„În ceea ce privește dobânda legală tribunalul reține că noțiunea de dobândă legală are valențe multiple, una dintre ele fiind cea de reparare a unui prejudiciu. Astfel, este cunoscut principiul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans). În speță, beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut reclamanții prin folosirea sumelor de bani reprezentând comisionul de risc, pe care le-au achitat în mod nejustificat pârâtei. Or, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale, după cum s-a arătat și în doctrină, astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului, care este data achitării sumelor în discuție, și până la data când acestea vor fi restituite reclamanților. Prin urmare, câtă vreme în speță dobânda legală apare ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului, nu se pune problema punerii în întârziere, astfel că în mod temeinic instanța de fond a procedat la obligarea apelantei pârâte la plata dobânzii legale de la data la care apelantul reclamant a procedat la plata sumelor nedatorate, dobânda fiind calculată potrivit OG nr. 9/2000 până la data de 1.09.2011, iar ulterior acestei date potrivit OG nr. 13/2011.”
Redăm hotărârea integrală mai jos:
R O M Â N I A
TRIBUNALUL SPECIALIZAT CLUJ
ECLI:RO:TBSCJ:2021:004.______
Dosar nr. _____________
Document care conține date cu caracter personal protejate de Regulamentul (UE) 2016/679
DECIZIA CIVILĂ Nr. 853/2021
Ședința publică din data de 28 iunie 2021
Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: R_____ – V________ T____
JUDECĂTOR: C______ G_____
GREFIER: A_____ Z______
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta BRD – C_____ C______ C_______ SA în contradictoriu cu intimații A_____ A_____-B_____ și B_____ B_____ B_______, împotriva sentinței civile nr. 6822/2020 pronunțată de Judecătoria Cluj-N_____ la data de 04.12.2020, în dosarul nr. _____________, cauza având ca obiect, în primă instanță, anulare act.
La apelul nominal efectuat în ședință publică se prezintă reprezentanta convențională a apelantei, cu împuternicire avocațială colectivă depusă la dosarul cauzei, la fila 39 și reprezentanta convențională a intimaților, d-na. avocat B_____ B_____-I____, în substituirea avocatului titular, cu delegație de substituire depusă la prezentul termen de judecată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că la dosarul cauzei s-au depus următoarele înscrisuri:
-la data de 17.03.2021, prin intermediul serviciului registratură, din partea intimaților, întâmpinare;
-la data de 30.03.2021, prin poștă, din partea apelantei, precizări;
-la data de 21.04.2021, prin intermediul serviciului registratură, din partea apelantei, cerere privind îndreptarea erorii materiale cuprinse în cadrul împuternicirii avocațiale;
-la data de 25.06.2021, prin e-mail, din partea intimaților, cerere de strigare a cauzei după ora 11:00.
Tribunalul acordă cuvântul cu privire la cererea de strigare a cauzei după ora 11:00 formulată de reprezentanta intimaților.
Reprezentanta intimaților precizează faptul că nu mai susține această cerere.
Instanța acordă cuvântul cu privire la cereri sau excepții prealabile.
Reprezentanta intimaților precizează faptul că nu are cereri sau excepții prealabile.
Reprezentanta apelantei precizează faptul că nu are cereri sau excepții prealabile și depune la dosarul cauzei dovada cheltuielilor de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de solicitat și excepții de invocat, instanța declară închisă etapa cercetării judecătorești și acordă cuvântul pe fond.
Reprezentanta apelantei solicită instanței de apel admiterea apelului astfel cum acesta a fost formulat, cu cheltuieli de judecată. Apreciază că soluția instanței de fond nu este corectă din perspectiva reținerii caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de întocmire, respectiv gestionare. Din punctul său de vedere, acest comision a fost introdus în contract cu respectarea tuturor rigorilor legislative existente atât la momentul încheierii contractului dintre părți, cât și a celor intervenite ulterior. Mai mult, acest comision este în acord cu prevederile CEDO din cauza K___, fiind prevăzut cuantumul și data exigibilității acestuia. Pentru toate aceste argumente, solicită admiterea apelului astfel cum acesta a fost formulat.
Reprezentanta intimaților solicită respingerea cererii de apel cu menținerea dispozițiilor instanței de fond. Apreciază că instanța de fond a dat o soluție corectă speței și a constat în mod corect caracterul abuziv al comisionului de administrare și gestionare. Precizează faptul că în contractul din prezenta speță, atât cu privire la comisionul de acordare, cât și cu privire la comisionul de gestionare nu există arătate expres care sunt serviciile prestate de către bancă pentru perceperea acestora. În lipsa prezentării serviciilor prestate, pentru ca un client să înțeleagă serviciul plătit, apreciază că sunt îndeplinite condițiile pentru ca aceaste clauze să fie constatate abusive și, mai mult, acestea au fost inserate prin încălcarea bunei-credințe, au creat dezechilibru contractual, iar cuantumul acestora este unul exagerat de mare, excesiv pentru niște servicii care nu au fost prestate. Arată că aceste comisioane reprezintă în realitate o dobândă mascată, cu un cuantum deosebit de mare. Pentru aceste motive, solicit respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată pe cale separate.
Tribunalul reține apelul în pronunțare.
