Divorțurile atrag deseori schimbări fundamentale asupra locuinței, copiilor, bunurilor și animalelor de companie. În multe familii, animalele de companie sunt înconjurate de iubire și atenție. Ele sunt tratate ca ființe reale, iar nu ca obiecte. Din păcate, de cele mai multe ori, atunci când intervine un divorț, legislația română tratează animalele de companie ca simple lucruri sau bunuri aflate în circuitul civil. Oricât de inechitabil ar părea, în procesele de divorț, legislația nu distinge între un cățel și un frigider. Cu alte cuvinte, în general, o instanță va partaja un cățel la fel cum partajează un frigider. Cu toate acestea, instanțele pot decide atribuirea cățelului unui soț dacă există o cerere în acest sens și dacă, din probele de la dosar, rezultă că ar fi echitabil ca acel soț să primească animăluțul.

Este echitabil să pierzi cățelul după divorț?  

În unele situații, decizia de a atribui cățelul unui anumit soț este ușor de luat. Există cazuri în care soții se înțeleg sau, din ansamblul probelor, rezultă că doar unul dintre soți a fost implicat în creșterea cățelului, prin cumpărarea de alimente, efectuarea plimbărilor zilnice sau a vizitelor la veterinar. În alte cazuri, soții au încheiat convenții matrimoniale (contracte prenupțiale) pentru a preîntâmpina astfel de neînțelegeri.

Lucrurile se complică atunci când ambii soți (sau foștii soți) au fost implicați fizic, financiar și emoțional în creșterea cățelului. Cum vor proceda instanțele? Vor aplica regulile asemănătoare de la custodia copiilor, stabilind cățelul la un soț și un program de vizitare pentru celălalt soț? Va putea fi obligat celălalt soț să plătească pensie de întreținere? Va fi nevoie de procură ca unul dintre soți să părăsească țara cu animăluțul?

În mod tradițional, răspunsul la întrebările de mai sus va fi NU deoarece, potrivit legii române, animalele de companie sunt tratate ca simple obiecte. Astfel, potrivit unei practici constante a instanțelor de judecată, cățelul va fi atribuit unui soț, iar celălalt soț nu va avea dreptul de a-l vizita și de a petrece timp cu el. Dar este echitabilă o astfel de soluție? Este echitabil pentru un soț care a investit resurse financiare și emoționale în creșterea unui cățel să piardă orice drept asupra acestuia și să nu îl mai vadă niciodată? În mod evident, răspunsul este nu deoarece este inechitabil ca celălalt soț să piardă orice drept cu privire la cățel. Tocmai de aceea, apreciez că, în astfel de situații, instanțele de judecată ar trebui să judece în echitate potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă:

„În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”

Astfel cum am precizat anterior, potrivit legii, animalele de companie au statut juridic de bunuri. Cu toate acestea, legea pierde din vedere faptul că, de cele mai multe ori, animalele de companie sunt mai mult decât bunuri. Ele nu sunt lucruri, ci sunt ființe care au legături afective cu părțile implicate în procesul de partaj. Ar fi așadar inechitabil să reducem un animal de companie la statutul juridic de simplu obiect. De exemplu, instanțele din Spania consideră că animalele de companie sunt membrii ai familiei și că au drepturi[1]. Este clar că legea română ar trebui modificată pentru a răspunde realității concrete însă, până la o schimbare legislativa, statutul juridic al animalelor ar putea evolua la nivel jurisprudențial prin practica instanțelor de judecată. Astfel, apreciez că instanțele ar putea judeca în echitate și ar putea aplica, prin asemănare, regulile din Codul Civil privind relațiile dintre părinți și copii.

Astfel, ținând cont de interesul superior al animalului, instanțele ar putea stabili locuința acestuia la unul dintre soți și ar putea stabili program de vizitare pentru celălalt soț. Acest lucru se întâmplă deja prin afară granițelor României, unde animăluțele au ore de vizită și primesc și pensie de întreținere.

Și totuși, cui revine cățelul?

Dacă animăluțul a fost cumpărat înaintea căsătoriei de către un soț, atunci este bun propriu și aparține acestuia. Aceeași este soluția și dacă animalul a fost dobândit prin moștenire legală, testament sau donație. Dacă există o convenție matrimonială (contract prenupțial), atunci se vor aplica clauzele acestei convenții. Cu toate acestea, chiar dacă animalului este proprietatea unui singur soț, ar fi inechitabil ca celălalt soț, care a investit financiar și emoțional în creșterea și dresarea animalului, să piardă orice drept. În cazuri extreme, se poate ajunge ca celălalt soț să nu mai vadă niciodată cățelul, lucru care nu ar fi doar inechitabil, ci i-ar aduce și prejudicii morale (e.g., durere, suferință). În astfel de situații, instanțele ar putea judeca în echitate și ar putea acorda celuilalt soț dreptul a vizita cățelul. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este necesar ca soțul să formuleze, în cadrul procesului, un capăt de cerere motivat cu privire la acordarea unui drept de vizitare.

Dacă animăluțul a fost cumpărat în timpul căsătoriei, el este bun comun. Judecând în echitate, instanța ar trebui să îl acorde celui/celei care dovedește că a fost mai implicat/ă în creșterea și bunăstarea sa, prin cumpărarea de alimente, efectuarea plimbărilor zilnice și a vizitelor la veterinar. La fel ca și în situația anterioară, instanța ar putea acorda, judecând în echitate, celuilalt soț dreptul a-și vizita cățelul. Și în această situație, este necesar ca soțul să formuleze, în cadrul procesului, un capăt de cerere motivat cu privire la acordarea unui drept de vizitare.

Av. Ruxandra SAVA

Baroul București

(av.ruxandra.sava@gmail.com)

[1] Sursa aici.