Dreptul de proprietate și atributele sale: posesia, folosința și dispoziția

Dreptul de proprietate este un drept fundamental regăsit în Constituția României. Art. 44 alin. (2) din Constituția României precizează faptul că proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, iar art. 44 alin. (3) prevede faptul că exproprierea nu poate fi realizată decât pentru o cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Dreptul de proprietate este protejat și prin Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (art. 17). Art. 17 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că: 

„Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general”.

Dreptul de proprietate poate să existe asupra bunurilor imobile (terenuri, case, etc) și asupra bunurilor mobile (case, mașini, vestimentație, etc).  Există drept de proprietate și asupra creațiilor intelectuale și artistice (brevete, drepturi de autor, etc). Drepturile de proprietate intelectuală sunt reglementate prin legi speciale. Proprietarii pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice.

Dreptul de proprietate. Definiție

Dreptul de proprietate privată este cel mai important drept real[1] și are o vastă reglementare, art. 555 din Codul Civil stipulând faptul că „proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv și perpetuu și a fost definit în doctrină ca „dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (ius possidendi, ius utendi, ius fruendi și ius abutendi) asupra bunului apropiat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice[2].  

Dreptul de proprietate. Caractere juridice

Dreptul de proprietate privată este un drept absolut deoarece proprietarul poate face orice dorește cu bunul său. De exemplu, proprietarul poate înstrăina bunul, îl poate închiria sau îl poate distruge. Caracterul absolut comportă câteva limite. Aceste limite se regăsesc, de exemplu, în raporturile de vecinătate. Proprietarii sunt obligați să respecte anumite limite cu privire la distanța minimă între construcții, fereastră de vedere către domeniul vecinului, picătura streșinii, etc. În plus, proprietarul nu poate abuza de dreptul său de proprietate, prin încălcarea legii sau prin aducerea de prejudicii altor persoane.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate presupune, în esență, faptul că proprietarul poate exercita singur dreptul de proprietate, fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Caracterul exclusiv înseamnă că doar proprietarul poate dispune de bun și că nicio altă persoană nu are dreptul să îi îngrădească exercitarea dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu. Acest lucru înseamnă că dreptul de proprietate nu este limitat în timp, ci durează atât timp cât există bunul care face obiectul dreptului de proprietate. Dreptul de propriatate se trasnsmite către moștenitori.

Dreptul de proprietate în jurisprudența CEDO

Dreptul de proprietate este un drept fundamental protejat și prin Convenția CEDO, unde este cunoscut și sub denumirea de „dreptul la respectarea bunurilor”.  În sensul jurisprudenței CEDO, sfera noțiunii de bun este foarte vastă și include atât bunuri active, cât și creanțe în privința cărora există o „speranță legitimă” de a obține exercitarea dreptului de proprietate. O „speranță legitimă” de a obține dreptul de proprietate există, de exemplu, într-o situație în care speranța de a obține un bun se bazează pe o lege sau pe un act juridic (e.g., o hotărâre judecătorească).

Care este conținutul dreptului de proprietate?

Proprietate cuprinde un ansamblu de drepturi ale proprietarului asupra bunului. De exemplu, proprietarul poate poseda bunul, îl poate închiria, îl poate valorifica, îl poate vinde sau dona. Proprietarul poate dezmembra dreptul de proprietate. De exemplu, proprietarul poate păstra nuda proprietate asupra unui imobil și constitui un uzufruct în favoarea altei alte persoane.

Doctrina este unanimă în a considera că dreptul de proprietate cuprinde trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, respectiv dreptul de a poseda bunul (ius possidendi), dreptul de a folosi bunul (ius utendi și ius fruendi) și dreptul de a dispune de bun (ius abutendi). În doctrină s-a afirmat, pe bună dreptate, că „aceste atribute configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Sub acest aspect, dreptul de proprietate este o putere asupra lucrului. Nu întâmplător în dreptul roman, în timpul epocii postclasice, proprietatea era desemnată prin termenul dominium. […]. Chiar dacă are influențe din dreptul public, dreptul de proprietate, indiferent de forma sa, publică sau privată, este o putere asupra bunurilor […]”[3].

