conturile de Instagram ale companiilor, intrând apoi în contact direct cu întreaga gamă de produse ale acestora din urmă. De asemenea, natura contului Instagram în cauză sugerează că aceasta constituie o practică comercială. Cu 50.000 de followeri, promovarea fiind principala sursă de venit, și existența unei adrese de afaceri la sediul unei agenții de publicitate, contul este orientat comercial. Chiar și informațiile emise de Medienanstalten [marca umbrelă a celor 14 autorități de presă din Germania], potrivit cărora produsele cumpărate de către o persoană nu trebuie să fie identificate ca publicitate, nu se aplică unei persoane cu un număr atât de mare de followeri. În plus, instanța a considerat că pârâtul acționează și pentru a-și promova propria companie, deoarece generează venituri din cooperarea cu alte companii și, prin urmare, are și interesul de a face apel la contul său Instagram. Orice motivație privată care ar putea exista din partea ei nu poate fi clar separată de motivația comercială care există, de asemenea. Identificarea posturilor ca și publicitate nu poate fi eliminată. Publicul larg pentru posturi include nu numai adepții care sunt familiarizați cu mecanismele Instagram, dar și cu grupurile care au nevoie de protecție, cum ar fi copiii care, din cauza lipsei lor de experiență, nu ar putea să recunoască caracterul promoțional al posturilor.

Ca reacție la această decizie, unii influenceri din Germania etichează fiecare postare drept publicitate.

Decizia nu este definitivă și a fost atacată la instanța superioară, care va trebui să se pronunțe asupra următoarelor dileme:

  • Cum va răspunde legea la realitatea că, pentru un influencer, viața personală și cea de afaceri sunt una și același lucru?
  • Cei care aleg această „profesie” nu mai pot fi considerate persoane private pe social media?

 


Sursa aici

date-14.png

Evoluția tehnologică face din ce în ce mai dificilă separarea vieții profesionale de cea personală. O simțim pe pielea noastră, zi de zi, atunci când primim, în afara programului de lucru, e-mail-uri, mesaje și notificări de la diverse aplicații în interes de serviciu.

Spania a venit cu o soluție interesantă pentru problema oboselii excesive a angajaților provocate de calculator și a stipulat, pentru prima dată, dreptul angajatului de a se deconecta, odată cu adoptarea noii legi privind protecția datelor cu caracter personal.

Angajații din sectorul privat și cel public din Spania vor avea dreptul să deconecteze orice dispozitive digitale pentru a asigura, în afara timpului de lucru aplicabil, respectarea perioadelor de odihnă și a concediilor.

Companiile din Spania vor trebui să pună în practică o politică de utilizare responsabilă a dispozitivelor pentru a asigura acest drept de deconectare în acele cazuri în care angajații lucrează total sau parțial în afara locului de muncă, și anume atunci când o fac de la domiciliu prin intermediul dispozitivelor digitale.

Deși în legislația română nu există încă stipulat expres dreptul la deconectare, angajații ar trebui să știe că în afara programului e lucru au dreptul de a se deconecta total de la dispozitive astfel încât să se poată odihni corespunzător în week-end-uri și vacanțe. Cu toate acestea, un contact de urgență (ca de exemplu, numărul personal de telefon) trebuie să existe pentru a se putea lua măsurile necesare în cazul unei urgențe sau unui caz de forță majoră care necesită intervenția angajatului în afara programului de lucru. De asemenea, angajații ar trebui să utilizeze responsabil tehnologia și să deranjarea nejustificată a angajaților în afara programului de lucru și să își încurajeze angajații să se deconecteze pentru a putea separa viața personală de cea profesională.

Deși tehnologia ne poate da flexibilitatea să lucrăm când și cum vrem, utilizată iresponsabil, ne poate face să simțim că pierdem controlul. Deconectarea frecventă e necesară pentru a menține un echilibru între viața personală și cea profesională. Așa cum dispozitivile sunt lăsate la încărcat și noi, oamenii, avem nevoie de pauze pentru a ne încărca bateriile și a ne bucura de ce există în jurul nostru: oameni, natură, anotimpuri, animale.

