Aici descoperim
dreptul tehnologiei

lkayuCESMrfFEm66Cu2e.jpg

După finalizarea studiilor universitare, profesiile juridice reprezintă o adevărată provocare pentru cei ce aspiră la o carieră în domeniu, iar profesia de avocat se află în topul preferințelor. Magistratură sau avocatură? Mediere, executare silită sau notariat? În cadrul articolului privind profesiile juridice vom trata profesia de avocat. O profesie nobilă, solicitantă și plină de satisfacții. Pentru o cât mai bună înțelegere a profesiei, prin raportare la cadrul normativ actual, am realizat prezentul articol sub forma unor întrebări și a unor răspunsuri.

1.Cum este reglementată profesia de avocat?

Profesia de avocat este reglementată prin intermediul Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

2.Ce fel de profesie este profesia de avocat?

Conform art. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, profesia de avocat este liberă și independentă, având organizare și funcționare autonome.

3.Cine poate exercita profesia de avocat?

Respectând prevederile art. 1, alin. (2) din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de către avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte. Baroul este component al Uniunii Naționale  a Barourilor din România.

4.Pot funcționa ale barouri în afara Uniunii Naționale a Barourilor?

În temeiul art. 1, alin. (3) din Legea nr. 51/1995, nu pot să se constituie și nici să funcționeze barouri în afara Uniunii Naționale a Barourilor. În caz de constituire sau înregistrare, toate actele sunt nule de drept. Cu privire la nulitate, aceasta se poate constata și din oficiu.

5. Cui i se supune avocatul în exercitarea profesiei?

În temeiul art. 2 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în exercitarea profesiei sale, avocatul este independent. Avocatul se va supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic.

6.Ce promovează și apără avocatul?

În conformitate cu art. 2, alin. (2) din Legea nr. 51/1995, avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului.

7.Pe cine poate să asiste avocatul și în fața cui?

Relevant în această situație este art. 2, alin. (3) din Legea privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. În temeiul acestuia, avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice.

Dreptul de reprezentare se va exercita:

  • în fața instanțelor autorității judecătorești ;
  • în fața altor organe de jurisdicție;
  • în fața organelor de urmărire penală;
  • în fața autorităților publice;
  • în fața instituțiilor publice;
  • în fața altor persoane fizice;
  • în fața altor persoane juridice.

Instanțele judecătorești, autoritățile, instituțiile publice, au obligația să permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii.

8.Pot persoanele să își aleagă un avocat, în orice condiții?

Respectând prevederile art. 2, alin. (4) și (5) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, orice persoană are dreptul să își aleagă în mod liber avocatul. De asemenea, în vederea exercitării dreptului la apărare, avocatul are atât dreptul, cât și obligația de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție, Aceste drepturi și obligații au în vedere desfășurarea procesului în mod echitabil și în termen rezonabil.

 

KIT GDPR Premium

 

9.Care sunt drepturile unui avocat?

În temeiul art. 28, alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995, avocatul beneficiază de următoarele drepturi:

  • dreptul de a asista și a reprezenta orice persoană fizică sau juridică, având la bază un contract încheiat în formă scrisă;
  • dreptul de a renunța la contractul de asistență juridică;
  • dreptul de a modifica contractul de asistență juridică (de comun acord cu clientul acestuia).

De asemenea, în temeiul art. 29 din prezenta lege, avocatul dispune și de dreptul de a alege și de a fi ales în organele de conducere ale profesiei. În temeiul art. 30 din cadrul aceleiași legi, avocatul are dreptul la onorariu, dar și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său.

10.Răspunde avocatul din punct de vedere penal pentru susținerile făcute în fața instanțelor de judecată?

În temeiul art. 38, alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată și cu respectarea prevederilor legale, în fața instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicție și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile oferite justițiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susținerile făcute în cadrul consultațiilor verbale sau consultațiilor scrise acordate clienților, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.

11. Care sunt îndatoririle profesiei de avocat?

Având în vedere prevederile art. 39 din Legea nr. 51/1995, vom enumera limitativ îndatoririle avocaților, astfel:

  • să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredințate;
  • să se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituții;
  • să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională;
  • să pledeze cu demnitate față de judecători și de părțile din proces;
  • să depună concluzii scrise sau note de ședință ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanța de judecată dispune în acest sens;
  • să depună toată diligența pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale clienților și să uzeze de mijloacele prevăzute de lege, pe care le consideră favorabile acestora[2].

Profesia de avocat, dincolo de formalismul juridic

Dincolo de formalismul juridic, profesia de avocat s-a prefigurat într-o profesie nobilă în momentul în care a devenit garanție pentru respectarea drepturilor părților din cadrul unui proces. Mai mult decât atât, chiar dacă drepturile nu ajung să se fundamenteze în cadrul unui proces aflat pe rolul instanțelor de judecată, activitatea efectuată de către avocat în materie de consultanță juridică este un real ajutor pentru persoanele care necesită asistență și ajutor de specialitate.

Avocatul rămâne apărătorul temeinic al părții pe care o reprezintă în proces, dar și apărătorul drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor. Chiar dacă uneori trebuie să asculte ,,dreptatea” uneia dintre părți și să o nege pe cea a părții adverse, activitatea desfășurată este un element esențial în vederea înfăptuirii actului de justiție.

Avocatura s-a prefigurat în protecție a drepturilor persoanelor. Această protecție se fundamentează cu precădere în materie penală și procesual penală, acolo unde avocatul trebuie să ,,militeze” pentru și să înfăptuiască prezumția de nevinovăție a părții pe care o asistă sau reprezintă. Deși rolul avocatului nu se mărginește la sfera juridică, acesta reușește să se fundamenteze pe acest palier. Și de aici avocatul este nevoit să apere dreptatea, având de partea sa legea.

Aplicând precepte, formulând apărărări, în permanentă mișcare și cu o dorință arzătoare de a avea o nouă reușită.

După Mircea Djuvara, ,,avocatul este şi trebuie să rămână apărătorul ordinii legale; el reprezintă în definitiv subtilitatea rafinată a raţiunii şi a convingerii, adică dreptul însuşi, în lupta victorioasă cu forţa pătimaşă şi brutală”. Și în societatea actuală avocatul trebuie să rămână apărător al ordinii legale, să își respecte crezul și să înfăptuiască dreptatea pentru partea pe care o reprezintă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bronze-statue-justice-holding-up-scales_124595-694.jpg

,,Motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de Codul de procedură civilă” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Recurs în interesul legii, Decizia nr. 3/2020).