TRIBUNALUL,
Prin sentința civilă nr. 6822/2020 pronunțată la data de 04 decembrie 2021 de către Judecătoria Cluj-N_____ în dosarul nr._____________ s-a admis cererea formulată de către reclamanții A_____ A_____-B_____ și B_____ B_____-C_______ în contradictoriu cu pârâta BRD-C_____ C______ C_______ S.A. și în consecință s-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale și s-a dispus înlăturarea acestora din contracte: Clauza inserată la pct. 4.1 litera a din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții Generale coroborata cu clauza prevăzuta la punctul 8 din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții particulare, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a plăti pârâtei un comision de întocmire dosar în procent de 1,44% din creditul acordat, respectiv suma de 456 euro; Clauza inserată la punctul 4.1 litera b din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții Generale coroborate cu clauza prevăzuta la punctul 8 din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții particulare, prin care reclamanta a fost obligată la plata unui comision lunar de gestionare/administrare a creditului, în cuantum de 0.10% aplicat la valoarea soldului creditului; Clauza inserată la punctul 4.1 litera a din Contractul de credit nr. 231/30.09.2010 Condiții Generale coroborate cu clauza prevăzuta la punctul 8 din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții particulare, prin care reclamanta a fost obligată la plata unui comision lunar de gestionare/administrare a creditului, în cuantum de 0.10% aplicat la valoarea soldului creditului. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 756 de euro achitată cu titlu de comision de întocmire dosar precum și la plata sumelor percepute titlu de comision de gestionare pentru toata perioada creditelor și a dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume de bani la data încasării sumelor până la data de restituirii integrale a debitului.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că la data de 05.04.2007 reclamanții au încheiat cu pârâta BRD contractul de credit nr.57 prin care BRD SA le-a împrumutat suma de 52.500 EURO, stabilind totodată o perioadă de rambursare de 300 de luni. La data de 30.09.2010 s-a încheiat contractul nr. 231 având ca obiect potrivit art.2 din contract, reeșalonarea datoriei din creditul anterior, fiind acordată suma de _____ Euro. Din primul contract este criticată clauza de instituire a comisionului de întocmire dosar și cea privitoare la instituirea comisionului de gestiune în cuantum de 0.10% lunar, iar din cel de-al doilea contract clauza de instituire a comisionului de gestiune instituită prin pct. 7, în cuantum de 0,15%/lunar.
În ceea ce privește legea specială aplicabilă litigiului, instanța a reținut că obiectul contractului este acela al acordării unui credit ipotecar în scopul achiziționării unui imobil, aspect care atrage incidența L. nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Totodată, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, precum și dispozițiile art. 34 din legea anterior indicată care prevăd că prevederile acestei legi se completează cu dispozițiile (…) L. nr. 193/2000, instanța a analiza dispozițiile acestei legi care prevăd la art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, că prin consumator se înțelege “orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care _____________________________ legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”.Astfel cum rezultă din contract, reclamanții au contractat cu pârâta creditul mai sus arătat în calitate de consumator pentru cumpărarea unui imobil, aspect care nu se circumscrie sferei unor activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. De asemenea, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, prin profesionist se înțelege „orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care _____________________________ legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”. La încheierea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei cauze, pârâta a acționat în cadrul activității sale comerciale de creditare, având în raportul său juridic cu reclamanta, calitatea de profesionist.Prin urmare, având în vedere că în speță este vorba despre un contract încheiat între reclamanții consumatori și pârâta profesionist, prezentei cauze îi sunt aplicabile și prevederile Legii nr.193/2000, ca lege specială.
Instanța a reținut cu titlu prealabil că prin clauza prevăzută la punctul 4.1 litera a din Contractul de credit nr.57/05.04.2007, Condițiile Generale coroborată cu clauza prevăzuta la punctul 8 din Contractul de credit, Condiții particulare, s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a plăti pârâtei un comision de întocmire dosar în procent de 1,44 % din creditul acordat, respectiv suma de 756 euro, f.16 dosarul cauzei.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o asemenea clauză să fie considerată abuzivă, este necesar ca prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, impunerea unei sume din valoarea creditului cu titlu de comision de acordare la care s-a calculat si dobânda conduce la concluzia existenței dezechilibrului semnificativ la care face trimitere textul de lege.
Banca a stabilit un comision de acordare tipic plătit la nivelul creditului la momentul perceperii acestuia. Or, în speță comisionul de acordare a creditului stipulat prin contractul inițial nu avea indicată nici o contraprestație prin urmare instanța nu poate verifica cauza acestei obligații puse în sarcina consumatorului. Reținem că acest comision este perceput din creditul acordat, în momentul primei trageri, nefiind altceva decât o diminuare a contraprestației băncii fără nicio justificare pertinentă. Perceperea comisionul de întocmire dosar apare ca o plată făcută băncii de către client pentru că i-a fost acordat creditul, cu alte cuvinte banca este plătită pentru că a acceptat ca solicitanta creditului să devină clientul Băncii prin acordarea creditului, credit pe care Banca îl acordă tot în vederea obținerii unui profit. În condițiile în care, după cum s-a reținut, suma percepută nu poate fi apreciată ca fiind echivalentul unor cheltuieli necesare, instanța stabilește că această clauză are un caracter abuziv, impunându-se, în baza art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000, înlăturarea acesteia din contractul de credit. De menționat faptul că în conținutul contractului nu se definește comisionul de întocmire dosar și nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate pentru plata acestei sume. Dezechilibrul rezultă din faptul că reclamanta a plătit comisionul de întocmire dosar, iar în lipsa prevederii în contract a contraprestațiilor pârâtei, aceasta este liberă să nu execute niciun serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancționată între părți ori pe cale judiciară
Ca și consecință a înlăturării clauzei contractuale ce a impus achitarea comisionului de întocmire dosar, în baza art.1092 din Codul civil de la 1864 aplicabil în speța raportat la data încheierii contractului, instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților suma încasată cu titlu de comision de întocmire dosar, în valoare 756 EURO prevăzută la art. 4.1 lit. a prima teză din contractul de credit coroborat cu pct. 8 din Condițiile generale.
Instanța a reținut că prin dispozițiile clauzei prevăzute la punctul 4.1 litera b din Contractul de credit, Condiții Generale coroborate cu clauza prevăzuta la punctul 8 din Contractul de credit, Condiții particulare respectiv art. 7 din Contractul de credit nr.231/30.09.2010, reclamanții au fost obligați la plata unui comision lunar de gestionare a creditului, în cuantum de 0.10% aplicat la soldul creditului acordat prin contractul nr. 57/05.04.2007, respectiv de 0,15% din soldul creditului acordat prin contractul nr.231/30.09.2010. Denumirea acestui comision nu a suferit modificări de-a lungul timpului dar prin niciunul dintre contractele încheiate nu s-a explicitat care sunt activitățile băncii pentru care se percepe acest comision.
În primul rând, contrar susținerilor pârâtei, instanța a apreciat că această clauză nu face parte din obiectul principal al contractului, întrucât nu se circumscrie noțiunii de preț al creditului. De altfel, chiar pârâta este cea care a susținut că acest comision are menirea de a reglementa costuri suplimentare ocazionate de bancă cu administrarea creditului, în timp ce prețul, reprezentat de dobânda aplicată, reprezintă costul creditării. Instanța a reținut că banca, în contractul preformulat încheiat cu reclamanții în anul 2007/2010 nu a definit comisionul de gestionarea creditului și nici scopul sau finalitatea sa economică, astfel încât, aparent, este un cost semnificativ încasat peste dobânda contractuală deja percepută și pentru care banca nu a justificat contraprestația.
