Intervenția voluntară accesorie a fost definită ca „cererea prin care un terț ce justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfășurare, pentru a sprijini apărarea uneia dintre părți”[1]. Spre deosebire de intervenția voluntară principală, în cazul intervenției voluntare accesorii, terțul intervenient nu formulează o pretenție proprie, ci, astfel cum prevede art. 61 Cod procedură civilă, terțul intervenient urmărește numai să sprijine apărarea uneia dintre părți. În doctrină s-a explicat astfel:

„În opoziție cu intervenția principală, intervenția accesorie exprimă regula potrivit căreia, terțul participant nu sesizează instanța de judecată cu un drept propriu, distinct de dreptul părții în favoarea căreia a intervenit. […] Așadar, singurul interes al terțului în participarea sa la activitatea judiciară, relevă intenția acestuia de a apăra drepturile reclamantului sau, după caz, ale pârâtului, deoarece, tocmai prin intervenția formulată, acesta [terțul intervenient] poate evita o acțiune ulterioară îndreptată împotriva sa”[2].

Astfel, chiar și în situația intervenției accesorii și chiar dacă se sprijină doar apărarea unei părți și nu se formulează o pretenție proprie, interesul intervenientului trebuie să existe. Cu alte cuvinte, astfel cum s-a spus în doctrină, „terțul trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține”[3]. Interesul poate fi patrimonial sau moral, însă sentimentele de afecțiune față de o parte sau simpla dorință de a se respecta anumite prevederi legale nu pot fi calificate drept interes[4].

Deoarece are natura juridică a unei simple apărări, intervenția voluntară accesorie poate fi realizată, până se închid dezbaterile, în tot cursul judecății, chiar și în recurs sau în căile de retractare (contestația în anulare și revizuirea)[5]. Intervenientul accesoriu devine subordonat părții ale cărei interese le apără și nu poate săvârși decât actele care profită acelei părți[6]. De asemenea, intervenientul accesoriu nu poate renunța la judecată fără acordul părții pentru care a intervenit[7]. Tot ca o expresie a subordonării, intervenientul accesoriu va putea propune doar probele care profită părții ale cărei interese le apără[8].

Ca și intervenția voluntară principală, intervenția voluntară accesorie este admisibilă, de regulă, în orice materie, cu excepția litigiilor cu caracter strict personal, exceptând, astfel cum s-a subliniat în doctrină, „situația în care o normă juridică specială ar dispune în sens contrar, precum și situația în care intervenția ar privi o cerere accesorie sau incidentală ce nu are un astfel de caracter [strict personal] <<de exemplu, dacă într-un proces de divorț s-a cerut și partajarea bunurilor comune>>”[9].

Cererea de intervenție voluntară accesorie va fi admisă în aceleași condiții ca cererea de intervenție voluntară principală, iar cererea va trebui să îndeplinească și condițiile generale ale acțiunii civile (e.g., capacitatea procesuală, calitatea procesuală).

Spre deosebire de intervenția voluntară principală, instanța nu va putea disjunge cererea de intervenție voluntară accesorie deoarece aceasta este subordonată cererii principale și, astfel cum s-a spus în doctrină, „nu urmărește o pretenție proprie a intervenientului față de niciuna dintre părțile procesului”[10].

Referințe:

[1] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 109.

[2] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2020, București, p. 108.

[3] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 110.

[4] Ibidem.

[5] C. Roșu, Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 66.

[6] Ibidem.

[7] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 110.

[8] Ibidem.

[9] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 109.

[10] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 109.