Libertatea contractuală a fost ridicată la rang de principiu de legislația modernă și înseamnă, în esență, faptul că oamenii sunt liberi să încheie orice contracte doresc atât timp cât nu încalcă ordinea publică sau bunele moravuri. Potrivit principiului forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), contractul devine lege pentru cei care au încheiat, în mod liber, respectivul contract. Principiul libertății contractuale este consacrat în mod expres la articolul 1169 Codul Civil. În concret, libertatea contractuală este construită pe trei piloni, astfel (i) o persoană poate decide în mod liber dacă dorește sau nu dorește să încheie un contract; (ii) o persoană își poate alege în mod liber cocontractantul; (iii) o persoană poate determina clauzele contractului prin negociere[1]. Din aspectele menționate anterior, rezultă în mod clar faptul că libertatea contractuală este strâns legată de autonomia de voință a părții, deoarece, în absența autonomiei nu poate exista nici libertate. Astfel cum s-a spus foarte frumos în doctrină, „contractul poate lua naștere numai printr-un acord de voințe realizat în mod liber, pentru că omul este, prin natura sa, liber”[2]. În doctrina franceză s-a arătat că libertatea contractuală are și o dimensiune de formă, deoarece, în baza principiului consensualismului, simplul acord de voințe este suficient, iar contractul, cu anumite excepții, nu trebuie să îmbrace nicio formă deosebită[3].
Libertatea contractuală înseamnă și faptul că părțile pot încheie nu doar convențiile prevăzute de lege (de exemplu contractele numite precum contracte de vânzare, mandat, locațiune), ci și orice alte contracte atât timp cât nu se încalcă ordinea publică sau bunele moravuri. Astfel cum s-a explicat în doctrină, „tăcerea legii în privința unei anumite operațiuni juridice nu trebuie văzută ca o interdicție a încheierii convenției prin care se realizează acea operațiune. Din contră, în baza libertății contractuale, părțile pot încheia orice convenție în măsura în care nu aduc atingere normelor imperative sau unor aspecte care țin de ordinea publică ori de bunele moravuri”[4].
Libertatea contractuală. Care sunt limitele libertății contractuale?
Astfel cum am menționat anterior, libertatea contractuală nu este absolută deoarece trebuie respectată ordinea publică și bunele moravuri.
Prima noțiune – ordinea publică – este ușor de înțeles deoarece ea cuprinde, astfel cum s-a arătat în doctrină, toate reglementările imperative în vigoare (e.g. Constituția, legile administrative, legile penale)[5]. De exemplu, libertatea contractuală se lovește adesea de domenii de drept care sunt reglementate prin norme imperative pentru a proteja o parte mai slabă în raport cu o parte mai puternică, cum este cazul dreptului muncii sau dreptului consumului. A doua noțiune – bunele moravuri – este mai vagă și în constantă schimbare pentru că ce era imoral în 1900 poate fi perfect moral azi. Cu alte cuvinte, bunele moravuri reprezintă mentalitatea colectivă a unei comunități la un anumit moment dat[6]. Încălcarea bunelor moravuri afectează sau are potențialul să afecteze, într-o formă sau alta, drepturile și libertățile altor persoane deoarece, astfel cum prevede art. IV din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (1789) din Franța „libertatea este de a face tot ceea ce nu face tău altora”. În doctrină au fost oferite mai multe exemple de contracte care încalcă bunele moravuri, respectiv (i) contractul prin care părinții și-au dat fata în concubinaj, iar contractul prevedea faptul că se va plăti o anumită sumă de bani dacă fata nu este luată de soție; (ii) contractele de donație cu clauze ce afectează demnitatea unor persoane sau alte drepturi fundamentale (e.g. obligația de a menține raporturi sexuale, interdicția de căsătorie, interdicția de a ține legătura cu anumite persoane, interdicția de a se deplasa în anumite locuri); (iii) clauze de exclusivitate pe durate excesiv de mari; (iv) contracte cu titlu oneros privind donații de organe; (v) clauza prin care o persoană renunță la dreptul de a avea legături cu copilul său în schimbul unei sume de bani[7]. Care este sancțiunea dacă un contract încalcă ordinea publică sau bunele moravuri? În funcție de interesul afectat, public sau privat, sancțiunea poate fi nulitatea absolută, respectiv nulitatea relativă a contractului. În alte cazuri, se poate atrage, pe lângă nulitatea contractului, și răspunderea penală, civilă sau administrativă a celui care a săvârșit o faptă antisocială.
Referințe
[1] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 20.
[2] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 33.
[3] François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, François Chénedé, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, 12e édition, 2019, p. 34.
[4] A.-A. Moise în lucrarea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 1392.
[5] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 33.
[6] Ibidem.
[7] E. Veress, op. cit., p. 22.