În principiu, costurile funcționării serviciilor băncii trebuie să se regăsească în dobânda percepută de bancă și care reprezintă prețul creditului, nefiind însă interzisă perceperea unui comision de această natură atâta timp cât împrumutatul cunoaște care este serviciul oferit de bancă pe care este obligat să îl achite. De asemenea, orice contract trebuie redactat suficient de clar și inteligibil, încât consumatorul să înțeleagă, prin simpla lecturare a contractului, care sunt serviciile de care beneficiază și costul acestora. Astfel, în cauza C-26/13 A____ Kasler, H_______ Kaslerne Rabai, CJUE a stabilit că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE (corespondentul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și în sensul că contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă.
Faptul că în cuprinsul întâmpinării pârâta detaliază serviciile pentru a căror prestație este perceput acest comision nu este de natură să confere clauzei un caracter neabuziv și să acopere lipsurile contractului. Prin urmare, lipsa de claritate asupra serviciilor prestate de bancă pentru perceperea comisionului de gestionare/administrare atrage incidența dispozițiilor art. 4 alin. 4 din Legea 193/2000 – lit. b) din anexă, consumatorul fiind obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, clauza prevăzută la art. 4.1.b din contract fiind abuzivă, motiv pentru care se va constata nulitatea absoluta a acesteia și va dispune înlăturarea sa din contract precum și din actul adițional. În conținutul contractului și a actului adițional nu se definește comisionul de gestionare/administrare credit și nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate și cum calculează valoarea acestora. Dezechilibrul rezultă din faptul că reclamanta a plătit comisionul de administrare/gestionare, iar în lipsa prevederii în contract a contraprestațiilor pârâtei, aceasta este liberă să nu execute niciun serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancționată între părți ori pe cale judiciară
Referirile la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, care recunosc legalitatea comisionului de administrare, nu prezintă nicio relevanță pentru soluționarea prezentei cauze, deoarece, pe de o parte, acest act normativ nu se aplică și contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a ordonanței, cum este cazul în speță, iar, pe de altă parte, clauza este abuzivă prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv ca urmare a faptului că lipsește indicarea din cuprinsul contractelor a contraprestației băncii. Altfel spus, comisionul de administrare nu este considerat abuziv doar prin simplul fapt al stipulării lui, ci ca o consecință a caracterului echivoc al clauzei care îl cuprinde și care nu permite o minimă verificare a obligațiilor corelative ale băncii împrumutătoare.
Astfel, pentru motivele expuse supra, instanța a constatat drept abuzive clauzele de instituire și percepere a comisionului de gestiune în cuantum de 0,10% respectiv 0,15% cuprinse în contractele de credit nr. 57/05.04.2007, respectiv 231/30.09.2010 încheiate între reclamanți și pârâtă.
Raportat la obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, regimul nulității absolute corespunde perfect dezideratului ca o clauză constatată ca fiind abuzivă să nu producă niciun efect împotriva consumatorului, deziderat exprimat în mod constant de către CJUE, după cum deja s-a arătat, astfel că „inventarea” unei alte sancțiuni apare ca inutilă și nu are face nimic mai mult decât să dubleze sancțiunea nulității și să complice inutil sistemul de drept, fără un beneficiu real.
În acest sens, nu se poate reține apărarea pârâtei conform căreia ar fi inadmisibilă restituirea sumelor achitate voluntar pe o perioadă considerabilă de timp, precum și acordarea unor fructe civile pentru acestea, susțineri care contravin dispozițiilor art. 1254 C.civ alin. (1) și (3) C.civ, potrivit cărora contractul lovit de nulitate absolută este considerat a nu fi existat niciodată, fiecare parte fiind obligat să restituie prestațiile primite. În consecință, instanța a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de comision de întocmire dosar de 756 de euro precum și sumele percepute titlu de comision de gestionare pentru toata perioada creditării, în cuantum de 0,10% respectiv 0,15% lunar/la valoarea soldului atât cele derivate din contractul nr. 57/05.04.2007 cât și cele derivate din contractul nr.231/2010.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate cu acest titlu, instanța a reținut că aceasta este întemeiată urmând ca pârâta să fie obligată să achite dobânda legală aferentă sumelor supuse restituirii, de la data încasării sumelor până la data de restituirii integrale a debitului principal.
A luat act de manifestarea reclamanților de voință de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
*
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel BRD-C_____ C______ C_______ SA solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a Sentinței civile nr. 6822/04.12.2020, în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță formulată de către intimații-reclamanți P_____ și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu în fond și în apel.
În motivare, apelanta a arătat că în data de 05,04.2007 intimații – reclamanți au încheiat cu intimata Contractul de credit nr. 57 prin care BRD SA a împrumutat acestora suma de 52.500 Euro reprezentând credit ipotecar, în privința căruia s-au acordat și condițiile derogatorii astfel cum acestea au fost solicitate de către intimații (dobânda de la EURIBOR 3M+35opb – oferta inițială a fost redusă la EURIBOR 3M+ 3oopb). Tot de comun acord părțile au stabilit ca perioada de rambursare să fie 360 de luni.
Aproximativ 3 ani mai târziu, deoarece intimații înregistrau o deteriorare semnificativă a serviciului datoriei, în data de 16.03.2010 doamna A_____ A_____ s-a adresat apelantei cu o cerere de reeșalonare a Contractului de credit nr, 57, solicitând acordarea unei perioade de grație la dobândă pentru 8 luni. În urma discuțiilor și negocierilor purtate cu cei doi împrumutați, la data de 30.09.2010, prin Contractul de credit nr. 231/30.09.2010, s-a convenit reeșalonarea datoriei pe o perioadă de 318 luni care a inclus o perioadă de grație parțială la dobândă de 6 luni, perioadă în care împrumutații aveau de plătit rata, comisioanele și primele de asigurare potrivit graficului de plăți.
