Contractul este definit de actualul Cod Civil prin articolul 1166 astfel: „acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. În sensul legii civile române, termenul „contract” este sinonim cu termenul „convenție”[1]. Contractul face parte, alături de actul juridic unilateral, din categoria actelor juridice civile[2] și este cel mai frecvent izvor al obligațiilor[3]. Nu toate contractele sunt scrise, majoritatea contractelor sunt nescrise. De exemplu, de fiecare dată când cumpărăm ceva de la supermarket, suntem părți într-un contract de vânzare. Un contract are forță juridică atunci când respectă legislația. Dacă nu respectă legislația, un contract poate fi declarat nul. Formarea contractelor este supusă unor reguli clare, ce privesc îndeosebi negocierea și întâlnirea ofertei cu acceptarea ofertei. Contractul este obligatoriu și are valoare de lege pentru cei care l-au încheiat.
Teoria contractului este bazată pe trei principii esențiale: (1) principiul libertății contractuale; (ii) principiul forței obligatorii a contractului; (3) principiul relativității efectelor contractului. [4]
[1] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 13-14.
[2] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 21.
[3] Ibidem.
[4] François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, François Chénedé, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, 12e édition, 2019, p. 34.
