Intervenția voluntară principală în Noul Cod de procedură civilă

Intervenția voluntară principală a fost definită ca cererea unui terț de a intra într-un proces pornit de alte părți, pentru a-și apăra un drept propriu[1]. Prin acest mecanism, cadrul procesual se lărgește și intervine un nou actor în proces: intervenientul. Intervenția voluntară principală  se deosebește de intervenția voluntară accesorie deoarece, prin această din urmă formă de intervenție, nu se apără un drept propriu, ci se sprijină apărarea altei părți. Tocmai de aceea, intervenția voluntară principală mai poartă și numele de „intervenție în interes propriu” și, astfel cum s-a explicat în doctrină, „în cazul intervenției principale, terțul are în vedere valorificarea interesului personal, în contradictoriu cu părțile procesului civil respectiv, pe când în cazul intervenției accesorii, acesta intervine pentru a susține apărarea uneia dintre părțile acelei acțiuni deduce judecății”[2]. Cu toate acestea, este important de reținut faptul că, în ambele tipuri de intervenție, interesul este propriu (al intervenientului) pentru că altfel nu ar putea să participe la proces[3].

Intervenția voluntară principală este, în principiu, admisibilă în orice litigiu, fiind inadmisibilă în cererile cu caracter personal, cum ar fi desfacerea căsătoriei, adopția[4]. Cu toate acestea, în doctrină s-a subliniat faptul că „precizăm însă că, atunci când, în litigiul declanșat printr-o cerere cu caracter strict personal, părțile formulează și cereri accesorii sau incidentale care nu au un astfel de caracter, intervenția voluntară principală devine admisibilă dacă vizează pretențiile formulate în cererile accesorii sau incidentale. Spre exemplu, dacă într-un proces de divorț se solicită și partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, o terță persoană ar putea să intervină pentru a-și valorifica un drept cu privire la un anumit bun supus împărțelii[5].

Sediul materiei: art. 61 și urm. Cod procedură civilă

 

 



 

Intervenția voluntară principală. Cererea de intervenție principală

Conform art. 62 Cod procedură civilă, cererea de intervenție principală trebuie să se facă în aceeași formă ca a cererii de chemare în judecată. În doctrină s-a afirmat faptul că „cererea intervenientului principal are semnificația unei veritabile <<cereri în justiție>>, a unei <<acțiuni>> care, dacă ar fi fost făcută separat, ar putea să se ceară joncțiunea ei cu cererea principală din procesul în care a intervenit, pentru motiv de conexitate[6].

Deși cererea de intervenție principală poate fi făcută numai în fața primei instanțe (până la închiderea dezbaterilor în fond), în mod excepțional, cu acordul expres al părților, cererea de intervenție principală se va putea face și în apel. Intervenția voluntară principală este inadmisibilă în recurs și în căile de atac de retractare (contestația în anulare și revizuire)[7].

Pentru ca cererea de intervenție principală să fie admisă, instanța va verifica o serie de elemente, printre care (i) existența interesului terțului; (ii) dacă există o legătură între cererea de intervenție și cererea principală; (iii) dacă sunt îndeplinite condițiile acțiunii civile (e.g., capacitatea procesuală, calitatea procesuală); (iv) dacă intervenția este făcută în termen[8]. Instanța se va pronunța asupra admisibilității cererii de intervenție după ascultarea părților și a celui care intervine (art. 64 Cod procedură civilă).

În cazul în care cererea de intervenție principală se admite, instanța va stabili un termen înăuntrul căruia părțile pot depune întâmpinare. Încheierea de respingere a cererii de intervenție principală se poate ataca odată cu fondul. Ce se întâmplă însă dacă hotărârea care s-a pronunțat este definitivă? Mai poate fi atacată încheierea de respingere a cererii de intervenție principală? În doctrină s-a răspuns în sens negativ, astfel:

„apreciem că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție voluntară nu este supusă apelului sau, după caz, recursului dacă pe fondul cauzei urmează a se pronunța o hotărâre definitivă”[9].

 



 

Încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenție are caracter interlocutoriu, astfel încât instanța nu mai poate reveni asupra ei[10]. Dacă cererea de intervenție este admisă în principiu, intervenientul va lua procedura în starea în care se află la momentul admiterii cererii sale de intervenție. El va putea solicita probele prin cererea de intervenție sau, cel mai târziu, până la următorul termen de judecată ulterior admiterii cererii sale de intervenție.

Potrivit art. 66 Cod procedură civilă, cererea de intervenție principală se judecă împreună cu cererea principală. Dacă judecarea cererea de intervenții întârzie judecarea cererii principale, instanța va putea disjunge cererea de intervenție. În schimb, dacă cererea de intervenție este întârziată de judecarea cererii principale, cererea de intervenție nu poate fi disjunsă. Astfel, de regulă, instanța se va pronunța, prin aceeași hotărâre, și asupra cererii de intervenție principale și asupra cererii principale. Astfel cum s-a afirmat în doctrină, „nu pot fi admise concomitent atât cererea reclamantului, cât și cererea de intervenție principală, dacă acestea au același obiect și se exclud reciproc. Ambele cereri pot fi respinse ori admise numai în parte”[11].

Întocmai ca și părțile, intervenientul are o serie de drepturi procesuale, printre care dreptul de a propune probe, dreptul de a adresa cereri instanței, dreptul de a participa personal sau prin reprezentant la dezbateri, dreptul la apărare[12].

 

Referințe:

[1] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 93.

[2] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2020, București, p. 104.

[3] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013, p. 159.

[4] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 96.

[5] Ibidem.

[6] C. Roșu, Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 64.

[7] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 100.

[8] C. Roșu, op. cit., p. 65.

[9] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 104.

[10] Idem, p. 103.

[11] C. Roșu, op. cit., p. 66.

[12] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 106.




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!