Pentru că intimații au continuat să înregistreze restanțe față de Bancă, la data de 09.03.2012, intimata a venit din nou în sprijinul acestora și astfel de comun acord cu aceștia a agreat semnarea Actul Adițional nr. 1 la Contractul de credit nr. 231/30.09.2010, pentru cea de-a doua reeșalonare a restanțelor care la acel moment erau în sumă de 1550 EUR, pe o perioadă de 48 luni începând cu data de 09.03.2012 și până la data de 09.03.2016, fără perioadă de grație.
Motivele care au justificat reținerea de către prima instanță a caracterului abuziv al acestor clauze nu sunt temeinice și nu rezistă unui examen critic, astfel încât Sentința civilă nr. 6822/2020 este neîntemeiată și nelegală în integralitate.
Cu titlu prealabil, apelanta a solicitat instanței de control judiciar să facă aplicarea directă, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin (2) din Constituția României, a dezlegărilor CJUE în cauza C-621/17 K___ împotriva CIB Bank Zrt.
În acest sens, apelanta a considerat că este relevantă și pe deplin aplicabilă în cauza de fața, Hotărârea din data de 03.10,2019 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 (Gyula K___/CIB Bank Zrt. și alții), cu privire, pe de-o parte, la interpretarea noțiunii de caracter „clar și inteligibil” al clauzelor referitoare la comisionul de acordare/întocmire dosar, precum și la comisionul de administrare/ gestionare lunară a creditului, iar, pe de altă parte, la relevanța indicării concrete a serviciilor furnizate de către bancă în schimbul acestora, în ceea ce privește analiza condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, contrar cerinței bunei-credințe.
În concret, cererea de pronunțare a unei decizii preliminare a avut ca premisă interpretarea diferită care s-a dat noțiunii de „clar și inteligibil” în jurisprudența maghiară, situație regăsită inclusiv în jurisprudența națională. În esență, unele instanțe au apreciat că încheierea unui contract de împrumut impune doar condiția clarității în ceea ce privește costul total al împrumutului, fără a fi nevoie să se precizeze toate serviciile furnizate în contrapartidă și, mai mult decât atât, că această condiție este îndeplinită dacă este menționată în D__, aceasta din urmă fiind calculată atât pe baza dobânzii, cât și a comisioanelor datorate, debitorul fiind astfel în măsură să compare diferitele oferte de creditare. În sens contrar, alte instanțe au considerat că serviciile furnizate în schimbul fiecărui astfel de cost ar trebui să fie detaliate și specificate.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dispus după cum urmează: ”Articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credințâ”.
Consecințele acestei noi jurisprudențe constau în aceea că indiferent dacă a fost sau nu negociată individual clauza contestată, indiferent dacă în contract nu s-au prevăzut expres toate serviciile furnizate în schimbul respectivelor comisioane, câtă vreme contractul a prevăzut expres cuantumul comisioanelor, metoda lor de calcul și data exigibilității acestora, comisioanele de acordare și de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu sunt contrare cerinței bunei-credințe, în consecință nu sunt abuzive
Astfel, raportat la considerentele CJUE, pentru ca o clauză să fie redactată într-un limbaj „clar și inteligibil2 nu este necesar ca banca să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute, atâta timp cât în contract sunt prevăzute; cuantumul comisionului; metoda de calcul și data exigibilității, condiții îndeplinite în prezenta cauza.
În documentația aferentă contractului de credit care face obiectul analizei, obligația de plată a comisioanelor a fost în mod clar și transparent exprimată în contract (situațiile în care se percep și cuantumul lor fiind prevăzute în cadrul ofertei personalizate înmânate clienților, pe prima pagină în contractul de credit, precum și în graficul de rambursare).
Astfel, potrivit art. 8 din Condițiile Particulare ale Contractului de credit nr. 57/05.04.2007: „comision de întocmire dosar: 1.44% dar nu mai puțin de 200″, respectiv: „comision lunar de gestionare a creditorului, la data prezentei: 0,1% din soldul creditului”. Acest articol se completează cu art. 4.1 din Condițiile Generale unde sunt prevăzute frecvența și modul de calcul a comisioanelor, De asemenea, comisioanele criticate sunt prevăzute și în graficul inițial de rambursare, anexă la contractul de credit și parte integrantă din contract, pus la dispoziția clienților, iar din cuprinsul căruia se poate observa: la rubrica „comision de întocmire” este prevăzut cuantumul comisionului de întocmire dosar datorat de client – 756.00 EUR; în coloana intitulată „comision” sunt prevăzute sumele pe care clientul le datorează lunar cu titlu de comision de gestionare/ administrare credit, având un total al acestei sume precizat în grafic -12,538.08 EUR; rubrica intitulată „dată scadență” prevede scadențele pentru plățile lunare – în data de 11 a fiecărei luni.
De asemenea, potrivit art. 7 din Condițiile Particulare ale Contractului de credit nr.231/30.09.2010: „comision lunar de gestionare a Creditului, la data prezentei: 0.15% din soldul Creditului”. Acest articol se completează cu art. 4.1 din Condițiile Generale unde sunt prevăzute frecvența și modul de calcul al comisionului. De asemenea, comisionul criticat este prevăzut și în graficul inițial de rambursare, anexă la contractul de credit și partea intergrantă din contract, pus la dispoziția clienților, iar din cuprinsul căruia de poate observa: în coloana intitulată „comision” sunt prevăzute sumele pe care clientul le datorează
lunar cu titlu de comision de gestionare/ administrare credit, având un total al acestei sume precizat în grafic -15,115.35 EUR; rubrica intitulată „dată scadență” prevede scadențele pentru plățile lunare – în data de 30/31 a fiecărei luni.
Așadar, prin modalitatea în care au fost formulate comisioanele criticate, este posibilă evaluarea consecințelor economice a perceperii acestora, costuri care au fost indicate clar și transparent, atât în oferta înaintată clienților, cât și contractul propriu- zis și graficul de rambursare, în cuprinsul documentelor enumerate au fost precizate inclusiv valorile efective atât lunare, cât și totale ale comisioanelor. În atare circumstanțe, în mod greșit prima instanță reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de întocmire dosar, respectiv al comisionului de gestionare/administrare pe considerentul că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.