 

Dreptul la onorariu, garantat prin intermediul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat

Dreptul la onorariu este un drept prevăzută de către Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Acesta este reglementat prin intermediul art. 30 din prezenta lege. Cu privire la dreptul la onorariu, legea prevede faptul că acesta poate să fie redus de către instanțele de judecată. Cu toate acestea, la nivel practic s-a solicitat dezlegarea problemei de drept ce vizează posibilitatea ca reducerea onorariului avocatului să fie un motiv de casare. În acest sens, considerăm relevantă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2020 privind reducerea onorariului avocatului.

În cadrul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, dreptul la onorariu este reglementat prin intermediul art. 30. Astfel, în temeiul acestuia din urmă, pentru activitatea profesională desfășurată, avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său. Completarea se realizează prin intermediul alin. (2)-(4), după cum urmează[1]:

  • Activitatea desfășurată de avocat în condițiile legii și ale Statutului profesiei de avocat, indiferent de forma și modalitatea de exercitare a profesiei, care generează venituri profesionale, nu poate fi reconsiderată ca activitate dependentă în conformitate cu prevederile din Codul fiscal;
  • Avocații pot conveni cu clienții onorarii superioare celor stabilite în tabloul onorariilor minimale adoptat de Consiliul U.N.B.R. În acest scop, avocatul poate să își deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor și altul pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuieli procesuale în interesul acestuia. Modul de administrare a sumelor predate de client avocatului, pentru cheltuieli procesuale în interesul său, va fi stabilit prin convenția dintre avocat și client, în condițiile prevăzute de statutul profesiei;
  • Contractul de asistență juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanțele din onorarii și alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispozițiilor statutului profesiei[2].

KIT GDPR Premium

 

Reducerea onorariului avocatului, motiv de casare în dreptul intern?

Conform art. 451, alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de judecată poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei[3].

Dacă dreptul la onorariu se fundamentează inclusiv prin posibilitatea de stabilire a unor onorarii superioare celor stabilite în tabloul onorariilor minimale, reducerea onorariului se poate realiza în cadrul procesual, prin intermediul instanței de judecată. Cu toate acestea, poate reducerea onorariului avocatului se reprezinte motiv de casare?

La nivel intern, motivele de casare sunt reglementate prin intermediul art. 488 din Codul de procedură civilă, astfel casarea poate fi cerută numai pentru următoarele motive de nelegalitate[4]:

  • când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
  • dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
  • când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii;
  • când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
  • când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;
  • când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
  • când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
  • când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material[5].

După prezentarea textului de lege, problematica reducerii onorariului avocatului ca motiv de casare urmează să fie analizată, aplicând și având la bază raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție din România.

În sensul precizat anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov vizând următoarea problemă de drept: criticile de recurs ce vizează exclusiv cuantumul și modul de acordare a cheltuielilor de judecată pot fi încadrate sau nu în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă[6]?.

Instanța supremă a statuat următoarele:

  • Pentru a reține incidența motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, nu a fost suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci a fost necesar, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia[7].
  • Stabilirea, în raport cu prevederile 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face[8].
  • Proporționalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, cu complexitatea și valoarea cauzei si cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă[9].

Pe baza acestor considerente, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor Codului de procedură civilă, motivul de recurs prin care s-a criticat modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat cu privire la proporționalitatea cheltuielilor de judecată materializate prin onorariul avocatului, nu reprezintă un motiv de casare, întocmai precum cele reglementate de art. 488, alin. (1) din Codul de procedură civilă[10]. S-a statuat, de asemenea, că atare problematică nu înglobează în structura sa legalitatea hotărârii atacate, ci temeinicia acesteia. Drept urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind totodată faptul că reducerea cheltuielilor de judecată nu constituie motiv de casare:

  • În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă[11].

 

[1]Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, platformă online http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/126008.

[2] Conform art. 30, alin. (2)-(4), Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, platformă online http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/126008.

[3] https://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-451.

[4] Conform art. 488 din Codul de procedură civilă român, platformă online https://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-488.

[5] A se consulta în acest sens https://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-488.

[6] Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 3/2020, privind reducerea onorariului avocatului, https://legeaz.net/monitorul-oficial-181-2020/decizie-iccj-ril-3-2020-reducere-onorariu-avocat-motiv-casare.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 3/2020, privind reducerea onorariului avocatului, https://legeaz.net/monitorul-oficial-181-2020/decizie-iccj-ril-3-2020-reducere-onorariu-avocat-motiv-casare..

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



people-with-disabilities-can-access-anywhere-public-place-with-wheelchair_34141-391.jpg

Deși legea instituie nenumărate drepturi pentru persoanele cu handicap, la nivel practic lucrurile par să fie diferite, în sensul imposibilității (în nenumărate cazuri) de punere în aplicare a dispozițiilor legale și de asigurare a unor ,,drepturi de bun-simț” pentru aceste persoane. De la lipsa de asigurare a unui acces facil în cadrul unei instituții și până la marginalizarea realizată la nivel social, această categorie necesită măsuri sporite și aplicate la nivel practic de către autoritățile competente. O situație pe care o vom reflecta în cadrul prezentului articol este reprezentată de o cauză tratată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, cauză în care un student cu handicap a acuzat imposibilitatea de continuare a studiilor universitare, din cauza neadaptării construcțiilor instituțiilor de învățământ pentru uzul și accesul persoanelor cu handicap (Cauza Gherghina contra României).

Prevederi legale în materia protecției persoanelor cu handicap

Având în vedere prevederile legale, conform art. 50 din Constituția României, persoanele cu handicap beneficiază de protecție specială; în sensul precizat, este de datoria statului să asigure realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, dar și de prevenire și de tratament ale handicapului[1]. Aceste acțiuni sunt realizate în scopul unei participări efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, asigurându-se totodată respectarea drepturilor și a îndatoririlor ce revin părinților și tutorilor acestora.

Protecția persoanelor cu handicap este reglementată la nivel legislativ prin intermediul Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. În acest sens, persoanele cu handicap sunt definite, în temeiul art. 2 drept acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale[2].

Autoritățile naționale au obligații instituite prin intermediul Legii nr. 448/2006 protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, conturate prin intermediul art. 4, astfel:

  • Autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanții societății civile, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte acte interne și internaționale în materie la care România este parte[3].