Ești în oraș cu prietenii și ai primit un mail de la serviciu? Îl poți citi și luni dimineața.

 

 

no-fuimar-1200x628.jpg

În opinia Grupului de Lucru Art. 29, utilizarea camerelor ascunse pentru a identifica angajații sau vizitatorii care fumează în locuri nepermise pe temeiul interesului legitim nu este posibilă. Chiar dacă angajatorul are un interes legitim să asigure conformitatea cu legislația anti-fumat, metoda folsoită (camerele ascunse) este disproporționată și nejustificat de intruzivă. Atâta timp cât există metode mai transparente și mai puțin intruzive (cum ar fi detectorii de fum cu semne vizibile), activitatea de prelucrare prin intermediul camerelor ascunse încalcă principiul reducerii la minimum a datelor prevăzut de art. 5 alin. (1) lit c din GDPR (datele trebuie sa fie adecvate, relevante și limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate).

 

Te-ar putea interesa și:


template-3-1200x675.png

O companie monitorizează folosirea internetului de către angajați în timpul orelor de muncă. Datele colectate arată site-urile care sunt vizitate de către angajați și descărcările efectuate în timpul programului de lucru. Compania nu a obținut acordul angajaților pentru monitorizarea electronică, însă dorește să utilizeze interesul legitim.

Poate compania utiliza interesul legitim? 

Pentru a răspunde la această întrebare, ar trebui să avem în vedere art. 5 din Legea 190/2018, care prevede că:

„În cazul în care sunt utilizate sisteme de monitorizare prin mijloace de comunicații electronice și/sau prin mijloace de supraveghere video la locul de muncă, prelucrarea datelor cu caracter personal ale angajaților, în scopul realizării intereselor legitime urmărite de angajator, este permisă numai dacă:

a) interesele legitime urmărite de angajator sunt temeinic justificate și prevalează asupra intereselor sau drepturilor și libertăților persoanelor vizate;

b) angajatorul a realizat informarea prealabilă obligatorie, completă și în mod explicit a angajaților;

c) angajatorul a consultat sindicatul sau, după caz, reprezentanții angajaților înainte de introducerea sistemelor de monitorizare;

d) alte forme și modalități mai puțin intruzive pentru atingerea scopului urmărit de angajator nu și-au dovedit anterior eficiența; și

e) durata de stocare a datelor cu caracter personal este proporțională cu scopul prelucrării, dar nu mai mare de 30 de zile, cu excepția situațiilor expres reglementate de lege sau a cazurilor temeinic justificate.”

În consecință, chiar dacă literele a-e ar fi respectate, atâta timp cât există metode mai puțin intruzive la dispoziția angajatorului, acesta din urmă nu se poate baza pe interes legitim. În situația prezentată mai sus, o metodă mai puțin intruzivă este limitarea accesului către anumite site-uri care nu sunt în interes de serviciu. Așadar, atâta timp cât angajatorul nu poate dovedi că o metodă mai puțin intruzivă nu a fost eficace în trecut, nu se poate baza pe interes legitim, singura soluție rămasă este obținerea unui comsimțământ informat al angajatului în care i se explică acestuia concret, printre altele, metodele de supraveghere folosite și impactul asupra vieții private.

Sursa aici



photo-1519377345644-937ef9754740.jpg

Instanța: Înalta Curte de Casație și Justiție

Dosar: 2450/1/2018

Minuta deciziei nr. 82 /26 noiembrie 2018

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 7568/99/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea dispoziţiilor Notei 2 lit. c) pct. II lit. A, cap. I din Anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 în corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) şi (6) din actul normativ anterior menţionat, stabileşte că:

–  majorarea salariului de bază, de 15% pentru complexitatea muncii, nu se acordă pentru perioada 1 iulie 2017 – 31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018;

– pentru perioada 2019 – 2022, această majorare se acordă în condiţiile stabilite la art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017;

– prin excepţie, această majorare se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor salariale reglementate.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2018

 


 


photo-1499424180600-8d243b10320a.jpg

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă,

Decizia nr. 1069 din 23 martie 2018  

 

Potrivit legii, o cerere de înregistrare depusă de către titularul cererii în anularea mărcii poate constitui o „marcă anterioară” în accepțiunea art. 6 alin. (1) din Legea r. 84/1998, doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: marca a fost înregistrată, iar data sa de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită. Aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ, cu consecința că neîndeplinirea uneia împiedică producerea efectelor preconizate de legiuitor. Atare definire a mărcii anterioare prin norma particulară din art. 6 alin. (2) din Legea mărcilor corespunde semnificației de principiu date noțiunii de „marcă anterioară” din art. 3 lit. b) din lege, ca reprezentând „marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată”.