În speță, indiferent de denumirea din contract a clauzei (acordare/întocmire dosar) dezlegările CJUE din cauza K___ C- 621/17 sunt Pe deplin aplicabile și obligatorii pentru instanțele naționale. În consecință, apelanta a solicitat ca instanța de control judiciar să facă aplicarea directă a dezlegărilor CJUE anterior menționate, să constate că în contractul de credit dedus judecății consumatorul a fost informat asupra cuantumului comisioanelor declarate abuzive, metodei de calcul și a exigibilității acestora și le-a acceptat (prin aceea că le-a plătit voluntar), ceea ce confirmă valabilitatea și legalitatea inserării în contract și a perceperii lui de către apelantă.
Nu în ultimul rând, în sensul celor relatate mai sus, a statuat recent și Tribunalul Specializat Cluj prin Decizia nr. 1782/16.12.2019 pronunțată în dosarul nr. _____________.
Prima instanță a aplicat un raționament greșit în analiza sa, deoarece, clauza privind comisionul de întocmire dosar și comisionul de gestiune/administrare sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv ca urmare a aplicării art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Astfel, pentru a se determina obiectul principal al unui contract trebuie să se aibă în vedere natura sa juridică. Contractul de credit nu se confundă cu contractul de împrumut și se delimitează de acesta din urmă întrucât beneficiază de un conținut mai complex care nu poate fi restrâns numai la acordarea unei sume cu titlu de împrumut și la obligația restituirii sumei împrumutate împreună cu dobânda convenită.
Obiectul principal al contractului cuprinde și alte prestații care au fost identificate ca fiind esențiale pentru părțile contractante în considerarea unei strânse legături cu punerea la dispoziție a creditului. Ca atare, în mod eronat concluzionează prima instanță faptul că cele două comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului, atât vreme cât aceste comisioane sunt prestații esențiale în cadrul contractului de credit, comisionul de întocmire dosar reprezintă contravaloarea serviciului prestat de către Bancă cu scopul analizării documentelor din dosarul de credit, a evaluării bonității clientului, și a efectuării tuturor formalităților pentru punerea la dispoziție a creditului – servicii fără de care creditul nu poate fi pus la dispoziție; comisionul de gestionare reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de către Bancă, cu caracter repetitiv, pe întreaga durată a creditului, pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopulutilizării/rambursării creditului acordat consumatorului – servicii esențialepentru executarea contractului; caracterul de prestație esențială în economia contractului rezultă și din voința părților, care au privit aceste comisioane, încă de dinaintea acordării creditului, ca fiind costuri principale ce au determinat semnarea contractului, reprezentând astfel „esența însăși a raportului contractual”
În acest sens, se poate observa că aceste costuri se regăsesc atât în cuprinsul documentelor premergătoare încheierii contractului supus analizei, dar și în contract și în cuprinsul graficului de rambursare înmânat, sub semnătură intimatilor- reclamanti, fiind evident că sunt elemente de cost considerate de părți drept esențiale pentru încheierea contractului. Suplimentar față de importanța atribuită de către părți acestor costuri, în cadrul documentelor premergătoare și în cadrul contractului, instanța trebuie să aibă în vedere inclusiv ponderea celor două comisioane în costul total al creditului, dar și frecvența și modul în care acestea sunt percepute, respectiv în fiecare lună sau o singură dată (în cazul comisionului de întocmire).
În pofida celor eronat reținute de prima instanță, aceste comisioane sunt exprimate într-un limbaj clar si inteligibil, având în vedere obligația de plată a comisioanelor a fost în mod clar și transparent exprimată atât în contract (situațiile în care se percep și cuantumul lor fiind prevăzute în cadrul ofertei înmânate reclamanților, pe prima pagină în contractul de credit, precum și în graficul de rambursare), cât și în cadrul documentelor precontractuale, în redactarea acestor clauze nu se pot identifica decât termeni comuni, cunoscuți unui consumator mediu, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguități, nici în ceea ce privește modul de calcul și nici referitor la denumirile folosite în cadrul contractului. Intimații-reclamanți nu au nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege existența și întinderea obligațiilor asumate, ba mai mult, a avut în față datele necesare și transparente pentru a înțelege consecințele economice ale acestor clauze.
Modul de formulare al costurilor contestate permite evaluarea consecințelor economice ale perceperii acestora, prin modul de calcul clar și transparent, contractul propriu-zis cuprinzând toate elementele necesare de calcul, iar graficul de rambursare (de asemenea, parte integrantă a contractului) menționând valorile efective atât lunare, cât și totale ale comisioanelor- cu respectarea exigențelor impuse de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care prin cauza C-26/13, Ârpâd Kâsler și H_______ Kâslerni Râbai împotriva OTP Jelzălogbank Zrt, subliniază că o clauză privind un cost trebuie stipulată „astfel încât (consumatorul) să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”.
Limbajul este unul ușor inteligibil, fără termeni bancari, economici sau juridici de specialitate, pentru care să fie nevoie de o eventuală pregătire de specialitate pentru a putea fi înțeleși. Termenii folosiți pentru exprimarea acestor clauze sunt accesibile oricărei persoane cu inteligență normală și discernământ, care depune minime diligente pentru a înțelege situația juridico-economică în care consimte să se angajeze.
În acest sens doctrina a reținut că dispozițiile contractuale trebuie sa fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească acceptul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile. Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci, are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat
In plus, clauzele sunt criticate si analizate din perspectiva caracterului adecvat al contraprestației Băncii față de cuantumul plătit de reclamanți în temeiul lor. Astfel, se critica, iar instanța de fond analizează, în realitate, raportul calitate/preț al serviciilor prestate de Bancă aferente acestor comisioane, este, este evident că o astfel de analiză nu poate fi făcută de către instanța de judecată, acesta fiind și motivul pentru care atât Directiva 93/13, cât și Legea nr. 193/2000, exclud, în mod expres un „control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”.
O interpretare contrară ar conduce la deturnarea scopului legislației privind protecția
consumatorilor, ce urmărește să asigure acestora o cale prin care să se poată elimina clauze
prin care profesioniștii urmăresc un avantaj contractual unilateral, în detrimentul consumatorilor, iar nu o cale de a diminua, în mod retroactiv, costurile agreate pentru creditul acordat, în deplină cunoștință de cauză.