KIT GDPR Premium

 

Jurisprudență internațională relevantă

Dincolo de măsurile ce sunt necesare pentru protecția persoanelor cu handicap, vom analiza în cele ce urmează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gherghina contra României, având ca obiect cererea unui student cu handicap care a acuzat imposibilitatea de a putea continua studiile universitare din cauza neadaptării construcțiilor instituțiilor de învățământ pentru uzul și accesul persoanelor cu handicap.

Cu privire la această cerere, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a decis că cererea reclamantului este inadmisibilă. Motivul respingerii cererii a fost, în viziunea Curții Europene, faptul că reclamantul nu a procedat la epuizarea tuturor căilor de atac la nivel intern, astfel:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, amintind că cei care doresc să introducă o cerere împotriva unui stat la CEDO au obligația să exercite mai întâi căile de atac oferite de sistemul juridic național, a considerat că motivele invocate de către reclamant pentru a justifica de ce nu a exercitat aceste căi de atac nu au fost convingătoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în mod concret, că reclamantul ar fi putut:

  1. să solicite instanțelor civile din România o hotărâre prin care să oblige instituțiile universitare respective să amenajeze o rampă de acces și să se doteze cu echipamentele adaptate nevoilor sale;
  2. să introducă o acțiune în pretenții pentru a obține reparația prejudiciilor suferite;
  3. să conteste la instanța de contencios administrativ decizia prin care a fost exclus din universitate pe motivul că nu a obținut suficiente puncte la examentul de continuare a studiilor.

Dacă domnul Ghergina avea dubii cu privire la posibilitatea de a obține o hotărâre judecătorească, era obligația sa să încerce să le confirme, adresându-se instanțelor naționale, furnizându-le astfel oportunitatea să dezvolte jurisprudența internă în domeniul protecției drepturilor persoanelor handicapate. Raritatea hotărârilor prin care o instanță obligă o instituție să-și adapteze construcția pentru a putea fi folosită de persoanele cu handicap nu este surprinzătoare, având în vedere că tendința de a proteja mai bine drepturile persoanelor handicapate este o ramură a dreptului relativ recentă.

În concluzie, domnul Gherghina nu le-a oferit instanțelor naționale oportunitatea de a preveni sau de a repara, în cadrul ordinii juridice interne, eventualele încălcări ale Convenției și Curtea a respins cererea ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cererea astfel formulată a fost respinsă, având în vedere mai multe considerente. Dacă ar fi să urmăm argumentul Curții Europene a Drepturilor Omului, concluziile s-ar putea subsuma astfel:

  1. În cazul în care o persoană suferă de un anumit handicap, aceasta poate să întreprindă următoarele acțiuni în scopul protecției drepturilor sale: fie să se adreseze instanțelor de judecată în scopul obligării instituțiilor universitare de a amenaja o rampă de acces, fie să introducă o acțiune în pretenții pentru repararea prejudiciilor suferite, fie să conteste decizia prin care a fost exclus de la unitatea de învățământ în cauză, reliefând astfel situația faptică;
  2. Este de obligația persoanelor cu handicap să se adreseze instanțelor naționale pentru protecția drepturilor lor, putând contribui totodată la dezvoltarea jurisprudenței pe acest palier;
  3. Omisiunea de adresare către o instanță națională în scopul apărării drepturilor persoanelor cu handicap nu poate să confere instanțelor posibilitatea de protecție a drepturilor persoanelor în cauză.

În urma expunerii considerentelor precizate anterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea, considerându-se o soluție întemeiată. De remarcat faptul că, în privința protecției drepturilor persoanelor cu handicap, este necesară o cât mai bună implicare a autorităților naționale. Protecția drepturilor persoanelor cu handicap trebuie să fie o prioritate, inclusiv în ceea ce privește accesul ,,fizic” în cadrul unei instituții de învățământ. Măsurile luate de către autoritățile și instituțiile în cauză vor avea în vedere protecția persoanei, mai presus de orice fundament juridic. Cu toate acestea, urmând același raționament al Curții Europene a Drepturilor Omului, se apreciază faptul că nu poate să existe o protecție fundamentată, câtă vreme persoanele în cauză nu se adresează instituțiilor și autorităților competente în scopul luării măsurilor necesare.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



airplane-wing-sunset-blue-sky_1150-11083.jpg

Conform Constituției României, art. 25, dreptul la liberă circulație (în țară și în străinătate) este garantat. În condițiile legii sunt stabilite modalitățile de exercitare a dreptului la liberă circulație. De asemenea, fiecare cetățean are asigurat și dreptul de stabilire a domiciliului sau reședinței, în orice localitate din țară, dreptul de a emigra, dar și dreptul de a reveni în țară. Cu toate acestea, în contextul apariției coronavirusului (CO-VID 19), este posibilă restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români a căror proveniență este din zonele potențial infestate cu virusul CO-VID 19?

Prevederi normative interne și internaționale privind dreptul la liberă circulație și restrângerea sa

Subsumând dispozițiile constituționale române, vom avea următoarele drepturi pentru cetățenii români (și pentru cetățenii celorlalte state membre ale Uniunii Europene):

  • Dreptul la liberă circulație în țară și în străinătate;
  • Dreptul de stabilire a domiciliului în orice localitate din țară;
  • Dreptul de stabilire a reședinței în orice localitate din țară;
  • Dreptul de a emigra;
  • Dreptul de a reveni în țară.

Când poate opera însă restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor liberătăți, având în vedere legea fundamentală a statului?

Art. 53 din Constituția României prevede două situații punctuale (detaliate în conținutul articolului) în care poate opera restrângerea, astfel:

Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru:

  1. apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
  2. desfăşurarea instrucţiei penale;
  3. prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

De asemenea, este necesar să avem în vedere prevederile internaționale în materie de restrângere a dreptului la liberă circulație. În acest sens este relevantă Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și pentru membrii familiilor acestora (de modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE).

