Mijlocul procedural prin care se poate invoca necompetența unei instanțe este excepția de necompetență[1]. Excepția de necompetență este o excepție de procedură (absolută sau relativă) și, de regulă, dilatorie[2], tinzând la întârziere, iar nu la împiedicarea judecății. Necompetența poate fi de ordine publică sau de ordine privată. Excepția de necompetență poate fi invocată în apel sau în recurs doar dacă a fost invocată în fața primei instanțe, iar instanța a respins excepția sau a omis să se pronunțe cu privire la aceasta[3].
Excepția de necompetență se pune, în mod obligatoriu, în discuția părților și ea trebuie soluționată înainte de administrarea probelor[4]. Cu alte cuvinte, pentru a putea judeca procesul, instanța trebuie să fie, în primul rând, competentă să judece.
Excepția de necompetență de ordine publică
Necompetența de ordine publică este necompetența în cazul încălcării competenței generale (când procesul nu este de competența instanțelor de judecată), în cazul încălcării competenței materiale (când procesul este de competența unei instanțe de alt grad) și în cazul încălcării necompetenței teritoriale exclusive (când procesul este de necompetența unei instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura – art. 117-120 Cod procedură civilă)[5].
În cazul necompetenței de ordine publică, excepția de necompetență poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu[6]. Necompetența generală (excepția necompetenței generale) poate fi invocată în orice fază a judecății, chiar direct în căile de atac[7]. Necompetența materială (excepția necompetenței materiale) și necompetența teritorială (excepția necompetenței teritoriale) pot fi invocate până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe[8].
Excepția de necompetență de ordine privată
Necompetența este de ordine privată în toate cazurile în care competența nu este de ordine publică. Excepția de necompetență de ordine privată poate fi invocată, potrivit art. 130 Cod procedură civilă, doar de către pârât prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Astfel cum s-a punctat în doctrină, „excepția de necompetență relativă trebuie invocată înaintea altor excepții și, oricum, în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, înainte de a se intra în etapa cercetării procesului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca necompetența relativă”[9].
Verificarea competenței de către instanță
La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, instanța verifică dacă este competentă general, material și teritorial și consemnează, printr-o încheiere de ședință interlocutorie, temeiurile de drept pentru care consideră că este competentă general, material și teritorial să judece cererea[10]. Dacă, în mod excepțional, pentru verificarea competenței, sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părțile și va putea da un singur termen de judecată pentru verificarea competenței[11].
Dacă se declară competentă, instanța va trece la judecarea cauzei.
Dacă admite excepția de necompetență, instanța se declară necompetentă să judece cauza și pronunța o hotărâre de declinare a competenței și trimite dosarul instanței sau organului jurisdicțional pe care o/îl consideră competentă/competent[12]. Hotărârea prin care admite excepția necompetenței și prin care declină dosarul nu este supusă niciunei căi de atac[13].
Admiterea unei excepții de necompetență poate conduce, în unele situații, către un conflict de competență.
Referințe:
[1] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013, p. 207.
[2] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2020, București, p. 566.
[3] C. Roșu, Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 138.
[4] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 260.
[5] C. Roșu, op. cit., p. 136-137.
[6] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 259.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] C. Roșu, op. cit., p. 137.
[11] Ibidem.
[12] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 208.
[13] C. Roșu, op. cit., p. 138.
