Deși astăzi căsătoria este o ,,procedură facultativă”, fiind încheiată prin acordul sau consimțământul comun al bărbatului și femeii, în dreptul roman căsătoria în Roma antică a cunoscut o perioadă în care s-a prefigurat într-o ,,procedură obligatorie”, determinată de condițiile existente în societate: o criză apărută la nivel moral. De asemenea, în funcție de modalitatea în care se încheia căsătoria, femeia fie se supunea bărbatului, fie rămânea parte componentă a familiei sale anterioare.
Încă din epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizată pe baze patriarhale monogamice; în ceea ce privește noțiunea de familie, aceasta avea, față de sensul actual al termenului, un conținut mai complex. Conținutul său a fost reflectat în dreptul roman prin jurisconsultul roman Modestin, urmând a fi reflectat prin comparație cu reglementările actuale.
În familia romană, autoritatea tatălui era nelimitată și absolută, având drept de viață și de moarte asupra soției și copiilor săi. Atare drept conferit tatălui nu făcea altceva decât să sporescă autoritatea sa în familie, acesta fiind centrul puterii, pe care o exercita chiar cu prețul vieții membrilor familiei sale.
Căsătoria și implicit alegerea soțului sau soției în dreptul roman revenea părinților, între cele două familii încheindu-se un contract prin care era prevăzută data căsătoriei, iar căsătoria în Roma Antică se celebra printr-o ceremonie tradițională, în centrul cărora erau momentele semnării contractului și al împreunării spirituale a mâinilor celor doi miri. Deci bazele căsătoriei la romani se fundamentaseră pe existența unui act, pe o procedură scriptică și obligatorie pentru existența acestui raport pe care astăzi îl încadrăm în sfera raporturilor juridice nepatrimoniale.
Cea mai veche formă de căsătorie era căsătoria cum manu, astfel că femeia căsătorită rupea orice legătură cu familia de origine, intrând în familia soțului și căzând sub puterea (manus) a șefului de familie.
Dacă femeia se căsătorea sine manu, ea rămânea din punct de vedere juridic în familia ei de origine; la fel ca în căsătoria cum manu, ea primea numele soțului, domiciliul său era cel al bărbatului, iar dacă părăsea fără voie casa familială, putea să fie urmărită de soț și readusă prin folosirea interdictului pentru găsirea și readucerea soției (denumit de uxore exhibenda et ducenda).
Formele căsătoriei la romani le regăsim la nivel doctrinar și prin următoarea clasificare: confarreatio (formă de căsătorie rezervată patricienilor și presupunea prezența viitorilor soți, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, a 10 martori), usus (coabitarea vreme de un an a viitorilor soți, după care femeia cădea asupra puterii bărbatului) și coemptio (autovânzarea fictivă a viitoarei soții către viitorul soț)
În cele ce urmează vom realiza trecerea de la sfera doctrinară la sfera legislativă, prin analiza comparativă a definiției căsătoriei în dreptul roman și în prevederile civile actuale.
Pornind de la dispozițiile civile actuale, vom avea în vedere Cartea a II-a, intitulată Despre familie, în speță dispozițiile art. 259 privind căsătoria din Codul civil român. Conform acestora, căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii. Alin. (2) precizează faptul că bărbatul și femeia au dreptul să se căsătorească în scopul întemeierii familiei. Condiția prevăzută la alin. (3) este aceea că celebrarea religioasă a căsătoriei se va putea face numai după încheierea căsătoriei civile.
Definiția căsătoriei de astăzi are ca punct de plecare definiția realizată de jurisconsultul roman Modestin, astfel: ,,căsătoria reprezintă uniunea bărbatului și a femeii, o uniune pe toată viața, o comunicare în dreptul uman și divin”.
De remarcat faptul că în dreptul roman căsătoria era fundamentată ca fiind ,,o uniunea pe toată viața” (cu trimitere către divinitate ; dreptul uman și dreptul divin), în vreme ce astăzi, din definiția precizată anterior, a rămas doar ,,o uniune liber consimțită”, care poate să fie desfăcută în orice situație și cu o mai mare ușurință.
Modalitatea în care se va încheia căsătoria în reglementarea actuală, dar și cauzele care privesc nulitatea căsătoriei, sunt prevăzute în mod clar și concis în dispozițiile civile. Încetarea căsătoriei se produce la decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. În privința desfacerii căsătoriei, aceasta se va realiza prin divorț.
Deși actualmente căsătoria este o procedură ,,facultativă”, modalitatea sa de încheiere realizându-se prin consimțământul bărbatului și al femeii, în dreptul roman căsătoria în Roma antică a cunoscut momente în care constituia o procedură obligatorie. Prin trimitere la nevoia reală de naștere a unei norme care să oblige persoanele la căsătorie, un exemplu concret în acest sens este reflectat în istoria romană. Astfel, obligația (sau nevoia) de căsătorie a fost determinată ,,de luxul considerabil dezvoltat pe timpul lui August și a faptului că oamenii considerau viața de familie prea grea și creșterea copiilor o dificultate prea mare”. Legiuitorul a considerat că este necesară o normare în atare sens și, pentru înlăturarea conceptelor considerate greșite, a instituit legile caducare prin care stabilea dispoziții contra celibatarilor dar și contra celor care, deși erau însurați, nu aveau copii.
Consecința neîndeplinirii acestei obligații avea urmări importante pe plan juridic. În timpul împăratului August cu privire la căsătoria în Roma Antică au fost introduse două mari categorii de dispoziții prin Legea Iulia și Legea Plautia Poppaea:
- pars nuptiaria: femeia între 25-50 de ani și bărbatul între 25-60 de ani erau obligați să se căsătorească și să aibă copii ;
- pars caducaria: femeia între 25-50 de ani și bărbatul între 25-60 de ani care nu se căsătoreau (celibes) nu aveau dreptul de moștenire față de moștenitorii pentru care au fost instituiți; pe de altă parte, cei care erau căsătoriți, dar nu aveau copii, nu aveau dreptul decât la ½ din moștenire.
S-a remarcat faptul că legea, edictată în timpul împăratului Augustus, a apărut din cauza condițiilor existente în societatea romană care ,, se confrunta cu o gravă criză pe plan moral, care dusese la evitarea în mod constant a constituirii de familii; acest fapt punea în pericol stabilitatea instituţiilor romane. De altfel, familia reprezenta un element fundamental în organizarea romanilor şi a instituţiilor lor”
Persoanele care nu erau căsătorite, în temeiul legilor edictate, nu putea fi succesori testamentari, consecințele fiind edictate de politica dusă de statul roman, în vedere măririi numărului căsătoriilor încheiate, nașterilor, precum și fortificării instituției familie, din toate punctele de vedere, prevederile fiind însă abolite în sec. IV d.Hr.
Cu timpul, raporturile familiale și-au pierdut din rigiditate, iar femeile au devenit tot mai moderne și au pretins o viață independentă. De asemenea, s-a renunțat la ideea de obligativitate a căsătoriei, iar femeia și bărbatul au un rol egal (și șanse egale) în societatea modernă.