 

KIT GDPR Premium

 

Aceasta prevede în cadrul art. 27 modalitățile de restrângere a dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau de sănătate publică. În sensul enunțat, precizăm următoarele principii aplicabile:

  1. Statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică; aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice;
  2. Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală;
  3. Pentru a stabili dacă persoana respectivă reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau siguranța publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absența unui sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de la data la care persoana și-a semnalat prezența pe teritoriul, statul membru gazdă poate, în cazul în care consideră indispensabil, să ceară statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state membre să îi furnizeze informații privind antecedentele persoanei respective;
  4. Statul membru care a eliberat pașaportul sau cartea de identitate permite titularului documentului care a fost expulzat din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică de pe teritoriul altui stat membru să reintre pe teritoriul său fără nici o formalitate, chiar dacă documentul nu mai este valabil sau dacă cetățenia titularului este contestată.

Care sunt bolile care justifică măsurile de restricționare a dreptului la liberă circulație?

Sunt conturate, în temeiul art. 29, bolile care justifică măsurile de restricționare, astfel:

  • Singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă. Bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv;
  • Dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni de la data sosirii, statele membre pot supune beneficiarii dreptului de ședere unui examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menționate la alineatul (1). Aceste examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic.

Cu privire la dreptul de ieșire, art. 4 prevede faptul că toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Realizând o legătură între dreptul de intrare/ieșire pe/de pe teritoriul altui stat, este necesar să avem în vedere și măsurile de restrângere, astfel cum sunt conturate la nivel intern și la nivel internațional. În ceea ce îi privește pe cetățeni, aceștia trebuie să beneficieze și de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, dar în egală măsură trebuie să se supună actelor normative (interne și internaționale). De asemenea, în privința luării măsurilor necesare și proporționale, această obligație subzistă autorităților, fără a exista însă o restrângere realizată în mod discreționar.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bronze-statue-justice-holding-up-scales_124595-694.jpg

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 1/2020: Concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție este una clară, concisă, în sensul că martorul poate să fie subiect activ la infracțiunii de mărturie mincinoasă, dar nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

Infracțiunea de mărturie mincinoasă are în vedere fapta martorului care participă la o cauză penală, civilă, sau la orice altă procedură asemănătoare, care face afirmații mincinoase sau care nu spune tot ce știe în legătură cu fapte sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat. Atare infracțiune se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Pe de altă parte, însăși legea instituie dezincriminarea martorului denunțător, dacă fapta este denunțată înainte ca organul de urmărire penală să fie sesizat cu privire la acest aspect (cu referire la infracțiunea de dare de mită).

Mărturie mincinoasă sau favorizare a făptuitorului?

O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a fundamentat într-o problemă la nivel practic; astfel, s-a solicitat instanței supreme să dezlege chestiunea de drept privitoare la posibilitatea martorului de a reprezenta subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, sau al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

Pentru a proceda la anliza situației expuse, vom reflecta cadrul normativ privitor la infracțiunea de mărturie mincinoasă și de favorizare a făptuitorului, astfel:

1.Mărturia mincinoasă:

  • fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă;
  • Mărturia mincinoasă săvârşită: de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani;
  • Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.

2. Favorizarea făptuitorului

  • Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă;
  • Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor;
  • Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.

 

KIT GDPR Premium

 

Având în vedere prevederile legale, Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cause cu minori și de familie, Dosarul nr. 1.362/110/2018, a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție dezlegarea unei chestiuni de drept, subsumată astfel: Dacă martorul denunțător beneficiar al cauzei de nepedepsire, prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal[1].

Analizând toate aspectele precizate, instanța supremă a statuat următoarele:

  • Subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă este unul calificat, și anume martorul. Calitatea de martor reprezintă o cerință pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiția tipicității. De asemenea, calitatea de martor trebuie să se mențină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului[2].
  • În sensul audierii denunțătorului în calitate de martor în procesul penal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul de 5 judecători prin Decizia penală nr. 160 din data de 20 iunie 2012, dată în Dosarul nr. 2.470/1/2012, în ale cărei considerente a reținut că „denunțătorul fiind o persoană care a luat cunoștință despre comiterea unei fapte de natură penală, în mod nemijlocit sau indirect, acesta are nu numai dreptul de a face declarații în calitate de martor, dar și obligația legală de a declara în legătură cu împrejurările concrete ale comiterii faptei”; „împrejurarea că, față de o persoană s-au efectuat acte premergătoare într-o cauză penală, în care sunt urmărite penal alte persoane, iar ulterior, s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată față de acestea, nu împiedică organul judiciar să procedeze la audierea lor în calitate de martor, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 78 din Codul de procedură penală, privind cunoașterea unor fapte sau împrejurări apte să conducă la aflarea adevărului în proces”[3].
  • Dispozițiile art. 290 alin. (3) din Codul penal, care prevăd că mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, sunt integrate în art. 290 din Codul penal, care incriminează infracțiunea de dare de mită, și privesc subiectul activ al acestei infracțiuni, distincte, iar nu un participant la comiterea infracțiunii de luare de mită prevăzute în art. 289 din Codul penal[4].

Te-ar putea interesa și:

  • În măsura în care sesizarea penală făcută prin denunț cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte este nereală, denunțătorul poate răspunde pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 din Codul penal[5].
  • Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că denunțătorul care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 290 alin. (3) din Codul penal are calitatea de martor în procesul penal, iar în cazul în care, audiat fiind în această calitate, face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat, poate fi subiect activ doar al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal, nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului prevăzute de art. 269 din Codul penal[6].

După realizarea analizei de către instanța supremă, a fost admisă sesizarea, iar concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție este una clară, concisă, în sensul că martorul poate să fie subiect activ la infracțiunii de mărturie mincinoasă, nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

[1] Platformă online https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[2] Ibidem.

[3] Platformă online https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[4] https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bronze-statue-justice-holding-up-scales_124595-694.jpg

Conform Deciziei nr. 2/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac, în situația în care ele vizează soluțiile pronunțate de către instanțele anterioare, asupra cererii accesorii formulate în proces de către părți, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Analizând Decizia nr. 2/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, vom supune analizei, în etapă incipientă, practica jurisprudențială, reflectată de către reprezentanții Ministerului Public, astfel:

  • În practica judiciară, s-au conturat două orientări jurisprudențiale cu privire la problema de drept supusă analizei;
  • Într-o opinie, s-a considerat că nu operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în cazul căii de atac ce vizează petitul referitor la cheltuielile de judecată;
  • Într-o altă opinie, s-a apreciat că și căile de atac sunt scutite de taxa judiciară de timbru, față de caracterul accesoriu al cererii referitoare la cheltuielile de judecată;
  • Ministerul Public a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudențială, arătând că scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată operează și în căile de atac.

