Drepturile reale (ius in re) au fost definite în doctrină ca „acele drepturi subiective patrimoniale pe temeiul cărora titularul lor poate să exercite anumite puteri, prerogative asupra unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără intervenția altei persoane”[1]. În prezent, legea recunoaște, printre altele, următoarele drepturi reale: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie. Drepurile reale fac parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale, alături de drepturile de creanță.
Spre deosebire de drepturile de creanță, drepturile reale pot fi exercitate în mod direct, nemijlocit de către titularii lor [2].
Referințe:
[1] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 25.
[2] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 3.
