Contractul de furnizare apare des în practică sub forma furnizării de servicii de utilități (e.g., apă, energie). Cu toate acestea, el nu se rezumă la furnizarea acestor servicii de utilități, ci implică și alte situații, cu precădere în raporturile dintre profesioniști, în activitățile specifice întreprinderilor economice[1]. Astfel cum s-a explicat în doctrină, „contractul de furnizare este întrebuințat în relațiile dintre un producător și furnizorul de materiale și materii prime. Astfel, producătorul încheie contracte de furnizare cu diferiți titulari de întreprinderi de distribuție en gros sau en detail pentru a-și vinde produsele, mărfurile, bunurile pe care le fabrică”[2].

Contractul de furnizare este reglementat la art. 1766-1771 Cod Civil. Dispozițiile acestui contract se completează cu dispozițiile contractului de vânzare. Acest tip de contract este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ și cu executare succesivă[3].

În timp ce unii autori afirmă că acest contract este o specie a contractului de vânzare[4], alții autori resping din start ideea de specie a contractului de vânzare, afirmând faptul că acest contract este un contract distinct, independent ca locațiunea, mandatul, etc[5].

Părțile contractului de furnizare poartă denumirea de furnizor și beneficiar. În doctrină s-a explicat că furnizorul este „persoana care se obligă la transmiterea proprietății asupra unei cantități determinate de bunuri și la predarea acestora la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului sau la prestarea anumitor servicii la unul sau mai multe termene ulterioare sau în mod continuu”, iar beneficiarul este „persoana care se obligă să preia bunurile sau să primească serviciile și să plătească prețul lor”[6].

Indiferent că se livrează bunuri sau servicii, contractul de furnizare presupune o livrare continuă și plăți periodice ale facturilor emise[7]. Părțile au obligații specifice. Astfel furnizorul are (1) obligația de preda bunurile și de a transmite proprietatea; (2) obligația de a presta serviciile, iar beneficiarul are (1) obligația de a prelua bunurile; (2) obligația de a primi serviciile și (3) obligația de a plăti prețul[8].

Contractul de furnizare. Obiect

În doctrină s-a afirmat că obiectul contractului de furnizare reprezintă „operațiunea juridică de furnizare, constând unor bunuri și servicii contra plății unui preț”.

Astfel, obiectul contractului de furnizare poate consta în:

1. Livrarea de bunuri (marfă, produse, comunicații, semnal TV sau internet, etc[9]);
2. Prestarea de servicii;
3. Atât în livrarea de bunuri cât și în prestarea de servicii.

Care este diferența față de contactul de vânzare?

Contractul de furnizare prezintă numeroase diferențe față de contractul de vânzare, printre care:

1. În timp ce contractul de vânzare are ca obiect transmiterea proprietății asupra unui bun, contractul de furnizare poate avea ca obiect și prestarea de servicii sau chiar un caracter mixt (prestare de servicii și livrare de bunuri)[10];
2. Prin contractul de vânzare, se pot transmite atât bunuri mobile, cât și bunuri imobile; în schimb prin contractul de furnizare, se pot transmite doar bunuri mobile[11];
3. Contractul de vânzare poate privi atât bunuri individual determinate, cât și bunuri de gen; contractul de furnizare poate privi doar bunuri de gen[12];
4. Contractul de vânzare este un act cu executare uno ictu, în schimb contractul de furnizare este un act cu executare succesivă.

Contractul de furnizare. Subcontractare

Cu excepția situațiilor în care contractul are un caracter intuitu personae, furnizorul poate subcontracta către un terț furnizarea bunurilor și serviciilor, însă rămâne răspunzător față de beneficiar pentru calitatea bunurilor și a serviciilor furnizate de către terț. Astfel cum s-a afirmat în doctrină, conform principiului libertății contractuale, părțile pot stipula în contract o clauză privind interdicția subcontractării sau o clauză prin care beneficiarul are dreptul să se pronunțe asupra terțului (clauză de agregare a terțului)[13].

Referințe:

[1] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele, Ed. Hamangiu, 2020, p. 154.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 158.

[4] G. Piperea în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 2092.

[5] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, op. cit., p. 156.

[6] A. – T. Stănescu, Drept Comercial. Contracte profesionale, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2022, București, p. 136-137.

[7] G. Piperea în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2092.

[8] A. – T. Stănescu, op. cit., p. 143-144.

[9] G. Piperea în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2094.

[10] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, op. cit., p. 159.

[11] Idem, p. 169.

[12] A. – T. Stănescu, op. cit., p. 135.

[13] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, op. cit., p. 166.