Pentru a realiza o analiză completă a speței, Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat o trimitere punctuală către Ordonanța de Urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. În sensul enunțat, vom prezenta conținutul art. 1 din prezenta ordonanță, cu referire la taxele de timbru:

  • Acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanță de urgență;
  • Taxele judiciare de timbru sunt datorate, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, de către toate persoanele fizice și juridice și reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești, precum și de către Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;
  • În cazurile anume prevăzute de lege, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.

Aprecierile instanței de judecată sunt următoarele:

  • La nivelul Curții de Apel Brașov — Secția de contencios administrativ și fiscal, instanță unde jurisprudența divergentă a fost una accentuată, ilustrată prin mai multe hotărâri judecătorești definitive, în prezent, problema de drept este tratată în mod unitar, ca urmare a ședințelor de secție, există multe alte instanțe și din raza altor curți de apel care au practică judiciară divergentă pe aceeași problemă de drept: Curtea de Apel București, Curtea de Apel Cluj;
  • În plus, deși la nivelul unor curți de apel se arată că problema este tratată în mod unitar, în sensul celei de a doua opinii jurisprudențiale, care consideră nesupuse taxelor judiciare de timbru căile de atac ce vizează exclusiv soluțiile instanțelor de fond asupra cheltuielilor de judecată, se constată, din materialele înaintate, că și la nivelul acestora există instanțe care procedează diferit, considerând supuse regulilor timbrajului aceleași căi de atac promovate în circumstanțe identice (în această categorie regăsindu-se decizii pronunțate de Curtea de Apel Ploiești — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Galați — Secția a II-a civilă);
  • În sfârșit, jurisprudența diferită la nivelul unora dintre instanțele naționale este evidențiată și de împrejurarea că, inițial, astfel de căi de atac au fost considerate supuse regulii timbrării, măsurile de impunere a taxelor judiciare de timbru fiind desființate ulterior ca urmare a admiterii (de către un alt complet din interiorul aceleiași instanțe) a cererilor de reexaminare formulate de părțile interesate (în această categorie putând fi menționate încheieri ale înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția I civilă și Curții de Apel Alba lulia — Secția a II-a civilă).

 

Te-ar putea interesa și:

 

Înalta Curte de Casație și Justiție a remarcat practica jurisprudențială neunitară de la nivelul instanțelor de judecată, situația în care a fost necesară pronunțarea sa, în sensul admiterii recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de Conducere al Curții de Apel Brașov. Soluția instanței supreme urmează să fie reflectată după cum urmează:

  • Devin astfel incidente prevederile art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, conform cărora „Dacă legea nu prevede altfel, este scutită de la plata taxei judiciare de timbru orice cerere pentru exercitarea unei căi de atac, ordinare și extraordinare, împotriva hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată o acțiune sau cerere scutită, potrivit legii, de taxă judiciară de timbru”

 

KIT GDPR Premium

  • Prin urmare, se dovedește că au realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relevante din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013 acele instanțe care, fără a se opri la observația inexistenței unei norme pozitive care să scutească expres de la plata taxelor judiciare de timbru cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în proces — În mod similar celei existente în reglementarea anterioară — au considerat ca fiind scutite de taxa judiciară de timbru astfel de cereri accesorii, în raport cu scopul și finalitatea legii și cu regimul juridic aplicabil acestora, potrivit noii reglementări a taxelor judiciare de timbru;
  • Această dezlegare este aplicabilă atât în situația în care calea de atac vizează exclusiv soluția referitoare la cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, cât și în cazul în care calea de atac are ca obiect, pe lângă modul de soluționare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, și alte aspecte soluționate prin aceeași hotărâre.

Pentru considerentele enunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la admiterea recursului în interesul legii, statuând faptul că nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac, în situația în care ele vizează soluțiile pronunțate de către instanțele anterioare, asupra cererii accesorii formulate în proces de către părți, de acordare a cheltuielilor de judecată.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



double-exposure-image-investor-business-man-handshake-with-partner-with-digital-network-link-connection-graph-chart-stock-market-cityscape-background_33829-154.jpg

Autor: Andrei Adrian-Gabriel, student anul III, Facultatea de Drept, Universitatea din București

„Lovirea sau pălmuirea unei persoane, tăierea sau oferirea unui fir de păr, purtarea unui „inel de semnătură” care să ateste proveniența mesajului sau sigiliile de ceară au reprezentat doar căteva forme pe care semnăturile le-au cunoscut de-a lungul timpului. Prezente sub o formă sau alta încă de acum 3 milenii, semnăturile s-au făcut remarcate d-abia în secolul al VI-lea. Însă, generalizarea lor avea să vină la un mileniu depărtare, în secolele XVI și XVII, odată cu dezvoltarea educației, literaturii și a faptului că din ce în ce mai multe înțelegeri se făceau în scris.[i]

Semnătura electronică. Care este legislația incidentă în această materie?

Reglementarea în materie este oferită de către Regulamentul (UE) Nr. 910/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă și de abrogare a Directivei 1999/93/CE și de Legea nr.455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică. Astfel, prin intermediul acestor noi reglementări, semnătura electronică a căpătat valență legală egală cu predecesoarea sa ca apariție, semnătura olografă.

Ce este semnătura electronică?

Conform Legii nr.455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică, aceasta reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare. Cu alte cuvinte, semnătura electronică vine în întâmpinarea nevoilor realizate de către semnătura olografică, astfel, oferă persoanei care citește un anumit document încrederea că acesta a fost realizat sau măcar asumat de către o anumită persoană. Întrucât documentele realizate prin intermediul mijloacelor moderne sunt ușor de modificat, aceasta mai oferă și certitudinea că nu au operat modificări asupra documentului, prin intermediul ei fiind identificabile data și ora la care a fost semnat documentul. Tehnic, ea reprezintă aplicarea unui nou șir de biți asupra documentului inițial.[ii]

 

Te-ar putea interesa și:

 

Ce nu este semnătura electronică?

Este foarte importantă acestă distincție întrucât uneori putem crede, în mod eronat, că un document este semnat și că aceasta are valoare legală, fără ca acest lucru să se întâmple în realitate. Astfel, semnătura electronică nu trebuie confundată cu aplicarea unui fișier digital care cuprinde semnătura noastră olografă asupra unui document, cu semnarea unui document prin intermediul unor tablete grafice, de exemplu, cu semnătura digitală, dar nici cu „mutarea” semnăturii electronice aplicată asupra unui document pe un altul, întrucât aceasta este strict legată de documentul pe care a fost aplicată.

