Partajul a luat naștere pentru a putea fi împărțite bunuri care aparțin concomitent mai multor proprietari. În practică, există situații în care bunurile aparțin în același timp mai multor proprietari, de exemplu în situația coproprietății comune pe cote-părți sau în situația proprietății comune în devălmășie. Ca starea de coproprietate să înceteze, bunurile trebuie împărțite, fie în mod amiabil, fie prin intermediul instanței de judecată. Partajul a fost definit în doctrină ca „operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate ori de indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun pe cote-părți sunt împărțite materialmente între copărtași, fiecare dintre aceștia devenind proprietarul exclusiv asupra unui anume bun sau părți materiale din bun dintre cele ce formau obiectivul coproprietății”[1]. În practică, partajul poate fi voluntar (convențional, amiabil, încheiat între coproprietari atunci când aceștia se înțeleg de comun acord) și judiciar (prin intermediul instanței de judecată). Partajul se poate realiza atât prin împărțirea materială a bunurilor, cât și prin atribuirea întregului bun unuia dintre coproprietari, ceilalți coproprietari primind contravaloarea în bani a cotelor lor părți. Indiferent de modul în care se realizează partajul, în doctrină s-a subliniat faptul că „ceea ce este valabil pentru toate modalitățile partajului este transformarea coproprietății în drepturi de proprietate exclusivă fie asupra bunului în întregul său, fie asupra unei părți materiale din bun, fie asupra echivalentului valoric al acestuia”[2]. Partajul se poate realiza și parțial, doar cu privire la anumite bunuri, coproprietarii putând solicita oricând un partaj suplimentar al celorlalte bunuri. Sub sancțiunea nulității absolute, partajul trebuie să fie realizat cu participarea tuturor coproprietarilor.
Dreptul de a solicita partajul aparține oricărui proprietar și este imprescriptibil, art. 669 Cod Civil stipulând în mod expres faptul că partajul poate fi cerut oricând, indiferent de durata coproprietății. Cu toate acestea, partajul poate fi suspendat prin lege, prin act juridic sau prin hotărâre judecătorească. Pentru a proteja interesele coproprietarilor, Codul Civil a prevăzut faptul că deși coproprietarii pot încheia convenții privind suspendarea partajului durata suspendării nu poate fi mai mare de cinci ani. Convențiile cu o durată mai mare de 5 ani vor fi sancționate cu nulitatea absolută, nulitatea fiind doar parțială, „în sensul că va fi considerată valabilă convenția pentru o perioadă de cinci ani și nulă absolut pentru perioada de timp care depășește cinci ani”[3].
Cum se încheie aceste convenții de suspendare a partajului? În doctrină s-a explicat astfel: „convențiile de suspendare a partajului sunt acte juridice consensuale. Prin excepție, dacă bunul comun este un imobil, aceste convenții vor trebui încheiate în formă autentică ad validitatem. Pentru a fi opozabile terților, convențiile de suspendare a partajului referitoare la imobile vor trebui notate în cartea funciară”[4]. O altă formă de protecție a coproprietarilor se regăsește la art. 673 Cod Civil unde legiuitorul a prevăzut faptul că instanța poate suspenda pronunțarea partajului pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalți coproprietari. Pentru o protecție și mai mare a intereselor coproprietarilor, art. 673 Cod Civil prevede faptul că instanța poate ridica suspendarea pronunțării partajului, chiar dacă nu a expirat termenul de un an, la cererea părții interesate, dacă se dovedește că pericolul prejudicierii intereselor coproprietarilor a expirat.
De câte forme este partajul?
Astfel cum am indicat anterior, partajul îmbracă două forme: partajul voluntar (convențional, amiabil, prin bună învoială) și partajul judiciar. Care este diferența dintre cele două forme de partaj? Partajul voluntar este un veritabil contract între coproprietari prin intermediul căruia aceștia decid de comun acord cum se vor împărți bunurile. Dacă se împart bunuri imobile, partajul trebuie să îmbrace forma autentică ad validitatem (art. 680 Cod Civil). Dacă bunurile sunt mobile, actul juridic poate fi și consensual[5]. În practică s-a decis că partajul voluntar trebuie să îmbrace toate condițiile de validitate ale unui act juridic civil[6]. Astfel cum s-a remarcat în doctrină, „această soluție a fost adoptată implicit și de noul Cod Civil, care în art. 648 alin. (1) prevede că partajul prin bună învoială poate fi desființat pentru aceleași cauze ca și contractele”[7]. În schimb, partajul judiciar se realizează prin hotărârea instanței de judecată, hotărâre care stabilește modul în care se împart bunurile. În doctrină s-a apreciat că „atât convenția de partaj, cât și acțiunea de partaj sunt acte de dispoziție juridică, iar nu acte de administrare, întrucât drepturile potestative se exercită, în principiu, prin acte juridice de dispoziție care modifică sau sting o situație juridică preexistentă”[8].
Cum se împart bunurile?
Regula este aceea că bunul se partajează în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar. Cu toate acestea, pot exista situații în care bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură. Într-o asemenea situație, partajul se va putea face astfel cum a fost arătat în doctrină „a) bunul va putea fi atribuit în întregul său, în schimbul unei sume de bani, numită sultă, în favoarea unuia sau a mai multor coproprietari, la cererea acestora; b) bunul va putea fi vândut în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere între aceștia, la licitație publică, în condițiile legii, vânzare urmată de distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte din drept ce aparține fiecăruia dintre ei”[9]. Spre deosebire de vechiul Cod Civil, potrivit noii reglementării partajul are efect declarativ de drepturi, fiecare proprietar devenind proprietar exclusiv cu începere de la data stabilită în actul de partaj (în situația partajului voluntar) sau cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj (în situația partajului judiciar).
Procedura partajului judiciar este reglementată la articolele 669-686 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Referințe:
[1] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 273.
[2] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 277.
[3] Idem, p. 279.
[4] Eugen Chelaru, Drepturile reale principale, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 291.
[5] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 277.
[6] Eugen Chelaru, op. cit., p. 293.
[7] Ibidem.
[8] Valeriu Stoica, op. cit., p. 278.
[9] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 276.
