Ce este obligația naturală conform legislației civile române?

Ce este obligația naturală? Legea distinge între obligațiile civile, perfecte, care pot fi aduse la îndeplinire, în caz de neexecutare, prin forța statului (i.e. prin executare silită) și obligațiile naturale, imperfecte, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin forța statului deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, aceste obligații au „pierdut ceva din forța juridică”[1]. Cu alte cuvinte, în privința obligațiilor naturale, creditorul nu are mijloace juridice pentru a obliga debitorul să execute datoria. Un exemplu clasic de obligație naturală este acela în care s-a împlinit termenul de prescripție în interiorul căruia un creditor putea acționa în instanță debitorul pentru a-l obliga pe acesta din urmă să execute o anumită obligație.

Este important să precizăm faptul că obligația naturală nu trebuie confundată cu obligația morală. Obligațiile morale sunt lipsite de orice efect juridic[2]. De exemplu, nimeni nu poate fi obligat în instanță să ajute un prieten aflat în nevoie. În schimb, obligațiile naturale păstrează totuși anumite efecte juridice deoarece dacă debitorul execută de bună-voie obligația, acesta nu poate cere restituirea ei[3]. De exemplu, un debitor care a plătit de bună-voie o datorie pentru care s-a împlinit termenul de prescripție, nu poate cere restituirea sa, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit (art. 2506 alin. (2) Cod Civil).

 



 

Obligația naturală – EXEMPLE: (i) obligația care nu mai poate fi executată silit deoarece s-a împlinit termenul de prescripție; (ii) obligația născută dintr-un contract de joc sau de pariu; (iii) obligația contractuală asumată de un minor în apropierea vârstei de majorat; (iv) obligația asumată de un incapabil într-un moment de luciditate; (v) obligația dintr-un contract lovit de nulitate relativă pentru un viciu de consimțământ care a încetat; (vi) obligația de a repara un prejudiciu cauzat altuia, deși condițiile privind răspunderea civilă nu sunt întrunite; (vii) obligația de întreținere a unei persoane față de un copil natural și nerecunoscut[4].

 

Descarcă GRATUIT fișa recapitulativă!

 

Referințe:

[1] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 8.

[2] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 9.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!