 

Din ce este formată o semnătură electronică?

Există două tipuri de semnătură electronică, cea simplă și cea extinsă. Cea simplă, creată pe baza unui certificat digital simplu, nu are valoare juridică. Semnătura electronică extinsă este cea care produce efecte juridice și practic, de fiecare dată când ne referim în general la semnătura electronică, ne referim la aceasta. În acest sens, elocvente sunt și exemplele din jurisprudență în care instanțele au reținut că semnatura electronică produce efecte juridice precum Decizia nr.358/2009 a Curții de Apel Suceava[iii] și Decizia nr.520/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție[iv]. Astfel, semnătura electronică este asimilată, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată. De asemenea, acesta are aceleași efecte ca actul autentic între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile. În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiție de probă sau de validitate a unui act juridic, semnătura electronică îndeplinește această cerință dacă sunt respectate condițiile ce urmează a fi expuse. Conform normelor, semnătura electronică extinsă îndeplinește cumulativ patru condiții:

  1. este legată în mod unic de semnatar;
  2. asigură identificarea semnatarului;
  3. este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar;
  4. este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în așa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă.

Astfel, orice persoană care dorește să întrebuințeze o astfel de semnătură va avea nevoie, în definitiv, de patru  elemente, obținute, în general, de la un furnizor de certificate digitale:

  1. un dispozitiv denumit Token, care adesea va avea forma unui stick USB sau al unui alt echipament de tehnologie;
  2. un cod PIN care permite accesarea Tokenului;
  3. un certificat digital calificat emis de către furnizor care va fi dovada legăturii între semnatar și semnătură;
  4. un sistem de tip software care va permite folosirea facilă a semnăturii.

KIT GDPR Premium

 

Care sunt avantajele semnăturii electronice?

Această modalitate de individualizare prezintă avantajul celerității, acest lucru văzându-se în principal în cadrul firmelor, dar și de către persoanele care au un volum mare de documente de semnat. Aceasta își găsește utilitate și prin faptul că astăzi majoritatea documentelor sunt realizate cu ajutorul software-urilor, ponderea documentelor scrise de mână fiind din ce în ce mai mică. Un alt avantaj este reprezentat de faptul că aceasta iese din sfera strictă a persoanei semnatarului, putându-se semna, în anumite condiții, și în persoana unui terț. Prin structurile gândite de dezvoltatorii acesteia, semnătura electronică devine astfel și o formă mult mai sigură de individualizare a documentelor și a momentului semnării, un argument în acest sens fiind faptul că dispozitivul de semnare nu poate fi împrumutat sau înstrăinat.

Semnătura electronică reduce costurile unei firme întrucât documentele nu necesită să mai fie printate pentru a fi semnate, scanate și transmise ulterior.

 

Cum pot obține semnătura mea electronică?

Procesul este unul relativ simplu și pot exista diferențe de la un furnizor de certificate digitale la altul. În general, va fi necesară completarea unui formular, care adesea va putea fi completat și on-line, transmiterea documentelor și achitarea unei sume de bani, urmând ca furnizorul, pe baza datelor, să vă pună la dispoziție cele patru elemente menționate anterior, însă o precizare este importantă de făcut: semnătura electronică odată obținută nu este permanentă, aceasta fiind valabilă pentru o perioadă specifică de timp în funcție de pachetul ales și oferit de către furnizor, iar pentru menținerea acesteia este necesară o reînnoire.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

[i] https://slate.com/news-and-politics/2011/03/when-did-we-start-signing-our-names-to-authenticate-documents.html

[ii] https://www.apetrei.info/ce-este-semnatura-electronica/

[iii] https://www.legi-internet.ro/jurisprudenta-it-romania/decizii-it/semnatura-electronica/semnatura-electronica-validitatea-unui-inscris-in-forma-electronica-martie-2009-curtea-de-apel-suceava.html

[iv] https://monitoruljustitiei.ro/jurisprudenta/jurisprudenta-romania/semnatura-electronica-a-adus-la-cunostinta-instantei-ca-nu-poate-transmite-un-exemplar-18133019/

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



closeup-accountant-hands-counting-calculator_1262-3170.jpg

Hotărârea în cauza C-125/18
Marc Gómez del Moral Guasch v Bankia SA

Instanțele spaniole trebuie să controleze caracterul clar și inteligibil al clauzei
cuprinse în contractele de împrumut ipotecar care prevăd aplicarea unei rate a
dobânzii variabile bazate pe indicele caselor de economii spaniole

Dacă stabilesc caracterul abuziv al clauzei, acestea pot, pentru a proteja consumatorul de
consecințele deosebit de prejudiciabile care pot decurge din nulitatea contractului de împrumut,
înlocui acest indice cu un indice supletiv prevăzut de legislația spaniolă

 

În Hotărârea Gómez del Moral Guasch (C-125/18), pronunțată la 3 martie 2020, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a statuat că clauza unui contract de împrumut ipotecar încheiat între un consumator și un profesionist, în temeiul căreia rata dobânzii care trebuie plătită de consumator variază în funcție de indicele de referință pentru împrumuturile ipotecare ale caselor de economii spaniole (denumit în continuare „indicele de referință”), acest indice fiind prevăzut de dreptul spaniol, intră în domeniul de aplicare al directivei privind clauzele
abuzive. Astfel, această clauză nu reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul articolului 1 alineatul (2) din această directivă. Curtea a precizat de asemenea că instanțele spaniole trebuie să verifice caracterul clar și inteligibil al unei asemenea clauze, iar aceasta independent de aspectul dacă dreptul spaniol a pus în aplicare posibilitatea oferită statelor membre, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directivă, de a prevedea că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze nu privește, printre altele, definiția obiectului principal al contractului. Dacă aceste instanțe stabilesc caracterul abuziv al clauzei menționate, ele pot, pentru a proteja consumatorul de consecințele deosebit de prejudiciabile care pot rezulta din nulitatea contractului de împrumut, să înlocuiască acest indice cu un indice supletiv prevăzut de legislația spaniolă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Această hotărâre se înscrie în cadrul unei cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 38 de Barcelona (Tribunalul de Primă Instanță nr. 38 din Barcelona, Spania). Domnul Marc Gómez del Moral Guasch a formulat o acțiune în fața acestei instanțe în legătură cu caracterul pretins abuziv al unei clauze referitoare la rata dobânzii variabile și remuneratorii care figura în contractul de împrumut ipotecar pe care îl încheiase cu instituția bancară Bankia SA. în temeiul acestei clauze, rata dobânzii ce trebuia plătită de consumator variază în funcție de indicele de referință. Acest indice de referință era prevăzut de reglementarea națională și putea fi aplicat de instituțiile de credit împrumuturilor ipotecare. Cu toate acestea, instanța spaniolă arată că indexarea dobânzilor variabile calculată pe baza indicelui de referință era mai puțin favorabilă decât cea calculată pe baza ratei medii de pe piața interbancară europeană (Euribor), care ar fi utilizată în 90 % din împrumuturile încheiate în Spania, cu un cost suplimentar de ordinul a 18 000- 21 000 de euro pe împrumut.