Simpla împrejurare a depunerii cererii de înregistrare a unei mărci nu poate fi luată în considerare în analiza validității înregistrării altei mărci fără verificarea condițiilor prevăzute de lege pentru a fi vorba despre o marcă anterioară.

De asemenea, nici depunerea cererii de înregistrare înainte de formularea cererii pentru marca a cărei anulare se solicită nu este semnificativă ca atare, întrucât nu însăși data cererii de înregistrare este relevantă prin prisma art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, ci anterioritatea datei de depozit a mărcii înregistrate.

 

Prin cererea formulată la data de 30.01.2015 și înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Parlamentul României – Camera Deputaţilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., în calitate de succesori ai lui D., şi cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ nr. 127465 (nr. depozit M 2013 04032), având ca titular pe D., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, precum şi obligarea OSIM la radierea mărcii şi anularea înregistrării în Registrul Naţional al Mărcilor.

Prin sentinţa nr. 724 din 24.05.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a mărcii nr. 127465, formulată în baza art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Prin decizia nr. 808 din 2.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul Parlamentul României – Camera Deputaţilor împotriva sentinţei menţionate.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Ambele instanţe de fond din cauză au soluţionat şi motivat cauza care a format obiectul dosarului nr. x/3/2016 prin prisma art. 3 lit. b) din Legea nr. 84/1998, fără a analiza şi incidenţa art. 8 din acelaşi act normativ, temei legal invocat de recurentă în susţinerea cererii de anulare a mărcii aparţinând autoarei pârâţilor.

Astfel, la data de 27.05.2013, Parlamentul României – Camera Deputaţilor a depus la OSIM patru cereri de înregistrare marca individuală figurativă reprezentând imaginea imobilului Palatul Parlamentului, proprietate publică şi aflat în administrarea Camerei Deputaţilor.

Constatând că au fost îndeplinite condiţiile minime de constituire a depozitului reglementar, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a atribuit date de depozit şi a înscris datele conţinute în cerere în Registrul mărcilor, sub numerele M 2013 03618, M 2013 03619, M 2013 03620 şi M 2013 03621 pentru serviciile menţionate, fiind publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială la data de 3.06.2013.

Abia la data de 11.06.2013 – deci, ulterior chiar publicării în BOPI a cererilor recurentei – s-a depus la OSIM spre înregistrare de către D. aceeaşi marcă individuală combinată, cererea fiind publicată în BOPI la data de 18.06.2013, pentru clasele de produse/servicii 16, 18, 24, 35, 41, 42, număr depozit M 2013 04032 şi înregistrată ca marca sub nr. 127465.

În conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 84/1998, republicată, dreptul la marcă aparţine solicitantului care a depus primul, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.

În aplicarea acestei norme, dreptului recurentei de a obţine protecţia asupra mărcii cu număr de depozit M 2013 03621 nu îi pot fi opuse în mod legal drepturile titularei prin înregistrarea mărcii nr. 127465, în condiţiile în care titulara a depus cererile de înregistrare a mărcilor, inclusiv a celei contestate, la o dată ulterioară cererilor depuse de recurentă la OSIM.

Recurenta a mai arătat că cele patru cereri de înregistrare marcă, astfel cum rezultă din Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, cuprind aceleaşi produse şi servicii, fiind diferite culorile revendicate şi reprezentarea grafică a mărcii. A formulat aceste cereri în exercitarea dreptului de administrare asupra acele corpuri ale imobilului aflate în administrarea Camerei Deputaţilor, în condiţiile în care întregul imobil este înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Dreptul la imagine asupra bunului constituie un atribut al dreptului de proprietate, iar dreptul de administrare deţinut de Camera Deputaţilor este un drept real derivat din dreptul de proprietate publică al statului asupra imobilului cu aceleaşi caractere juridice ca şi dreptul de proprietate publică a statului.