Posesia (ius possidendi) reprezintă apropierea și stăpânirea bunului de către titularul care are reprezentarea psihologică a împrejurării că el are calitatea de proprietar[4]. Astfel cum subliniază profesorul Stoica, pentru existența posesiei, este importantă reprezentarea intelectuală a îndreptățirii apropierii și stăpânirii deoarece posesia este un element de drept și nu un element de fapt[5]. Așadar, posesia și dreptul de proprietate sunt interconectate. Care este totuși diferența dintre posesie și proprietate? O diferență esențială este aceea că posesia poate fi exercitată nu doar de către proprietarul bunului, ci și de către o altă persoană care se comportă față de un ca un adevărat proprietar. Dacă sunt îndeplinite anumite condiții materiale și temporare, posesia utilă poate conduce către dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă (uzucapiune). Cu toate acestea, posesia nu trebuie confundată cu detenția precară – detenția precară intervine atunci când un bun este stăpânit de către un detentor precar (e.g., locatar, comodatar, titularul dreptului de superficie, titularul dreptului de uzufruct) care nu are reprezentarea intelectuală că ar fi proprietar.

Folosința (ius utendi și ius fruendi) reprezintă dreptul de a folosi un bun și de a culege fructele acestuia (e.g., recolte, chirii). Folosința poate fi transmisă către alte persoane prin diverse acte și mecanisme juridice. Atunci când proprietarul nu își mai poate exercita folosința asupra bunului, el are la îndemână remedii juridice specifice. De exemplu, într-o acțiune ce privea evacuarea de către proprietarul reclamant a pârâților ce ocupau, fără drept, un imobil, fără a deține dreptul de proprietate sau alt drept, Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 5572/2017, a arătat că „atributul folosinței din conținutul dreptului de proprietate asupra imobilului poate fi valorificat de titularul dreptului pe calea acțiunii în evacuare a persoanelor care ocupă fără titlu bunul”. Proprietarul are libertatea de a nu-și exercita dreptul de folosință, nefiind obligat, de exemplu, să locuiască în casă sau să își conducă mașina [6].

Dispoziția (ius abutendi) reprezintă prerogativa unui proprietar de a hotărî cu privire la soarta bunului, atât din punct de vedere material, cât și juridic[7]. Într-un limbaj colocvial, am putea spune că proprietarul poate dispune astfel cum dorește de bunul aflat în proprietate. El poate, așadar, să îl dezmembreze în alte drepturi reale, să îl distrugă sau să îl demoleze, să îl înstrăineze prin contracte de vânzare, donație, legate etc. În legătură cu atributul dispoziției, sunt importante de menționat două aspecte. Un prim aspect este acela că atributul dispoziției diferențiază în mod clar dreptul de proprietate de celelalte drepturi reale deoarece titularii celorlalte drepturi reale (e.g. dreptul de superficie, dreptul de uzufruct) au obligația de a păstra substanța bunului. De exemplu, în timp ce un proprietar poate distruge sau înstrăina un bun, titularul dreptului de uzufruct nu are și atributul dispoziției[8]. Un alt aspect important este acela că atributul dispoziției nu poate fi niciodată transmis mai departe deoarece „a transmite acest atribut [atributul dispoziției] semnifică însăși transmisiunea dreptului de proprietate; titularul dreptului de proprietate și, implicit, al atributului dispoziției, va fi noul dobânditor al bunului […]”.

Dreptul de proprietate privată poate fi dobândit prin mai multe moduri: act juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, hotărâre judecătorească, posesie de bun-credință (bunuri mobile), uzucapiune (bunuri imobile), tradițiune, ocupațiune (bunuri mobile), accesiune.

 

Referințe:

[1] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 93.

[2] Ibidem. 

[3] Idem, p. 95.

[4] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 48.

[5] Valeriu Stoica, op. cit., p. 96.

[6] L. Leveneur, S. Mazeaud-Leveneur, Droit des biens. Le droit de propriété et ses démembrements, Ed. LexisNexis, Paris, 2021, p. 47.

[7] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 51.

[8] Ibidem. 




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată.

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!