In primul rând, se impune ca instanța de control judiciar să analizeze incidența condițiilor cumulative prevăzute de Legea 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al comisionului de întocmire dosar. Perceperea acestui comision este justificată de serviciul prestat de către Bancă cu ocazia analizării documentelor din dosarele de credit, a verificării și evaluării bonității clientului și a efectuării tuturor formalităților pentru punerea la dispoziție a creditului. Existența acestui serviciu prestat de către Bancă este recunoscută inclusiv de către legiuitor prin art.30 alin. 1 din OUG 50/2010 prevăzând în mod expres următoarele:„(i) Creditorul evaluează bonitatea consumatorului pe baza unui volum suficient de informații obținute, inclusiv de la consumator, și, după caz, pe baza consultării bazei de date relevante, înainte de încheierea unui contract de credit,” Or, dacă nu ar fi fost echitabil sau legal să se perceapă de la debitor un cost pentru toată această analiză, legea l-ar fi interzis. Atât legislația aplicabilă la data acordării creditului, cât și cea în vigoare la această dată, permit perceperea acestui comision de la consumator. Mai mult, OUG nr. 50/2010, prin art, 36 alin. 1 și 2, respectiv prin Art. 30, impune și recunoaște atât existența acestui serviciu prestat de către Bancă cât și legalitatea costului perceput ca echivalent al contraprestației.
Acest comision nu este în măsură să producă un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, fiind perceput o singură dată la momentul încheierii contractului de credit pentru serviciul prestat de către Bancă cu ocazia analizării documentelor din dosarul de credit al împrumutatului. În concret, analiza efectuată de Bancă înainte de acordarea creditului a fost una complexă, realizându-se atât sub aspect financiar, cât și sub aspect juridic, în efectuarea ei fiind implicate mai multe departamente ale Băncii.
Scopul analizei premergătoare acordării împrumutului este, deci, acela de a stabili dacă solicitantul este eligibil în vederea contractării unui credit, asumarea unui credit pentru o perioadă îndelungată de timp precum în cazul de fața, reprezentând un angajament important pentru debitor pe care trebuie să îl poată, în mod efectiv, onora prin raportare la veniturile realizate și cheltuielile efectuate de către acesta. Sub acest aspect, apelanta a precizat că Banca este ținută să verifice și să analizeze, în mod temeinic și detaliat, situația financiară, bonitatea, seriozitatea, gradul de îndatorare a solicitantului si eventualele garanții oferite de solicitant, gradul de acoperire a creditului solicitat prin garanțiile propuse.
Contrar susținerilor primei instanțe, acest comision nu produce un dezechilibru între
drepturile și obligațiile părților, fiind perceput o singură dată la momentul încheierii contractelor de credit pentru serviciul prestat de către Bancă cu ocazia analizării documentelor din dosarul de creditare al împrumutatului.
Având în vedere toate acestea, contrar celor reținute de către prima instanță, nu se poate reține că această clauză referitoare la comisionul de întocmire dosar, nu ar fi fost redactată într-un limbaj clar și că ar crea un dezechilibru contractual, câtă vreme chiar din cuprinsul Contractului de credit rezultă că acesta a fost stabilit în mod explicit ca procent de 1.44%, tocmai pentru ca intimații să aibă posibilitatea să cunoască întinderea acestuia.
Pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit analizat. Decizia de eliminare a acestor clauze ar determina însă un dezechilibru semnificativ în detrimentul apelantei, din moment ce ar duce la acordarea unui credit cu titlu gratuit, sub forma unui act juridic dezinteresat, de către o societate bancară obligată să funcționeze în baza principiului obținerii de profit.
Comisionul contestat corespunde unui ansamblu complex de servicii prestate de Bancă, accesorii și inseparabile față de creditul acordat, constând în administrarea lunară a împrumutului. Această administrare implică unele activități specifice și cu caracter repetitiv efectuate de BRD, fiind imposibil ca, la momentul acordării creditului, Banca să enumere, în cadrul contractului, în mod exhaustiv, toate activitățile ce urmează a fi prestate clientului pe un interval de timp atât de mare, în speță 10 ani.
Prin opinia emisa in cauza CjUE 621/17, avocatul general apreciază că Art. 4 (2) din Directiva 93/13/CE nu trebuie interpretat în sensul că fiecare clauză prin care sunt stabilite costuri ale creditului trebuie să menționeze serviciile corelative; articolul 4 (2) supus analizei trebuie interpretat în sensul jurisprudenței majoritare, respectiv în sensul că modul de exprimare a clauzei contractuale trebuie să permită consumatorului să evalueze consecințele economice pe care le produce clauza în ceea ce îl privește iar nu raționamentul care a stat la baza elaborării clauzei . Directiva 93/13/CE nu conține nicio prevedere în sensul obligației profesionistului de a preciza în contract serviciile prestate în schimbul comisioanelor percepute; Este suficient ca profesionistul să asigure informarea corectă a consumatorului, astfel încât acesta să fie în măsură să evalueze efectele perceperii acestor costuri;
În situația în care clauzele unui contract sunt neclare pentru consumator, acesta trebuie să solicite lămuriri suplimentare privind conținutul clauzelor, cât timp acestea privesc aspecte esențiale ale contractului, chiar dacă consumatorul nu a participat la elaborarea acestor clauze. Se precizează totodată că cerința limbajului clar și inteligibil menționată în Directivă are în vedere o redactare care să permită consumatorului mediu să înțeleagă efectele clauzei.
Imposibilitatea de enumerare a tuturor activităților derulate rezidă din aceea că activitățile diferă de la caz la caz, în funcție de tipul creditului, valoarea acestuia, perioada de derulare a împrumutului, moneda în care este acordat creditul, dobânda agreată de părți, garanțiile constituite, eventualele restanțe/întârzieri la plată înregistrate sau reeșalonări ale
creditului etc. Valoarea comisioanelor se stabilește Ia nivelul unui portofoliu de credite, luând în calcul, între altele, tipurile de credite, tipurile de operațiuni specifice unei categorii de credit, tipurile de garanții existente pe categorie de credit, durata de rambursare, cheltuielile ocazionate de administrarea portofoliului de credite etc. Serviciile aferente comisionului de gestionare/ administrare credit se reflectă în sistemul informatic al Băncii – în care se eșalonează și calculează sumele de plată în funcție rambursările efectuate, extrasele de cont – în care se reflectă plățile efectuate/ cuantumul sumelor achitate, prelevările automate de sume din conturile clientului și virarea acestora în contul creditului/ asigurătorului, în graficele de rambursare, notificările comunicate clienților, întâlnirile/ comunicările între clienți și consilierul de clientelă – pe toată durata de derulare a împrumutului.