2. Sunt nelegale considerentele referitoare la decizia definitivă nr.201/A din 16.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2014, pentru care au fost înlăturate argumentele recurentei atât la prima instanţă, cât şi în apel.

Susţinerile recurentei nu au vizat înlăturarea puterii de lucru judecat a acestei decizii definitive, ci efectele sale în cauză, în sensul că hotărârea produce efecte de la data rămânerii definitive şi nu retroactiv, cu consecinţa că atât la data depunerii de către arhitect D. a cererii de înregistrare marcă, respectiv 11.06.2013, cât şi la data înregistrării cererii de anulare marcă din prezentul dosar, exista dreptul provizoriu de înregistrare din 27.05.2013, conform art. 3 lit. b) şi art. 8 din Legea nr. 84/1998.

Prin hotărârea definitivă în discuţie, instanţa nu s-a pronunţat şi nici nu a analizat cererile de marcă potrivit principiului prior tempore, potior jure aplicabil procedurii de înregistrare marcă, şi pe cale de consecinţă, nu a înlăturat anterioritatea cererilor sale de înregistrare marcă la data constituirii depozitelor naţionale – 27.05.2013, nu a înlăturat dreptul prioritar privitor la data constituirii depozitului naţional reglementar din 27.05.2013 comparativ cu depozitul pârâtei constituit ulterior la data de 11.06.2013.

Or, examinarea condiţiilor de registrabilitate a unei mărci se face la momentul constituirii depozitului naţional reglementar, adică la momentul depunerii cererii de înregistrare mărcii şi în aceste condiţii OSIM ar fi trebuit să emită un aviz de refuz provizoriu pentru cererea de înregistrare marcă a pârâtei întrucât Camera Deputaţilor avea deja constituit propriul depozit naţional reglementar asupra mărcii M 2013 03621, anterior depozitului pârâtei M 2013 04032. Ca atare, cererea de înregistrare a mărcii M 2013 04032 s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi art. 8 din Legea nr.84/1998, republicată, nefiind respectată anterioritatea dreptului provizoriu de marcă având depozitul naţional reglementar constituit M 2013 03621.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art.493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 23.03.2018, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul termenului de formulare a recursului și al calității procesuale a titularului cererii de recurs, pentru motivele expuse în încheiere. În consecință, au fost respinse excepțiile tardivităţii recursului și a lipsei calităţii procesuale active, iar recursul declarat a fost apreciat drept admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C.proc.civ., fixându-se termen de judecată pe fond a acestuia.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii în anularea mărcii individuale combinate cu element figurativ nr. 127465 (nr. depozit M 2013 04032), având ca titular pe autoarea pârâților, D., întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Potrivit acestei norme, o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată „dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele şi serviciile pentru care marca este solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată”.

Prima instanță a considerat că norma nu este incidentă, în absența unei „mărci anterioare” a reclamantului, în sensul art. 3 lit. b) din Legea nr.84/1998.

Instanța de apel a confirmat aprecierea tribunalului, fiind fără relevanță împrejurarea că a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din lege drept motiv de anulare a mărcii,

din moment ce și această normă are drept premisă conflictul cu o „marcă anterioară”.

Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat ignorarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 84/1998, invocate în motivarea în drept a cererii de anulare a mărcii, susținând că depunerea unor cereri proprii de înregistrare a unor mărci, înainte de depunerea de către autoarea pârâtei a cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită în cauză, îi conferă reclamantei un drept la marcă provizoriu.

Susținerile recurentei nu sunt fondate.

Toate motivele de nulitate relativă enumerate limitativ în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 se fundamentează pe existența unei mărci anterioare aparținând titularului cererii în anulare.

