Obligațiile civile se clasifică, în funcție de obiectul raportului juridic obligațional, în obligații de a da, obligații de a face și obligații de a nu face[1].

Obligațiile de a da reprezintă obligațiile care au ca obiect transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui anumit bun[2]. Exemple de obligații de a da: (1) în cazul contractului de vânzare, vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut către cumpărător; (2) în materia împrumutului de consumație, împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte bunuri[3]; (3) obligația de a constitui o garanție (art. 1487 Cod Civil). Cum și când se produce transferul sau constituirea  dreptului real în ipoteza obligațiilor de a da? În doctrină s-a explicat astfel: „potrivit principiului consensualismului, transferul sau constituirea drepturilor reale se produce de plin drept, ex lege, în momentul încheierii contractului, în cazul bunurilor certe, și în momentul individualizării bunurilor, în cazul celor generice. […] Prin excepție, transferul și constituirea drepturilor reale asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se realizează numai prin înscrierea în cartea funciară”[4].  Noțiunea de a da nu este similară nu predarea, deoarece, astfel cum s-a precizat anterior, transmiterea dreptului se realizează, în principiu, prin încheierea contractului, chiar dacă predarea bunului are loc mai târziu[5]. De exemplu, printr-un contract de vânzare transmiterea dreptului de proprietate se realizează la data încheierii contractului chiar dacă predarea bunului către cumpărător are loc mai târziu.

Obligațiile de a face reprezintă obligațiile care au ca obiect o prestație a debitorului, cum ar fi executarea unor lucrări, prestarea unor servicii, obligația de a asigura folosința unui bun în cadrul unui contract de locațiune[6], efectuarea unui transport de bunuri sau persoane, repararea unui bun obligații izvorâte din contracte de antrepriză, obligații izvorâte din contracte de muncă[7].

Obligațiile de a nu face reprezintă obligațiile care implică îndatorirea unei persoane de  a se abține din a face ceva[8], deși, potrivit legii, are dreptul de a face respectiva activitate. Exemplu: o clauză de neconcurență prin care o persoană se obligă să nu desfășoare acte concurente cu privire la o altă persoană (de exemplu, X se obligă să nu deschidă un magazin de piese auto în strada Z pentru a nu face concurență unui alt comerciant)[9]. În privința obligațiilor de a face, o decizie a Curții de Casație din Franța a hotărât faptul că o persoană care încalcă o obligație contractuală de a nu face trebuie să plătească daune-interese în mod automat, chiar în absența dovedirii unui prejudiciu[10].

Referințe:

[1] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 15.

[2] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 6-7.

[3] E. Veress, op. cit., p. 15.

[4] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 6-7.

[5] E. Veress, op. cit., p. 16.

[6] Ibidem.

[7] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 6-7.

[8] Ibidem.

[9] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 16.

[10] Cass. 1re civ., 14 oct. 2010, no 09-69928, sursa aici.