 

 

În primul rând, Curtea a amintit că clauzele care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei. Cu toate acestea, Curtea a remarcat că, sub rezerva verificării de către instanța spaniolă, reglementarea națională aplicabilă în speță nu impunea, pentru împrumuturile cu rata dobânzii variabilă, utilizarea unui indice de referință oficial, ci se mulțumea să stabilească condițiile care trebuiau îndeplinite de „indici sau rate de referință” pentru a putea fi utilizate de instituțiile de credit.
În consecință, Curtea a concluzionat că intră în domeniul de aplicare al directivei clauza unui contract de împrumut ipotecar care prevede că rata dobânzii aplicabile împrumutului se bazează pe unul dintre indicii de referință oficiali prevăzuți de reglementarea națională care pot fi aplicați de instituțiile de credit împrumuturilor ipotecare atunci când această reglementare nu prevede nici aplicarea imperativă a acestui indice independent de alegerea părților contractuale, nici aplicarea sa supletivă în lipsa unei înțelegeri diferite între aceleași părți.

În al doilea rând, la Cour a examinat competențele instanței naționale în cadrul controlului transparenței unei clauze privind obiectul principal al contractului. Astfel, articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede că aplicarea caracterului abuziv al clauzelor nu privește în special definiția obiectului principal al contractului în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Instanța spaniolă a examinat posibilitatea ca o instanță națională, chiar în absența transpunerii acestei dispoziții a directivei în dreptul intern, să controleze dacă o clauză precum clauza în litigiu îndeplinea cerința de transparență impusă de directivă. În această privință, Curtea a subliniat că clauzele contractuale trebuie să îndeplinească cerința unei redactări clare și inteligibile. Această cerință se aplică, potrivit Curții, inclusiv atunci când o clauză intră în domeniul de aplicare al dispoziției menționate și chiar dacă statul membru în cauză, în speță Spania, nu a transpus dispoziția respectivă în ordinea sa juridică. Rezultă că o instanță a unui stat membru este obligată mereu să controleze caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale privind obiectul principal al contractului.

KIT GDPR Premium

 

În al treilea rând, Curtea decide că, pentru a respecta cerința de transparență în sensul directivei, o clauză care stabilește o rată a dobânzii variabile ce figurează într-un contract de împrumut ipotecar trebuie nu doar să fie inteligibilă pe plan formal și gramatical, ci și să îi dea posibilitatea consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, să înțeleagă funcționarea concretă a modului de calcul al acestei rate și să evalueze astfel, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice, potențial semnificative, ale unei asemenea clauze asupra obligațiilor sale financiare. Constituie elemente deosebit de relevante în această privință, pe de o parte, împrejurarea că elementele principale referitoare la calculul ratei dobânzii sunt ușor accesibile oricărei persoane care intenționează să contracteze un împrumut ipotecar, ca urmare a publicării modului de calcul al acestei rate în jurnalul oficial al statului membru în cauză, precum și, pe de altă parte, furnizarea de către profesionist consumatorului de informații cu privire la evoluția trecută a indicelui pe baza căruia este calculată rata respectivă.

 

În al patrulea rând, în ceea ce privește competențele instanței naționale în cadrul constatării eventualului caracter abuziv al unei clauze contractuale, în sensul directivei, Curtea a amintit că aceasta nu se opune ca instanța națională, în aplicarea principiilor de drept ale contractelor, să înlăture o clauză abuzivă dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, înlocuind-o cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv în situații în care anularea unei asemenea clauze ar obliga instanța să anuleze contractul în întregime, expunându-l astfel pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile. Astfel, o asemenea anulare a contractului ar putea avea în principiu drept consecință exigibilitatea imediată a cuantumului împrumutului datorat în proporții care riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, ca urmare a acestui fapt, ar tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe creditor care, pe cale de consecință, nu ar fi descurajat să introducă asemenea clauze în contractele pe care le propune. În speță, legiuitorul spaniol a introdus, de la momentul încheierii contractului de împrumut litigios, un indice „substitutiv”, care, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, prezintă un caracter supletiv. În aceste condiții, Curtea a considerat că directiva nu se opune ca, în cazul nulității unei clauze contractuale abuzive care stabilește un indice de referință pentru calculul dobânzilor variabile ale unui împrumut, instanța națională să înlocuiască acest
indice cu indicele substitutiv respectiv, aplicabil în lipsa unui acord contrar al părților contractuale, în măsura în care contractul de împrumut ipotecar în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării acelei clauze abuzive iar anularea contractului în întregime este
de natură să îl expună pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



book-library-with-open-textbook_1150-5920.jpg

Aplicarea legii civile este reglementată prin intermediul Codului civil din România. Importanța sa este reprezentată de modalitatea în care acest precept se răsfrânge asupra situațiilor juridice: de la aplicarea asupra raporturilor dintre profesioniști și până la aplicarea oricăror subiecte de drept.

Aplicarea generală a Codului civil și principiile de aplicare

Cu privire la aplicarea legii civile în România, dispozițiile legii civile se vor aplica raporturilor dintre profesioniști, dar și raporturilor dintre profesioniști și orice alte subiecte de drept civil, în virtutea art. 3 din Codul civil român.

Profesioniștii sunt conturați ca fiind toți cei care exploatează o întreprindere; pe de altă parte, în virtutea alin. (3) din cadrul aceluiași articol, constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică de către una sau de către mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, în mod independent dacă are sau nu un scop lucrativ.

