Cesiunea de creanță este un contract prin intermediul căruia creditorul transmite un drept de creanță unei alte persoane[1]. În doctrină cesiunea de creanță a fost definită drept „convenția prin care creditorul cedent transmite unei alte persoane, denumită cesionar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanță împotriva debitorului său, denumit debitor cedat”[2]. În cadrul acestei convenții, doar creditorul cedent și cesionarul sunt părți. Debitorul cedat este un terț în raport cu cesiunea de creanță, însă cesiunea îi este opozabilă în anumite condiții despre care vom vorbi în cadrul acestui articol. Consimțământul debitorului nu este necesar pentru valabilitatea cesiunii de creanță (art. 1573 Cod Civil).
Cum funcționează, în practică, cesiunea de creanță? În doctrină a fost oferit următorul exemplu[3]:
A deține o creanță față de B. Creanța va deveni scadentă peste 12 luni. A însă are nevoie urgentă de bani. Astfel, A (cedentul) poate transmite (ceda) cu titlu oneros, pentru suma de 90.000 lei, dreptul său de creanță către C (cesionarul). Ca urmare a cesiunii de creanță, B va fi debitor cedat: dacă inițial datora suma de 100.000 lei către A, acum datorează aceeași sumă către C. Astfel, pentru A, încheierea unui contract de cesiune la un preț mai mic decât valoarea nominală a creanței își are o justificare economică: A va primi de îndată 90.000 lei, fără a aștepta ajungerea la scadență a datoriei. Pentru C, avantajul economic stă în faptul că va realiza un câștig de 10.000 lei deoarece a cumpărat creanța cu 90.000 lei și o va încasa cu 100.000 lei[4].
Cesiunea de creanță nu se poate realiza decât pe cale convențională[5]. Orice tip de creanță poate face obiectul cesiunii de creanță, putând fi cesionate creanțele ce au ca obiect sume de bani sau, cu anumite excepții despre care vom vorbi mai jos, orice alte obligații de a face sau de a nu face[6]. Obligațiile pot fi născute dintr-un contract, dintr-un act juridic unilateral, dintr-un delict civil, dintr-un fapt juridic licit[7], etc. Există și categorii de creanțe incesibile, de exemplu pensia de întreținere[8].
Cum se realizează în concret o cesiune de creanță? Cesiunea de creanță nu este un contract de sine stătător, ci se realizează prin intermediul altui contract (e.g., vânzare, donație, schimb), după cum a fost explicat în doctrină[9]:
„Cesiunea de creanță nu este un tip de contract de sine stătător, ci denumește în general operațiunile prin care sunt transmise creanțele de la cedent la cesionar. Mijlocul concret al cesiunii de creanță este un contract special, cum ar fi contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de donație. În acest sens, cesiunea de creanță este reglementată separat pentru a determina regimul juridic comun al cedării (transmisiunii) unui drept de creanță, însă acest regim juridic se completează cu regimul special al contractului prin intermediul căruia se realizează cesiunea. Astfel, dacă cesiunea este cu titlu gratuit, reglementarea cesiunii de creanță se completează în mod corespunzător cu prevederile din materia contractului de donație. Dacă însă cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile legale referitoare la cesiunea de creanță se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operațiune juridică în cadrul căreia părțile au convenit să se execute prestația constând în transmiterea unei creanțe (de exemplu, contractul de schimb)”[10].
Creanța se transmite la valoarea ei nominală, indiferent dacă a fost transferată la un preț inferior și indiferent dacă cesiunea de creanță este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit[11].
Care sunt creanțele incesibile?
Există creanțe care nu pot fi cedate, de exemplu: (a) creanțele declarate netransmisibile prin lege, de exemplu creanțele ce au un caracter intuitu personae (creanța legală de întreținere, creanța de întreținere rezultată dintr-un contract de întreținere); (b) creanțele care au ca obiect alte obligații decât acelea de plată a unor sume de bani (e.g., obligațiile de a face sau de a nu face), dacă prin intermediul transmisiunii, obligația va fi „în mod substanțial mai oneroasă” pentru debitor; (c) creanțele care fac obiectul unei clauze de inalienabilitate[12].
Cesiunea de creanță – condiții
Cesiunea de creanță trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă. Fiind un contract, cesiunea de creanță trebuie să respecte toate condițiile de fond ale contractelor (capacitate, consimțământ, obiect, cauză licită și morală)[13]. Cesiunea de creanță trebuie să respecte și cerințele de fond contractelor prin care s-a realizat cesiunea (e.g., vânzare, schimb, dare în plată)[14]. Pentru valabilitatea cesiunii, nu este necesar consimțământul debitorului cedat[15].