Art. 6 alin. (2) din lege prevede că „În accepţiunea alin. (1) sunt mărci anterioare mărcile a căror dată de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, a dreptului de prioritate invocat în susţinerea acesteia şi care fac parte din următoarele categorii:

a) mărcile comunitare;

b) mărcile înregistrate în România;

c) mărcile înregistrate în baza unor acorduri internaţionale şi având efect în România;

d) mărcile comunitare în privinţa cărora este invocată, în mod valabil, vechimea anterioară (…);

e) cererile de înregistrare a mărcilor prevăzute la lit. a) – d), sub condiţia înregistrării ulterioare a mărcilor”.

Așadar, potrivit legii, o cerere de înregistrare depusă de către titularul cererii în anularea mărcii

poate constitui o „marcă anterioară” în accepțiunea art. 6 alin. (1) doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: marca a fost înregistrată, iar data sa de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită. Aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ, cu consecința că neîndeplinirea uneia împiedică producerea efectelor preconizate de legiuitor.

Atare definire a mărcii anterioare prin norma particulară din art. 6 alin. (2) corespunde semnificației de principiu date noțiunii de „marcă anterioară” din art. 3 lit. b) din lege, ca reprezentând „marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată”.

În acest context, simpla împrejurare a depunerii unei cereri de înregistrare a unei mărci nu poate fi luată în considerare în analiza validității înregistrării altei mărci fără verificarea condițiilor prevăzute de lege pentru a fi vorba despre o marcă anterioară.

De asemenea, nici măcar depunerea cererii de înregistrare înainte de formularea cererii

pentru marca a cărei anulare se solicită nu este semnificativă ca atare, observându-se că nu însăși data cererii de înregistrare este relevantă prin prisma art. 6 alin. (2), ci anterioritatea datei de depozit a mărcii înregistrate.

Art. 8 din Legea nr. 84/1998, la care face referire recurenta, nu are nicio legătură cu determinarea existenței unei mărci anterioare, întrucât nu este prevăzut de legiuitor drept un motiv de anulare a înregistrării mărcii și nici nu conține vreo derogare de la art. 6 alin. (2) pe aspectul condițiilor necesare stabilirii preexistenței unei mărci.

Contrar susținerilor recurentei, faptul că dreptul la marcă aparţine solicitantului care a depus primul, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii, astfel cum prevede art. 8, nu înseamnă că primul solicitant este, prin simpla depunere a cererii, titular al unei mărci anterioare, fiind necesară în acest sens întrunirea condițiilor din art. 6 alin. (2) [implicit, și din art. 3 lit. b)]. După cum a arătat, în mod corect, instanța de apel, dreptul la marcă al primului solicitant se naște abia la momentul înregistrării acestei mărci.

Față de considerentele expuse, este nefondată critica referitoare la incidența art. 8 din Legea nr. 84/1998.

2. În ceea ce privește efectele deciziei nr. 201/A din 16.03.2016 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2014, se rețin următoarele:

Hotărârea judecătorească în discuție a fost pronunțată într-o cauză având ca obiect

contestația împotriva unei hotărâri a Comisiei de Contestaţii Mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Ca urmare a dispozițiilor adoptate de instanță, a fost menținută Decizia OSIM nr. 3621 din 03.12.2013, prin care s-a respins de la înregistrare marca individuală figurativă nr. depozit M 2013 03621, solicitată la înregistrare de Parlamentul României – Camera Deputaţilor la data de 27.05.2013.

Trimiterea instanțelor de fond la hotărârea judecătorească irevocabilă este de natură a releva faptul că un eventual conflict dintre marca pârâților nr.127465 și o marcă anterioară, pe temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr.84/1998, a fost analizat în raport de situația juridică a unei singure mărci depuse la înregistrare de către reclamantă, anume cea cu nr. depozit M 2013 03621. Nu s-a făcut referire la mărcile M 2013 03618, M 2013 03619 și M 2013 03620 sub un alt aspect decât cel invocat în mod explicit de către reclamantă, respectiv relevanța momentului formulării cererii de înregistrare, fără verificarea condițiilor din art. 6 alin. (2) din lege.

Motivele de recurs au vizat exclusiv aprecierile expuse în decizia de apel, fără a se pretinde verificarea condițiilor din art. 6 alin. (2) din lege în privinţa celorlalte trei mărci. Ca atare, în limitele învestirii, evaluările instanței de recurs au în vedere relevanța momentului formulării cererii de înregistrare, din perspectiva art. 8 din Legea nr. 84/1998 (analizată la pct. 1) și existența unei mărci anterioare în raport cu una dintre mărcile depuse la înregistrare (motivul 2 de recurs).