Față de aspectele arătate, este complet nerezonabil să se presupună că pentru efectuarea de operațiuni care, în esență, îi permit, clientului să își execute obligațiile contractuale, Banca nu este să perceapă un cost în acest sens, câtă vreme, astfel cum prevede în mod expres și art. 1499 Cod civ,3(respectiv 1105 vechiul Cod civ.) orice debitor este dator să suporte cheltuielile pentru executarea obligației care îi incumbă.
Clauzele au fost negociate de către intimații- reclamanți aspect care subliniază faptul că intimații au beneficiat de costuri negociate. Astfel, cum rezultă din documentele dosarului de creditare, intimații s-au prezentat la bancă și a depus o cerere de credit prin care a solicitat acordarea de către BRD a unui împrumut bancar. Ca urmare a negocierilor purtate de către aceștia cu Banca, de la oferta prezentată de bancă pentru tipul de credit solicitat, în final părțile au convenit încheierea unui contract de credit, așa cum rezultă din înscrisurile depuse în probațiune.
Negocierea comercială este o formă particulară de negociere, centrată pe existența unui produs sau a unui serviciu, pe de o parte, și a unei nevoi de satisfăcut prin acesta, pe de altă parte. Acordul are un caracter comercial și se poate concretiza într-un act de comerț, o convenție, o comandă, un contract de vânzare-cumpărare, un parteneriat, un leasing, sau doar în modificarea unor clauze, a unor niveluri de preț, a unor condiții de calitate, de livrare sau de transport. Banca a prezentat o ofertă de a contracta, iar intimații au acceptat-o după stabilirea condițiilor concrete fără ca aceștia să-și manifeste vreo nemulțumire. Negocierea, presupune un dialog între doi sau mai mulți parteneri în scopul atingerii unui punct de vedere comun asupra unei probleme aflate în discuție. Inițierea unei negocieri aparține părții care reclama o nemulțumire, si care are interesul a-și satisface o nevoie, or intimații nu au pus în discuție vreo nemulțumire la acel moment.
In aceeași ordine de idei, la momentul abordării reprezentanților apelantei, intimații au fost cei care și-au exprimat nevoile lor referitor la: suma creditului, moneda creditului, destinația creditului, garanțiile propuse, veniturile realizate, capacitatea de plata a acestora etc. Astfel, în scopul de a-și satisface aceasta nevoie intimații au prezentat băncii numeroase documente care sa ateste faptul că se încadrează în condițiile de creditare oferite de societatea noastră: adeverințe de venit, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor
asupra cărora intenționau a institui garanții reale imobiliare, declarații etc. De la primul contact si pana la semnarea convențiilor, a existat timp si posibilitate de deliberare, banca neputând fi sancționată ca a prezentat o oferta si aceștia au acceptat-o fără rezerve.
Or, având în vedere toate aceste aspecte de fapt, nu se poate susține, în mod rezonabil că reclamantul a fost, în vreun moment, lipsit de posibilitatea de a discuta și negocia clauzele contractului de credit. Dimpotrivă, nu numai că acesta a avut această posibilitate, dar a și beneficiat de un nivel negociat al costurilor, BRD dând dovadă de înțelegere și bună- credință pe tot parcursul executării celor contractului de credit.
Pentru a ști dacă dezechilibrul este creat în contradicție cu cerința bunei-credință este important ca instanța să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta, în mod rezonabil, ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale. Or, instituirea și cuantumul comisionului de întocmire dosar /de gestionare/administrare credit/procentului de dobândă sunt esențiale pentru un contract de credit, nefiind rezonabil să presupunem că Ia momentul încheierii contractului, costurile generate de acestea nu au fost analizate și comparate cu produsele oferite de ale bănci din România, din moment ce ele au fost cuprinse în oferta Băncii, în contract, precum și graficul de rambursare ce a însoțit contractul de credit. BRD a procedat la inserarea clauzelor privind comisioanele creditului și dobânda datorată de împrumutat cu respectarea întocmai a cerințelor legale în vigoare, perceperea acestora fiind permisă de legislația în vigoare la data semnării contractului de credit. Ca atare, acțiunile BRD nu au fost contrare bunei-credințe.
În ceea ce privește inadmisibilitatea restituirii prestațiilor, apelanta a arătat că soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la restituirea prestațiilor executate de către intimații-reclamanți în temeiul clauzei contractuale anulate, referitoare la comisioanele de întocmire dosar și gestiune/administrare, este neîntemeiată și nelegală. Obligarea apelantei la restituire este inadmisibilă, câtă vreme sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.
Constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale poate avea ca efect, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, numai „modificarea clauzelor contractuale sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”. Instanța nu poate da eficiență efectelor nulității reglementate de Codul civil de la 1865, întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale. În consecință, este lipsit de aplicabilitate în situația de față, cât timp efectele anulării unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000. Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare față de norma de drept comun. În astfel de situații, legea generală se aplică numai unde legea specială nu dispune. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, dovedind astfel voința legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun prin prevederi de strictă interpretare și aplicare. D____ urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de Apelantă în temeiul contractului de credit. în măsura în care instanța ar constata drept abuzive clauzele indicate, acestea nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestațiile deja executate de părți neputând fi restituite.
Această sancțiune sui generis este consacrată și în art. 6 alin. 1 coroborat cu art. 7 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În același sens s-a pronunțat și ÎCCJ, prin Decizia nr. 76/2017, arătând că într-o atare situație, sancțiunea care intervine este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor. Mai mult, chiar dacă s-ar da efect dispozițiilor Codului Civil de la 1865 (legea generală aplicabilă la momentul încheierii contractului – 2007), fiind vorba despre o obligație cu executare succesivă efectele nulității operează doar pentru viitor, este vorba despre o excepție de la principiul retroactivității efectelor nulității.