În ceea ce privește condițiile de formă, cesiunea de creanță are, în principiu, un caracter consensual, creanța fiind cedată prin simpla încheiere a convenției dintre cedent și cesionar[16]. Dacă cesiunea de creanță se realizează printr-un contract care necesită forma autentică (e.g., donația), atunci și cesiunea se creanța va trebui să îmbrace forma autentică)[17].
Cesiunea de creanță trebuie să respecte și anumite condiții de efectivitate. Aceste condiții se referă la opozabilitatea și publicitatea cesiunii față de debitor[18]. Cum devine cesiunea de creanță opozabilă debitorului? Prin notificarea cesiunii sau prin acceptare. Notificarea reprezintă o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, notificare care arată identitatea cesionarului, creanța cedată și care solicită debitorului să plătească cesionarului (art. 1578 Cod Civil). Dacă cesiunea este doar parțială, notificarea trebuie să indice și întinderea cesiunii. Acceptarea trebuie realizată printr-un înscris cu dată certă (art. 1578 Cod Civil). Dacă nu se respectă una dintre aceste condiții de efectivitate (notificarea sau acceptarea), atunci cesiunea de creanță nu este opozabilă față de debitor. Atât timp cât opozabilitatea nu este realizată față de debitor, acesta din urmă nu poate fi obligat să plătească direct cesionarului[19]. În doctrină s-a explicat astfel:
„Aceste formalități [de opozabilitate] sunt deosebit de importante, fiindcă debitorul este ținut să plătească cesionarului doar din momentul în care cesiunea devine opozabilă față de el. Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului”[20].
Efectele cesiunii de creanță
Efectele cesiunii de creanță se clasifică în efecte între părți și efecte față de terți.
Efectele cesiunii de creanță între părți, între cedent și cesionar
Prin cesiunea de creanță, se transferă toate drepturile în legătură cu creanța (inclusiv garanțiile), de la cedent la cesionar[21]. Principalul efect este transferul dreptului de creanță din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului[22]. Cedentul trebuie să transmită cesionarului titlul constatator al creanței, precum și orice alte înscrisuri cu privire la dreptul său (art. 1574 Cod Civil). Fiind un contract, cesiunea produce efecte între părți (cedent și cesionar) chiar dacă creanța nu este opozabilă debitorului[23], iar cesionarul are dreptul să pretindă de la cedent tot ceea ce primește de la debitor (art. 1575 Cod Civil).
Cesiunea de creanță. Efectele cesiunii față de debitor
Înainte de notificare sau de acceptare, cesiunea de creanță este inopozabilă debitorului cedat. Inopozabilitatea cesiunii de creanță presupune faptul că debitorul nu poate fi obligat să plătească cesionarului. Înainte de notificare sau de acceptare, în conformitate cu art. 1578 Cod Civil, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului. Înainte de notificare sau de acceptare, există și alte efecte despre care s-a vorbit în doctrină:
„Din faptul că debitorul ignoră cesiunea, considerându-se mai departe debitor al cedentului, rezultă și alte consecințe, precum: iertarea de datorie ce i-ar fi fost făcută de către cedent, chiar cu titlu gratuit, este valabilă; debitorul poate opune cedentului prescripția extinctivă sau compensația. Dacă este acționat în justiție de cesionar, debitorul poate refuza plata și poate opune chitanțele semnate de cedent anterior notificării cesiunii, chiar dacă acestea nu au dată certă”[24].
După îndeplinirea formalităților de opozabilitate, debitorul trebuie să plătească cesionarului. El poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care putea să le opună cedentului (art. 1582 Cod Civil). Dacă a plătit cedentului înainte ca cesiunea de creanță să îi fie opozabilă, debitorul poate opune cesionarului această plată (art. 1582 Cod Civil).
Referințe:
[1] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 363.
[2] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 254.
[3] Idem, p. 254-255.
[4] Idem, p. 254-255.
[5] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 483.
[6] Ibidem.
[7] Idem, p. 484.
[8] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 363.
[9] E. Veress, op. cit., p. 255.
[10] Ibidem.
[11] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 493.
[12] Idem, p. 485.
[13] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 363.
[14] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 487.
[15] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 364.
[16] E. Veress, op. cit., p. 255.
[17] Ibidem.
[18] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 489.
[19] Ibidem.
[20] E. Veress, op. cit., p. 257.
[21] Idem, p. 258.
[22] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 492.
[23] E. Veress, op. cit., p. 258.
[24] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 496.