Cât priveşte conflictul dintre marca pârâţilor nr. 127465 şi marca reclamantei cu nr. depozit M 2013 03621, recurenta – pârâtă a susţinut că, deşi marca reclamantei nu a fost înregistrată, acest efect al deciziei nr.201/A din 16.03.2016 se produce de la data rămânerii definitive, şi nu retroactiv, astfel încât nu se aduce atingere dreptului provizoriu la marcă desprins din art. 3 lit. b) şi art. 8 din Legea nr. 84/1998.

Această argumentare demonstrează aceeaşi confuzie a reclamantei în privinţa efectelor cererii de înregistrare a unei mărci, relevată în analiza primului motiv de recurs, în sensul că simpla formulare a cererii ar putea conduce la anularea înregistrării altei mărci – identice sau similare, pentru produse şi/sau servicii identice sau similare -, dacă aceasta din urmă a fost solicitată ulterior la înregistrare, indiferent dacă marca solicitată prima la înregistrare a fost sau nu înregistrată.

După cum s-a arătat deja, simpla formulare a unei cereri de înregistrare a unei mărci nu poate constitui prin ea însăşi o „marcă anterioară” în accepțiunea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în raport cu o marcă înregistrată, din art. 6 alin. (2) rezultând că este necesar, în primul rând, ca marca solicitată prima la înregistrare să fi fost înregistrată.

Până la clarificarea situaţiei juridice a mărcii, prin parcurgerea procedurii administrative şi, eventual, a celei jurisdicţionale, cu rezultatul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi/sau irevocabile (în funcţie de aplicarea noului sau a vechiului cod de procedură civilă), marca depusă la înregistrare nu poate fi opusă mărcii înregistrate, neavând relevanţă momentul formulării cererilor de înregistrare a mărcilor în conflict.

Întrucât condiţia prevăzută de art. 6 alin. (2) [implicit, și de art. 3 lit. b)] nu este întrunită în cauză în privinţa mărcii cu nr. depozit M 2013 03621, din moment ce respingerea cererii pentru neplata taxelor de înregistrare şi examinare a fost menţinută prin decizia nr. 201/A/ din 16.03.2016 a Curţii de Apel București, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu poate opune pârâţilor o marcă anterioară, ca premisă a conflictului de mărci reglementat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ.

 

Sursa aici


template-1-1200x675.png

Hotărârea în cauza C-673/16

Noțiunea „soț”, în sensul dispozițiilor dreptului Uniunii privind libertatea de ședere
a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor, cuprinde soții de același sex

Deși statele membre sunt libere să autorizeze sau să nu autorizeze căsătoria homosexuală, ele nu pot împiedica libertatea de ședere a unui cetățean al Uniunii prin refuzul de a acorda soțului său de același sex, resortisant al unei țări non-UE, un drept de ședere derivat pe teritoriul lor

Domnul Relu Adrian Coman, resortisant român, și domnul Robert Clabourn Hamilton, resortisant american, au locuit împreună timp de patru ani în Statele Unite înainte de a se căsători la Bruxelles în anul 2010. În luna decembrie 2012, domnul Coman și soțul său au solicitat autorităților române să le fie comunicate procedura și condițiile în care domnul Hamilton putea, în calitatea sa de membru al familiei domnului Coman, să obțină dreptul de a locui în mod legal în România pe o perioadă mai mare de trei luni. Această cerere se întemeia pe directiva privind exercitarea libertății de circulație, care permite soțului unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat această libertate să se alăture soțului său în statul membru în care acesta din urmă locuiește.

Răspunzând la această solicitare, autoritățile române i-au informat pe domnii Coman și Hamilton că acesta din urmă beneficia numai de un drept de ședere pe o perioadă de trei luni, pentru motivul, printre altele, că el nu putea fi calificat în România drept „soț” al unui cetățean al Uniunii, întrucât acest stat membru nu recunoaște căsătoriile între persoanele de același sex („căsătorii homosexuale”).

