Acțiunea civilă în procesul civil. Cum se clasifică acțiunile civile? (I)

Acțiunea civilă este o instituție centrală în procesul civil. Accesul la justiție este un drept fundamental, iar persoanele trebuie să aibă un drept la acțiune care include, printre altele, dreptul de a sesiza instanța, de a solicita încuviințarea probelor, de a exercita căi de atac, de a recurge la executarea silită. Pentru valorificarea drepturilor, intereselor și pretențiilor în justiție, este nevoie de mijloace procesuale adecvate. Un astfel de mijloc procesual este acțiunea civilă, acțiune care poate fi valorificată atât în procesul civil, cât și în procesul penal. Acțiunea civilă permite, printre altele, unei părți să declanșeze un proces civil, iar altei părți să se apere în instanță față de pretențiile părții adverse. Cu alte cuvinte, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „prin intermediul acțiunii civile sunt valorificate drepturile subiective ale părților în plan procesual, fie când se cere recunoașterea sau realizarea dreptului, cât și cu ocazia formulării apărărilor față de pretențiile părților”[1].

Ce este acțiunea civilă?

Codul de procedură civilă definește acțiunea civilă (art. 29) ca fiind un ansamblu de mijloace procesuale care are scopul de a contribui la protejarea un drept subiectiv pretins de către una dintre părți sau la protejarea unei alte situații juridice sau care are scopul de a asigura apărarea părților în proces. În doctrină s-a atras atenția cu privire la faptul că acțiunea civilă nu trebuie confundată cu cererea de chemare în judecată deoarece „dreptul subiectiv și acțiunea există mai înainte de cerere, iar acțiunea – ca un ansamblu de mijloace procesuale organizate de lege – există chiar dacă nu sunt sesizate organele în justiție”[2].Distincția dintre acțiunea civilă și cererea de chemare în judecată rezultă din însăși formularea art. 29 Codul de procedură penală deoarece acțiunea civilă include nu doar cererea de chemare în judecată, ci și „mijloacele de apărare ale părților din proces, prin urmare și toate cererile <<defensive>>, cum ar fi excepțiile procesuale sau apărările de fond invocate prin întâmpinare[3]. De asemenea, acțiunea civilă nu ar trebui confundată cu alte categorii de cereri, cereri adiționale, cereri incidentale, cereri reconvenționale etc[4].

În doctrină[5] s-au observat mai multe trăsături ale acțiunii civile, printre care:

  1. Acțiunea civilă se află în conexiune cu drepturile subiective, situațiile juridice și acțiunile părților în proces;
  2. Acțiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale puse la dispoziție de către lege (g. cereri, apărări de fond, excepții procesuale, căi de atac);
  3. Acțiunea civilă, odată ce a fost exercitată, se individualizează și devine proces.

Acțiunea civilă și dreptul la acțiune

Dreptul la acțiune este distinct de acțiunea civilă; dreptul la acțiune este un concept care înglobează toate drepturile procesuale aparținând de exercitarea acțiunii civile (e.g., dreptul de a sesiza o instanță, dreptul la apărare, dreptul de solicita executarea silită, dreptul de a exercita căi de atac)[6]. Unele drepturi subiective sunt prescriptibile, așadar ele pot fi exercitate doar în cadrul termenului legal de prescripție. Dreptul la acțiune aparține, în principiu, titularului dreptului subiectiv dar, în cazuri excepționale, dreptul la acțiune poate fi exercitat și de către alte persoane sau organe (de exemplu, părinții pentru copii, asociații și fundații pentru anumite grupuri vulnerabile, Ministerul Public). De exemplu, art. 92 din Codul de procedură civilă prevede faptul că acțiunea civilă poate fi pornită de procuror, ori de câte ori este necesar pentru a apăra drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților.

 


Cum se clasifică acțiunile civile?

A. Acțiuni în realizare, în constatare și în constituire

1. Cererile în realizarea dreptului sunt cele mai frecvente în procesul civil și sunt acelea prin care reclamantul solicită instanței obligarea pârâtului la respectarea dreptului sau, dacă respectarea dreptului nu mai este posibilă, la despăgubiri[7]. Ele se mai numesc și acțiuni în condamnare, în adjudecare sau în executare[8], iar în practică îmbracă numeroase forme, de exemplu acțiunile în revendicarea dreptului de proprietate, acțiunile privind evacuarea unor persoane din imobile, acțiuni care au ca obiect plata unor creanțe[9], cererile privind predarea unor bunuri, îndeplinirea unor obligații contractuale, cererile prin care se solicită anularea unui act juridic, cererile prin care se solicită instanței pronunțarea rezoluțiunii sau a rezilierii[10]. Astfel cum s-a remarcat în doctrină, „caracteristica acțiunilor în constatare este puterea executorie, ele fiind susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite”[11].

