Ce este un drept de creanță potrivit legislației civile? Drepturile de creanță (ius ad personam) au fost definite ca acele drepturi subiective patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat[1]. În situația drepturilor de creanță, creditorul își poate exercita dreptul doar prin concursul altei persoane (debitorul), concurs care, în caz de nevoie, poate fi obținut prin intermediul forței coercitive a statului[2].
Dreptul de creanță constituie un element activ al patrimoniului, iar creditorul poate dispune de acest drept prin cesiunea de creanță[3].
În timp ce drepturile reale sunt limitate ca număr, drepturile de creanță sunt limitate ca număr și au ca izvor actele și faptele juridice[4].
Referințe:
[1] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 65.
[2] Ibidem.
[3] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 254.
[4] T. Ungureanu, I.-S. Toader, Drept civil. Partea Generală. Persoanele, Ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 120.