Domnul Coman și domnul Hamilton au introdus în aceste condiții o acțiune în fața instanțelor române prin care solicitau constatarea existenței unei discriminări pe criteriul orientării sexuale, în ceea ce privește exercitarea dreptului de liberă circulație în Uniune. Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată în cadrul acestui litigiu, Curtea Constituțională (România) întreabă Curtea de Justiție dacă domnul Hamilton intră în sfera noțiunii de „soț” al unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat libertatea de circulație și trebuie, prin urmare, să i se acorde un drept de ședere permanentă în România.

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea amintește mai întâi că directiva privind exercitarea libertății de circulație reglementează doar condițiile de intrare și de ședere ale unui cetățean al Uniunii în alte state membre decât cel al cărui resortisant este și că ea nu poate constitui temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea resortisanților unui stat non-UE, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean. Directiva nu este, așadar, susceptibilă să constituie temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea domnului Hamilton în statul membru al cărui resortisant este domnul Coman, România. Curtea amintește însă că, în anumite cazuri, unor resortisanți non-UE, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, care nu pot beneficia, în temeiul dispozițiilor directivei, de un drept de ședere derivat în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean, li se poate recunoaște un asemenea drept în temeiul articolului 21 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (dispoziție care conferă în mod direct cetățenilor Uniunii dreptul fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre).

Curtea arată în continuare că condițiile de acordare a acestui drept de ședere derivat nu trebuie să fie mai stricte decât cele prevăzute de directivă pentru acordarea unui asemenea drept de ședere unui resortisant al unui stat non-UE, membru al familiei unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat dreptul de liberă circulație stabilindu-se într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este.

Curtea constată că, în cadrul directivei privind exercitarea libertății de circulație, noțiunea „soț”, care desemnează o persoană legată de o altă persoană prin căsătorie, este neutră din punctul de vedere al genului și este, așadar, susceptibilă să înglobeze soțul de același sex al unui cetățean al Uniunii. Curtea precizează însă că starea civilă a persoanelor, care cuprinde normele referitoare la căsătorie, este o materie care intră în competența statelor membre și că dreptul Uniunii nu aduce atingere acestei competențe, statele menționate fiind astfel libere să prevadă sau să nu prevadă căsătoria homosexuală. Ea amintește de asemenea că Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale.

Curtea consideră cu toate acestea că refuzul unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, căsătoria acestui resortisant cu un cetățean al Uniunii de același sex legal încheiată într-un alt stat membru este susceptibil să împiedice exercitarea dreptului acestui cetățean de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Aceasta ar face ca libertatea de circulație să varieze de la un stat membru la altul în funcție de dispozițiile de drept național care guvernează căsătoria între persoanele de același sex.

În aceste condiții, Curtea amintește că libera circulație a persoanelor poate face obiectul unor restricții independente de cetățenia persoanelor în cauză, cu condiția ca aceste restricții să se întemeieze pe considerații obiective de interes general și să fie proporționale cu obiectivul legitim urmărit de dreptul național.

În această privință, ordinea publică, invocată în speță drept justificare pentru a restrânge dreptul de liberă circulație, trebuie interpretată în mod strict, astfel încât sfera ei să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Uniunii. Obligația unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, o căsătorie homosexuală încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat nu aduce atingere instituției căsătoriei în acest prim stat membru. În special, această obligație nu impune acestui stat membru să prevadă, în dreptul său național, instituția căsătoriei homosexuale. În plus, o asemenea obligație de recunoaștere exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE nu aduce atingere identității naționale și nici nu amenință ordinea publică a statului membru în cauză.

Curtea amintește în sfârșit că o măsură națională care este de natură să împiedice exercitarea liberei circulații a persoanelor nu poate fi justificată decât dacă această măsură este conformă cu drepturile fundamentale care sunt garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Întrucât dreptul fundamental la respectarea vieții private și de familie este garantat la articolul 7 din cartă, Curtea arată că și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că relația pe care o are un cuplu homosexual este susceptibilă să intre în sfera noțiunii „viață privată”, precum și a noțiunii „viață de familie” la fel ca cea a unui cuplu heterosexual care se află în aceeași situație.