2. Acțiunile în constatare, numite și cereri în recunoașterea dreptului sau în confirmare[12], sunt reglementate la art. 35 din Codul de procedură civilă și urmăresc constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Acțiunile în constatare au fost clasificate în doctrină ca acțiuni în constatare pozitive (i.e. se urmărește stabilirea existenței unui drept sau a unui raport juridic) și ca acțiuni în constatare negative (i.e. se urmărește constatarea inexistenței unui drept sau a unui raport juridic)[13]. Exemplele sunt multiple: acțiuni privind constatarea unei clauze ca fiind nescrise, constatarea unei nulități exprese, constatarea faptului că rezilierea sau rezoluțiunea a operat de drept, constarea faptului că un bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun sau, dimpotrivă, bun propriu; constatarea intervenției prescripției dreptului de a cere și obține executarea silită[14], acțiunea civilă prin care reclamantul solicită instanței să se constate că este proprietar în indiviziune cu pârâtul asupra unor bunuri[15].

În doctrină, acțiunile în constatare au mai fost clasificate și altfel[16]: acțiuni declaratorii (cele prin care se solicită instanței constatarea existenței sau inexistenței unui drept), acțiuni interogatorii (cele prin intermediul căreia titularul dreptului cheamă în mod preventiv o persoană care i-ar putea contesta dreptul), acțiuni provocatorii (cele prin intermediul căreia se cheamă în judecată o persoană care, prin atitudine sau acte, cauzează o tulburare serioasă exercițiului unor drepturi sau interese legitime)[17].

În ceea ce privește acțiunile în constatare, este important de reținut faptul că, potrivit art. 35 din Codul de procedură civilă, acestea au caracter subsidiar și nu pot fi primite dacă partea are la dispoziție o cerere în realizarea dreptului. Într-o asemenea situație, cererea se va respinge ca inadmisibilă[18].

3. Cererile în constituire de drepturi sunt acelea care au drept scop schimbarea sau desființarea unor raporturi juridice vechi și crearea unor raporturi juridice noi sau acelea care au drept scop aplicarea legii la anumite fapte concrete (e.g. cererea de divorț, cererea de desfacerea a adopției, cererea de punere sub interdicție)[19]. Cu alte cuvinte, astfel cum s-a afirmat în doctrină, prin acțiunea civilă în constituire de drepturi se urmărește „schimbarea sau desființarea unui raport juridic ce exista la data introducerii cererii și crearea unui nou raport juridic”[20]. În principiu, hotărârile pronunțate în aceste cauze au efecte pentru viitor, însă există și situații în care hotărârea produce efecte retroactive (e.g. cererile în anularea căsătoriei, cererile privind stabilirea filiației, cererile privind tăgada paternității, cererile privind anularea unei adopții[21], cererile privind declararea judecătorească a morții[22]).

B. Acțiuni personale, reale și mixte

În raport cu natura dreptului valorificat, cererile pot fi personale (i.e. se valorifică un drept personal, de creanță); reale, atunci când se valorifică un drept real (e.g., acțiune în revendicare, acțiune confesorie, acțiune negatorie, acțiune posesorie); mixte (i.e. se valorifică, în același timp, un drept de creanță și un drept real)[23]. În doctrină s-a arătat că există două categorii de cereri mixte: „cererile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau transferat un drept real asupra unui bun individual determinat, dând naștere, totodată, unor obligații personale (de exemplu, cererea în predarea unui bun individual determinat a cărui proprietate a fost transferată printr-un contract de vânzare)”[24] și „cererile în anularea, rezoluțiunea, rezilierea (revocarea, în cazul donației) a unui act juridic prin care s-a transmis sau s-a constituit un drept real”[25].

C. Acțiuni principale, adiționale, accesorii și incidentale

Există acțiuni principale și acțiuni accesorii în raport cu cererea principală, a căror rezolvare depinde de soluționarea acțiunii principale. De exemplu, dacă instanța desface căsătoria (acțiunea principală), va soluționa și cererea accesorie privind păstrarea numelui dobândit în căsătorie pentru motive temeinice. Cererile adiționale sunt acelea prin care o parte modifică pretențiile sale, iar cererile incidentale sunt acelea care, deși pot avea o existență de sine stătătoare, sunt formulate într-un proces deja început[26]. Potrivit art. 123 din Codul de procedură civilă, în principiu, cererile accesorii, adiționale și incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală chiar dacă sunt de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești.

 

Referințe:

[1] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2020, București, p. 149.

[2] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013, p. 120.

[3] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 149.

[4] Ibidem.

[5] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 33.

[6] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit, p. 150.

[7] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 129.

[8] Ibidem.

[9]  I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 175.

[10] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 50.

[11] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 175.

[12] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 51.

[13] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 175.

[14] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 52.

[15] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 176.

[16] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 130.

[17] Ibidem.

[18] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 52.

[19] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 130.

[20] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 54.

[21] Ibidem.

[22] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 130.

[23] Ibidem.

[24] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 56.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 48.




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!