În raportul lege internă – legislație internațională, Codul civil român instituie în cadrul art. 4 aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului. În acest sens, conform alin. (1), în materiile reglementate de legislația civilă, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor, se vor interpreta și aplica în concordanță cu Constituția, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar și cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. În situația în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și dispozițiile legii civile, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile.

 

KIT GDPR Premium

 

În aplicarea legii civile, art. 5 prevede aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene. În sensul precizat, în materiile reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii Europene se vor aplica în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.

Aplicarea legii civile se va realiza pe două paliere sau domenii: timpul și spațiul. În ceea ce privește aplicarea legii civile în timp, sunt aplicabile următoarele reguli:

Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă (cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, dispoziții reglementate prin intermediul Constituției României).

  • Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
  • Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
  • Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
  • Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
  • Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

În privința aplicării legii civile în spațiu, sunt aplicabile următoarele precepte: teritorialitatea și extrateritorialitatea legii civile.

În virtutea principiului teritorialității legii civile, reglementat prin intermediul art. 7 din Codul civil român, aplicabilitatea se va realiza astfel:

  • Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.
  • Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Conform acestor reguli trasate prin reglementarea civilă, actele normative care sunt adoptate de către instituțiile și autoritățile publice centrale vor avea aplicabilitate ,,generală” în sensul că acestea se vor aplica pe întreg teritoriul țării. Cu privire la actele normative adoptate de către autoritățile și instituțiile administrației publice locale, acestea se vor aplica numai în raza acestora de competență teritorială.

În conformitate cu art. 8 din Codul civil, în privința extrateritorialității legii civile, în cazul raporturilor juridice cu elemente de extraneitate, în determinarea legii civile aplicabile se va ține seama de normele de drept internațional privat care sunt cuprinse în cartea a VII-a din Codul civil român.

Cunoașterea modalității de aplicare a legii civile reprezintă un element important care se răsfrânge la nivel practic. Teoretizarea dreptului este o formă incipientă de aplicare a sa, prin raportare la sfera jurisprudențială. În vederea cunoașterii și aplicării legii civile, la nivel de practică judiciară se vor analiza situații juridice și acestora li se vor aplica principiile aplicării legii civile în timp și în spațiu. Un aspect relvant cu privire la necesitatea cunoașterii modalității în care se va aplica legea civilă, este reprezentat și conturat – cu titlu de exemplu – prin intermediul actelor juridice care sunt nule la data intrării în vigoare a legii civile noi, acte care nu vor putea fi considerate ca fiind valabile în virtutea dispozițiilor legii noi. Deci importanța cunoașterii legii civile este legată în mod direct de către situațiile juridice existente la nivel practic – putem cunoaște astfel dacă un act este sau nu valid, sub auspiciile modificărilor legislative de la nivel civil.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



women-sitting-alone-road-waiting-love-alone-concept_24899-534.jpg

Abandonul de familie constituie infracțiune în sistemul de drept din România și este reglementat în cadrul art. 378 din Codul penal, dispozițiile privind infracțiunile cuprinse în Partea specială. La nivel practic, cu privire la infracțiunea de abandon de familie, s-a conturat problematica termenului de introducere a plângerii prealabile de către persoana vătămată. În acest scop, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul Deciziei nr. 2/2020, a statuat asupra termenului de introducere al plângerii prealabile și a admis sesizarea formulată de către o instanță națională.

Abandonul de familie – conținut, pedepse, dezicriminare, termen de introducere plângere prealabilă

Abandonul de familie reprezintă, conform art. 378 din Codul penal român, săvârșirea uneia dintre următoarele fapte de către persoana care are obligația legală de întreținere față de cel îndreptățit la întreținere:

  • părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunând persoana în cauză la suferinţe fizice sau la suferințe morale;
  • neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
  • neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de abandon de familie este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Această pedeapsă se va aplica și în situația neexecutării cu rea-credință de către cel condamnat a prestațiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească.

 

 

În privința modalității începerii urmăririi penale, cadrul normativ precizează necesitatea introducerii plângerii prealabile de către persoana vătămată.Legea instituie și nepedepsirea faptei, în situația în care – înainte de a se termina urmărirea penală – inculpatul procedează la îndeplinirea obligațiilor sale.În situația în care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul și-a îndeplinit obligațiile, instanța va putea dispune fie amânarea aplicării pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, independent de îndeplinirea condițiile prevăzute de lege pentru aceste din urmă soluții.

Termenul de introducere al plângerii prealabile în viziunea Înaltei Curți de Casație și Justiție

La sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. 11.252/256/2017, acesteia i s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept următoare (subsumată astfel):

Dacă, în cazul infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma «săvârșirea faptei» prevăzută de dispozițiile art. 296 din Codul procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înțelege data încetării inacțiunii (data epuizării infracțiunii de abandon de familie) sau data consumării infracțiunii (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate).

KIT GDPR Premium

 

Cu privire la această problematică, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut trimitere la jurisprudența sa anterioară, astfel:

  • Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a statuat că dispozițiile art. 284 din Codul de procedură penală de la 1968 se interpretează în sensul că termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor continue sau continuate, curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul. În această situație, termenul de introducere a plângerii prealabile, pentru infracțiunile continue sau continuate, este de 2 luni și va curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptățită să ,,reclame” a cunoscut cine este făptuitorul.
  • Decizia nr. 4 din 20 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 16 mai 2017, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a apreciat că infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie o infracțiune unică continuă. În acest caz s-a statuat cu privire la tipul de infracțiune existent în situația de neplată pe o perioadă de 3 luni de zile a pensiei de întreținere. În acestă situație, infracțiunea de abandon de familie este o infracțiune unică continuă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Cu privire la soluția instanței de judecată, aceasta a fost în sensul admiterii sesizării care a fost formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Astfel, soluția instanței supreme a fost următoarea:

În cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală — de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei — curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei.

Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În lămurirea acestei problematici, instanța supremă a statuat faptul că termenul de introducere a plângerii prealabile pentru prezenta infracțiune este de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul legal al acesteia a aflat despre săvârșirea faptei (respectând cadrul legal). Cu toate acestea, instanța prevede faptul că termenul poate să curgă din trei momente diferite, incluzând momentul consumării infracțiunii, momentul cunoașterii săvârșirii faptei, momentul epuizării infracțiunii sau momentul ulterior epuizării sale, raportând cele trei situații la cazurile practice disctincte.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



legalup-autor-la-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord