Contractul de report este reglementat la art. 1772-1776 Cod Civil. Părțile contractului de report poartă denumirea de reportator și raportat, ambele părți contractante fiind atât vânzător, cât și cumpărător[1]. Contractul de report are un dublu obiect constând în două operațiuni juridice succesive cumpărarea de titluri de credit și valori imobiliare și apoi vânzarea acestor titluri de credit, la un termen ulterior, în schimbul unei sume determinate[2]. În concret, contractul de report funcționează pe mecanismul descris în continuare. Reportatorul cumpără de la reportat titluri de credit și valorile imobiliare. Prin același contract de report, reportatorul se obligă să revândă către reportat titluri și valori imobiliare de aceeași specie, la o anumită scadență și în schimbul unei sume determinate. Astfel cum s-a explicat în doctrină, „contractul de report presupune ajungerea la un acord de voință cu privire la două elemente: încheierea unei vânzări cu plata imediată și asumarea obligației de a vinde în viitor, la un preț stabilit în prezent. Ambele vizează titluri de credit și valori mobiliare, constituind obiectul derivat al contractului de report”[3].
Pentru a înțelege mai bine cum funcționează contractul de report, este util să ne întrebăm: de ce doresc părțile să încheie un astfel de contract de report? Fiind un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărește un avantaj economic. În doctrină a fost oferită următoarea explicație:
„Reportatul urmărește să obțină imediat o sumă de bani, având nevoie de lichidități, fără a pierde definitiv dreptul de proprietate asupra titlurilor; reportatorul urmărește să-și plaseze în mod avantajos lichiditățile disponibile, încasând un profit care reprezintă diferența între prețul plătit de el reportatului imediat și cel mai mare plătit la scadență de către reportat și care poartă denumirea de report”[4].
Acest contract nu trebuie confundat cu contractul de factoring. În timp ce în contractul de factoring una dintre părți trebuie să fie o bancă sau o altă instituție financiară autorizată, în privința contractului de report, părțile pot fi orice persoane fizice sau juridice[5]. În plus, o altă distincție importantă între cele două tipuri de contracte este aceea că în timp ce contractul de report privește doar titluri de credit și valori mobiliare, contractul de factoring poate avea ca obiect orice drepturi de creanță[6].
Contractul de report este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, real, translativ de drepturi și comutativ.
Referințe:
[1] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele, Ed. Hamangiu, 2020, p. 179.
[2] D. Ungureanu în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 2097.
[3] A. T. Stănescu, Drept Comercial. Contracte profesionale, Ediția a 5-a, Ed. Hamangiu, 2022, București, p. 167.
[4] D. Ungureanu în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2099-2100.
[5] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, op. cit., p. 183.
[6] Idem, p. 183-184.
Business benefits photo created by freepik – www.freepik.com
