Ca un efect al încheierii contractului de vânzare, în sarcina vânzătorului se află obligația de predare a bunului vândut. În doctrină s-a explicat că „obligația de predare stabilită în sarcina vânzătorului înseamnă înmânarea bunului cumpărătorului, în materialitatea sa ori în alt mod convenit. Prin împlinirea obligației de predare, cumpărătorul intră în posesia bunului și îl poate folosi, inclusiv să-i perceapă fructele”. În strânsă legătură cu obligația de predare, se află și obligația vânzătorului de a conserva bunul până la predare.

Obligația de predare – întindere

În ceea ce privește întinderea obligației de predare, potrivit art. 1686 Cod Civil, predarea cuprinde și accesoriile bunului (e.g., telecomanda la aerul condiționat, cheia la un lacăt) precum și „tot ce este destinat folosinței sale perpetue”. În plus, vânzătorul trebuie să predea și titlurile și documentele privitoare la proprietatea sau folosința bunului. În ceea ce privește obligația de a preda și tot ce este destinat folosinței perpetue a bunului, este important de precizat că, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „predarea bunurilor cu un anumit grad de tehnicitate, precum autovehiculele, instalațiile, mașinile, utilajele etc., presupune predarea și a manualelor tehnice, a instrucțiunilor de utilizare, certificatelor de garanție/calitate, indicațiilor de proveniență și a altor documente necesare întrebuințării bunului. Tot astfel de bunuri reclamă și instruirea/instructajul cumpărătorului privind tehnicile/modurile de folosire a bunului cumpărat. În raporturile comerciale ce au ca obiect astfel de bunuri, părțile convin chiar asigurarea instruirii personalului care va manevra bunul cumpărat, precum și, după caz, prestații de mentenanță a bunului pe o anumită perioadă”.

În plus, vânzătorul trebuie să predea cumpărătorului și fructele bunului vândut deoarece acestea se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietății.

Cum se execută obligația de predare?

Obligația de predare se execută diferit în funcție de natura bunului[1]. Dacă bunul este individual determinat, atunci vânzătorul va trebui să predea exact acel bun. În schimb, dacă bunurile sunt de gen, vânzătorul are dreptul să aleagă bunurile care vor fi predate, dar este obligat să predea bunuri de calitate cel puțin medie. Dacă bunul este imobil, el se va preda prin punerea la dispoziție, liber de bunurile vânzătorului. Dacă bunul este mobil, obligația de predare se realizează prin remiterea materială a bunului sau prin remiterea documentului sau a documentelor necesare preluării.

Cine plătește cheltuielile predării?

În general, cheltuielile predării sunt în sarcina vânzătorului. Potrivit art. 1666 Cod Civil, măsurarea, cântărirea și cheltuielile de predare trebuie suportate de vânzător. Cu toate acestea, cumpărătorul trebuie să asigure „preluarea și transportul” bunului de la locul executării. Atunci când bunul trebuie transportat, art. 1667 Cod Civil prevede faptul că vânzătorul trebuie să asigure transportul bunului pe cheltuiala cumpărătorului care va trebui să plătească cheltuielile de transport.

Ce se întâmplă dacă vânzătorul refuză să predea bunul?

Pot exista situații când vânzătorul refuză să predea bunul, deși cumpărătorul a plătit prețul. În aceste cazuri, cumpărătorul are mai multe soluții. El poate obține, în instanță, executarea silită în natură a obligației de predare. Pentru refuzul de predare a bunului, se poate obține și rezoluțiunea contractului. Rezoluțiunea va avea drept restituirea prețului. În toate cazurile, cumpărătorul poate solicita daune-interese pentru prejudiciile cauzate prin nepredarea bunului sau întârzierea în predare.

Stare și conformitatea bunului predat

Bunul trebuie predat conform, adică în starea de la momentul încheierii contractului. Cu toate acestea, cumpărătorul are o obligație de verificare a conformității bunului[2]. Dacă se constată că bunul are vicii, cumpărătorul trebuie să informeze vânzătorul fără întârziere. Dacă nu informează, se va considera că bunul a fost predat conform. În legătură cu obligația de verificare a conformității bunului, în doctrină au fost făcute următoarele precizări:

„În opinia noastră însă, obligația cumpărătorului de a verifica starea bunului nu implică obligația acestuia de a descoperi eventualele vicii ale bunului, finalitatea acesteia fiind aceea de a verifica doar dacă bunul se află în starea de la data încheierii contractului. Așadar, obligația acestuia este de verificare a conformității stării bunului cu cea din momentul contractării. Or, un bun se poate afla într-o altă stare la momentul predării, fără ca prin aceasta să fie afectat de un viciu”[3].

Ce se întâmplă dacă părțile se contrazic cu privire la calitatea bunului? Ce se întâmplă dacă cel care a cumpărat contestă calitatea sau starea bunului? Într-o asemenea situație, legea oferă cumpărătorului o procedură urgentă de verificare a stării bunului. Astfel, conform art. 1691 Cod Civil, judecătoria poate desemna, de îndată, un expert în vederea contestării. Cererea de depune la judecătoria din locul prevăzut pentru executarea obligației și se va judeca de urgență.

Referințe:

[1] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele, Ed. Hamangiu, 2020, p. 69.

[2] C. Macovei/ Gheorgiu în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 2050.

[3] Ibidem.