Pentru a înțelege noțiunea de obligație civilă, este necesar a se avea în vedere faptul că subiectele de drept au atât drepturi, cât și obligații civile. Să luăm exemplul clasic al unui contract de vânzare. Vânzătorul are dreptul de a primi prețul, iar, corelativ, cumpărătorul are obligația de a plăti prețul. Cumpărătorul are dreptul de a primi bunul, iar vânzătorul are obligația de a preda bunul. În practică, drepturile și obligațiile civile se regăsesc sub multiple forme. De exemplu, în situația contractelor sinalagmatice, drepturile și obligațiile sunt corelative, deoarece unui drept îi corespunde o obligație (e.g. locatorul are dreptul de a folosi bunul închiriat dacă își respectă obligația de a plăti chiria, cumpărătorul primește bunul dacă plătește prețul vânzării). Astfel cum s-a remarcat în doctrină, „cele mai numeroase raporturi de obligații sunt însă bilaterale, fiecare subiect având simultan dubla calitate de creditor și debitor <<e.g., raportul născut dintr-o vânzare, dintr-un schimb, dintr-o închiriere etc.>>”[1]. Deși, astfel cum s-a precizat anterior, cele mai multe raporturi obligaționale sunt bilaterale, există și raporturi de obligații unilaterale unde „o parte este numai creditor, iar cealaltă parte este numai debitor”[2] (e.g., contract de donație).
Obligația civilă mai este denumită, în sens restrâns, și datorie[3]. Obligația civilă înseamnă, în esență, faptul că, în temeiul unei legături civile, o persoană (debitorul) trebuie să execute o „datorie” (e.g. să dea ceva, să facă ceva, să se abțină) față de o altă persoană, numită creditor. Astfel, obligația civilă presupune un dublu aspect: un aspect negativ (datoria debitorului) și un aspect pozitiv (creanța creditorului)[4]. Dacă debitorul nu execută de bună-voie obligația civilă, creditorul poate recurge la forța constrângătoare a statului. Cum? Printr-o acțiune în instanță! De exemplu, dacă locatorul nu își respectă obligația de a plăti chiria la termen, locatarul poate acționa în instanță și/sau executa locatorul pentru plata chiriei. Astfel, obligația civilă se deosebește de obligația naturală deoarece, spre deosebire de obligația naturală, obligația civilă poate fi adusă la îndeplinire prin forța statului.
Obligația civilă este definită prin art. 1164 Cod Civil ca legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar creditorul are dreptul să obțină prestația datorată. Astfel cum s-a subliniat în doctrină, „obligația este întotdeauna un raport juridic care se naște și există între cel puțin două persoane. Tradițional, se considera că acest raport este alcătuit din două laturi inseparabile: una pasivă, adică un debitor și un element al pasivului său patrimonial (datoria), și una activă, înțelegând pe creditor și un element al activului său patrimonial (creanța). Definiția legală oglindește aceste două perspective ale raportului obligațional. Din perspectiva creditorului, raportul de obligații apare ca un drept de creanță, iar din punctul de vedere al debitorului apare ca o datorie”[5]. Ținând cont de aceste două perspective ale raportului obligațional (latura pasivă / latura negativă, creanță / datorie), în doctrină, obligația civilă a fost definită, în sens larg, ca „acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie. Sau, dacă se pune accentul pe latura pasivă, latura activă a obligației fiind implicită, obligația poate fi definită ca acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, denumită debitor, este ținută față de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestație pozitivă (a da, a face), fie la o abstențiune (a nu face)”[6].
Obligația civilă. Care sunt elementele sale definitorii?
Obligația civilă presupune mai multe elemente definitorii, printre care (i) un caracter obligatoriu (executarea obligației este obligatorie, iar în caz de neexecutare, se poate recurge la forța statului); (ii) un caracter personal, obligând doar persoana care s-a angajat, nu și familia sa; (iii) un caracter patrimonial, obligația civilă fiind evaluabilă în bani, fiind integrată în activul patrimonial al creditorului și în pasivul patrimonial al debitorului.
[1] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 2-3.
[2] Ibidem.
[3] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 1.
[4] Sursa aici.
[5] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit, p. 2.
[6] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 1.