 


Sursa aici


DPO-întreabă-LegalUp-răspunde-2.png

Un DPO, cumpărător al KIT-ului nostru de implementare, ne-a adresat următoarea întrebare:

Întrebare: Conform GDPR, salariații trebuie informați cu privire la prelucrarea datelor, cu privire la supravegherea video.Ce mă fac dacă mă trezesc în fața unui salariat care nu vrea să semneze aceste informări. De ce? Nu vrea el. Găsește el motive. Dar nu vrea. Se pot întâmpla astfel de situații. Ce aș putea face în astfel de situație?

Răspuns: Legislația nu vă obligă să obțineți semnăturile pe informări, ci să informați și să faceți dovada ca aceste informări s-au efectuat. În situația în care angajatul nu dorește să semneze informarea, cea mai la îndemână alternativă este transmiterea informării pe e-mail. Confirmarea primirii e-mailului va fi dovada ca informarea s-a realizat.
Cu privire la supravegherea video, dacă mergeți pe interes legitim și ați efectuat analiza interesului legitim, nu aveți nevoie de consimțământ. Simpla informare este suficientă și informarea poate fi realizată și pe e-mail.

Te-ar putea interesa și:


Flag_map_without_coastlines_1989-1200x526.png

Autoritatea de supraveghere a Regatului Unit (ICO) a emis primul aviz de punere în aplicare a GDPR. Avizul de punere în aplicare a fost emis împotriva AggregateIQ Data Services Limited (AggregateIQ), un furnizor de analiză a datelor cu sediul în Canada. Aceasta este prima măsură luată de ICO în afara Regatului Unit.

Condiții GDPR

GDPR se aplică companiilor și persoanelor din afara Uniunii Europene dacă:

  • Au un punct de lucru în Uniunea Europeană (de exemplu, un birou sau o sucursală)
  • Prelucrează date cu caracter personal ale persoanelor fizice în cadrul Uniunii Europene în legătură cu oferirea de bunuri sau servicii
  • Monitorizează comportamentului persoanelor în cadrul Uniunii Europene.

Concluziile ICO

Ca parte a unei investigații a utilizării analizei datelor în campaniile politice, ICO a constatat că AggregateIQ a folosit datele personale furnizate de către o serie de organizații politice pentru a viza publicitatea online către alegătorii din Regatul Unit. Anunțurile referitoare la referendumul din Regatul Unit privind aderarea la Uniunea Europeană au fost în mare parte create în numele Vote Leave.
ICO a concluzionat că AggregateIQ a încălcat GDPR prin utilizarea datelor cu caracter personal într-un mod necunoscut de persoanele vizate, în scopuri la care nu s-ar fi așteptat și fără un temei legal pentru prelucrarea datelor. În plus, prelucrarea era incompatibilă cu scopul pentru care datele au fost inițial colectate, iar persoanele vizate nu au fost informate cu privire la detaliile privind prelucrarea respectivă.
În cazul în care AggregateIQ nu respectă avizul de punere în aplicare, ICO poate aplica o amendă de până la 20 de milioane de euro sau de 4% din cifra de afaceri anuală, oricare dintre acestea este mai mare. Fiind primul aviz extrateritorial deanunț de  punere în aplicare emis în temeiul GDPR, va fi acordată o atenție mai mare nivelului amenzii solicitate de ICO.

Impact teritorial în Noua Zeelandă

Avizul de punere în aplicare pentru AggregateIQ le pune în vedere companiilor din Noua Zeelandă că pot fi supuse condițiilor GDPR (chiar dacă nu sunt stabilite în Uniunea Europeană). Cu toate acestea, deoarece prelucrarea datelor personale ale alegătorilor de către AggregateIQ a fost sensibilă din punct de vedere politic, rămâne neclar modul în care vor fi aplicate extrateritorial prevederile GDPR în ceea ce privește prelucrarea datelor. În prezent, ar trebui să se adopte o abordare pragmatică și proporțională a aplicării GDPR, până când vor fi puse la dispoziție mai multe instrucțiuni.

https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=f71badd0-0861-4bd7-841c-4ffe5149410d