Principiul forței obligatorii a contractului – pacta sunt servanda

principiul forței obligatorii a contractului

Principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) este o reflectare juridică a respectării cuvântului dat[1]. Partea care și-a dat cuvântul, manifestându-și acordul de voință cu privire la încheierea unui contract, este obligată să își respecte cuvântul și să execute, în consecință, obligațiile asumate. Respectarea cuvântului dat este necesară pentru stabilitate juridică. Astfel cum afirmă doctrina, „contractul este obligatoriu, iar nu facultativ”[2]. Cum am putea avea încredere în contracte dacă acestea nu ar fi obligatorii? Fără forță obligatorie, contractele nu ar mai avea sens. Pentru a nu lua naștere o societate haotică, dezorganizată în care obligațiile asumate nu sunt respectate, iar cuvântul dat într-un contract nu are forță, a luat naștere principiul forței obligatorii a contractului. Acest principiu purta denumirea de „pacta sunt servanda” în dreptul roman. Acest principiu se regăsește în art. 1270 din Codul Civil, iar alineatul (1) al acestui articol prevede faptul că un contract valabil încheiat are putere de lege între părți.

În doctrină, principiul forței obligatorii a contractului a fost definit ca „acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părților (în cazul contractelor) sau părții (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea”. Cu alte cuvinte, așa cum legea este obligatorie la fel și contractul devine obligatorii pentru părți. Contractul devine astfel chiar „legea părților”[3].

 

Te-ar putea interesa și: Principiul Relativității Efectelor Contractului Conform Legislației Civile

 

Din principiul forței obligatorii a contractului se desprinde regula conformității[4] potrivit căreia executarea obligațiilor trebuie să fie conformă cu clauzele contractului în ceea ce privește calitatea, cantitatea, timpul și modalitatea de prestare a obligațiilor[5]. Dacă o parte nu își execută obligațiile asumate sau nu le execută în conformitate prevederile contractului, cealaltă parte poate utiliza de toate remediile juridice pentru a obliga la executarea conformă a contractului.

O altă regulă care se desprinde din principiul pacta sunt servanda este regula simetriei, regula care este stipulată în mod expres la art. 1270 alin. (2) din Codul Civil – „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”.

Regula presupune cel puțin două nuanțări. Pe de o parte, potrivit regulii simetriei, contractul poate fi modificat sau poate înceta doar cu acordul tuturor părților – în mod simetric față de cum a fost încheiat. Ce înseamnă, mai exact, simetria? Un exemplu ar fi următorul: dacă un contract a fost încheiat de două părți, el poate fi modificat sau încheiat doar cu acordul celor două părți – la fel cum a fost și încheiat. Bineînțeles că de la această regulă există excepții care vor fi abordate mai jos. Pe de altă parte, astfel cum am prefigurat anterior, un contract încheiat cu acordul mai multor părți, nu poate fi modificat sau încetat printr-un act de voință al unei singure părți, printr-un act unilateral. Neputând fi modificat, în afara excepțiilor prevăzute de lege, prin manifestarea de voință a unei singure părți, înseamnă că, în principiu, contractul este irevocabil. Principiul irevocabilității se află în strânsă legătură cu principiul forței obligatorii a contractului deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „în absența irevocabilității, contractul ar putea fi dezavuat printr-un gest, golind astfel de forță principiul obligativității, prin această scăpare simplă și eficientă din contract. De aici, în logica firească a funcționării principiului pacta sunt servanda, irevocabilitatea, regulă de ușurință a funcționării principiului, va atrage în conținutul său și interdicția modificării contractului”[6].

În literatura de specialitate, excepțiile de la principiul forței obligatorii a contractului au fost incluse în două mari categorii: excepțiile care restrâng forța obligatorie a unui act juridic (i.e. actul juridic își încetează efectele înainte de termen) și excepțiile care extind forța obligatorie a unui act juridic[7] (i.e. actul juridic își extinde efectele). Din prima categorie, pot fi enumerate următoarele excepții: încetarea de drept a contractului de locațiune din cauza pierii lucrului (art. 1818 Cod Civil); încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriașului (art. 1834 Cod Civil); încetarea contractului de mandat din cauza morții, incapacității sau falimentului mandantului ori a mandatarului (art. 2030 Cod Civil)[8]. Din a doua categorie pot fi enumerate următoarele excepții: prorogarea efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de părți; moratoriul legal – acordarea unui termen cu privire la amânarea unor obligații în sarcina unor debitori, în considerarea unor împrejurări excepționale (e.g., crize economice, pandemii, conflicte militare)[9].

Impreviziunea este o altă excepție de la principiul forței obligatorii a contractului – pacta sunt servanda – și permite, potrivit art. 1271 alin. (2), în anumite condiții excepționale, adaptarea sau încetarea contractului de către instanța de judecată. Astfel cum s-a afirmat în doctrină, „în mod excepțional, schimbarea circumstanțelor de la data încheierii contractului poate genera o scuză pentru neexecutarea contractului. Dacă un eveniment neavut în vedere de părți la data încheierii contractului afectează serios echilibrul contractual, ne aflăm în ipoteza impreviziunii contractuale sau a hardship-ului (cum este numit în dreptul comparat), o cauză care permite părților să solicite adaptarea contractului sau încetarea acestuia”[10].

Impreviziunea operează doar în situațiile excepționale care afectează în mod grav echilibrul dintre părți și doar cu respectarea cumulativă a următoarelor condiții: (i) împrejurările s-au schimbat după ce contractul a fost încheiat; (ii) împrejurările erau, în mod rezonabil, imprevizibile pentru debitor; (iii) riscul nu a fost asumat de către debitor şi „nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc”; (iv) debitorul a încercat să negocieze adaptarea contractului, într-un termen rezonabil și cu bună-credință.

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe

[1] Adriana Almășan, Drept civil. Dinamica obligațiilor, Editura Hamangiu, 2018, p. 156.

[2] Cristina Zamșa în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1334.

[3] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 124.

[4] Idem, p. 125.

[5] I. Adam, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul I. Contractul, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 478.

[6] Adriana Almășan, op. cit. supra, p. 156-157.

[7] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 227-228.

[8] Idem, p. 228.

[9] Ibidem. 

[10] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit. supra, p. 135.































AFLĂ MAI MULTE!