Încercarea de a defini dreptul subiectiv civil nu a condus către un punct de vedere unitar, însă, în doctrină dreptul subiectiv civil a fost definit ca fiind „posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului”[1].
Valorificarea dreptului subiectiv civil se poate realiza în instanța de judecată, prin promovarea unei acțiuni civile. Afirmarea unui drept subiectiv civil este o condiție a exercitării unei acțiuni civile. Pentru a putea fi valorificat în instanță, dreptul subiectiv civil trebuie să îndeplinească mai multe condiții, astfel (i) să fie recunoscut și ocrotit de lege (adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal); (ii) să fie exercitat în limitele sale materiale și juridice, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege; (iii) să fie exercitat cu bună-credință; (iv) să fie actual, adică să nu fie afectat de un termen sau de o condiție suspensivă[2].
Dreptului subiectiv civil îi corespunde și o obligație civilă corelativă.
Clasificarea drepturilor subiective civile
Drepturile subiective civile se clasifică astfel:
a) drepturi subiective civile absolute și drepturi subiective civile relative
b) drepturi subiective nepatrimoniale și drepturi subiective patrimoniale
c) drepturi subiective civile principale și drepturi subiective civile accesorii
d) drepturi subiective civile pure și drepturi subiective afectate de modalități
Referințe:
[1] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 63.
[2] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013, p. 123.