Într-adevăr, Noul Cod civil consacră la art. 1254 alin. 3 retroactivitatea nulității și în cazul obligațiilor cu caracter succesiv, dar această reglementare nu este aplicabilă în prezenta cauză întrucât sunt incidente prevederile Codului Civil de la 1864 prin raportare la data încheierii contractului. Prin urmare, restituirea prestațiilor nu putea fi dispusă nici dacă s-ar da efect dispozițiilor generale în detrimentul celor speciale expres prevăzute în Legeanr. 193/2000. În consecință, solicitarea ce vizează restituirea sumelor achitate de către intimații P_____ este inadmisibilă, atât în virtutea aplicării dreptului național, cât și în virtutea dreptului comunitar.
Apelanta a mai arătat că brd poate fi obligată la plata dobânzii legale doar de la momentul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Dobânda legală remuneratorie reprezintă prețul datorat de debitorul obligației de a da o sumă de bani – anterior scadenței obligației. Această dobândă are natura unui fruct civil. Or, obligația Băncii este aceea de restituire a unor sume către împrumutat, obligație care se naște din momentul constatării de către instanță a nulității clauzei contestate, cu consecința restituirii sumelor percepute, contrar celor reținute de către prima instanță. Prin urmare, obligația Băncii de restituire a sumelor se naște doar la rămânerea definitivă a sentinței atacate și nu anterior acestui moment, respectiv de la data încasării comisionului sau a dobânzii, ținând de cont de faptul că sumele încasate de bancă cu titlu de costuri pentru împrumutul acordat erau datorate de client în temeiul convenției de credit încheiata cu Banca, conform acordului de voință, Banca nefiind de rea-credința la momentul încasării sumelor.
În considerarea tuturor argumentelor de fapt și de drept, apelanta a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a Sentinței civile nr. _____________, în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță astfel cum aceasta a fost formulată de către intimați, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.
În drept, au fost invocate Art. 466-482 NCPC, textele de lege invocate în cuprinsul prezentului apel, Art. 4 alin. 6, Art. 6 și Art. 13 din Legea nr. 193/2000, Art. 4 alin. 2, Art. 5 alin. 1 și Art, 7 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, principiile în care își are sediul materia.
*
Prin întâmpinarea formulată, intimații A_____ A_____-B_____, și B_____ B_____-C_______ respingerea ca neîntemeiată a cererii de apel, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond și obligarea apelantei la suportarea cheltuielilor de judecată.
Intimata a arătat că apelanta, la fel ca și în fața instanței de fond, solicită instanței să facă aplicabilitatea directă a dezlegărilor CJUE din Cauza C-621-17 K___ împotriva CIB BANK ZRT, ce vizau următoarele probleme de aplicabilitate a Directivei nr 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, respectiv interpretarea articolului 3 alineatul (1), a articolului 4 alineatul (2) Și a articolului 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Curtea a răspuns întrebărilor preliminare astfel: a.Articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. b.Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință.
Trebuie avute în vedere însă si întrebările adresate Curții pentru ca instanța să îsi facă o idee asupra aplicabilității considerentelor speței: „1) Cerința privind redactarea clara și inteligibilă, prevăzută [la articolul] 4 alineatul (2) și [la articolul] 5 din Directiva [93/13], trebuie interpretată în sensul că, în cadrul unui contract de împrumut încheiat cu consumatorii, aceasta este îndeplinită în cazul unei clauze contractuale care nu a fost negociată individual, care prevede cu exactitate cuantumul costurilor, al comisioanelor și al altor cheltuieli (denumite în continuare, împreună, «costuri») în sarcina consumatorului, precum și metoda de calcul al acestora și momentul la care trebuie achitate, dar care totuși nu specifică serviciile concrete care reprezintă contraprestatia acestor costuri, sau trebuie interpretată în sensul că un contract trebuie să indice de asemenea serviciile concrete respective? In acest din urmă caz, este suficient ca conținutul serviciului prestat să poată fi dedus din denumirea costului? 2) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva [93/13] trebuie interpretat în sensul că clauza contractuală utilizată în speță cu privire la costuri, care nu face posibilă identificarea în mod neechivoc, pe baza contractului, a serviciilor concrete prestate în schimbul acestor costuri, provoacă, în detrimentul consumatorului, contrar cerinței de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract?”
Premisa art.4 alin, (2) impune existența unei clauze exceptate de la analiza caracterului abuziv, fiind corespondentul art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000. în cele ce urmează vom arăta punctual rațiunile pentru care clauza referitoare la comisionul de întocmire dosar și la comisionul lunar de administrare nu ___________________________ texte. Totodată, au considerat că, prin raportare și la întrebările adresate Curții, dezlegarea dată de Curte nu prezintă elemente de noutate ce nu au fost avute în vedere de către judecătorul național în spețe similare, fiind aspecte analizate de către instanțele de judecată și care nu pot duce la conturarea unor soluții de practică judiciară evident diferite.
De asemenea, au apreciat că analiza caracterului abuziv este una concretă, pentru fiecare contract de credit în parte și este în puterea suverană a judecătorului național investit cu soluționarea cauzei. De altfel, chiar în speța invocată de apelantă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene reține că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală Și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător.
Curtea reține totodată că, în ceea ce privește clauza privind comisionul de acordare, este cert că reclamantul din litigiul principal contestă existența unei contraprestații reale pentru acest comision, în aceste împrejurări, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă persoana interesată a fost informată cu privire la motivele care justifică plata acestui comision.
Este invocată o soluție a Tribunalului Specializat Cluj, ce viza o speță similară, respectiv Decizia nr.1782/16.12.2019, în cuprinsul căreia instanța de control a reținut că perceperea unui comision lunar de administrare a fost stabilită în acord cu dispozițiile art. 36 alin. 3 din OUG nr. 50/2010.
Analiza condițiilor prevăzute de art.4 din Legea nr.193/2000 se face în raport de momentul încheierii contractului de credit. Apelanta susține faptul că cele două clauze contestate de intimați și sancționate ca atare de instanța de fond referitoare la comisionul de administrare/gestionare și la comisionul de întocmire a dosarului sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, fiind incidente prevederile art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000.
Analizând textele Legii nr.193/2000 putem constata că există 2 paliere de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel: dacă acea clauză contractuală se circumscrie noțiunii de obiect principal al contractului, instanța analizează dacă a fost redactată clar și inteligibil și dacă acea clauză nu se circumscrie noțiunii de obiect principal al contractului, se face o analiză concretă a următoarelor condiții: lipsa negocierii, dezechilibrul creat și încălcarea exigențelor bunei credințe
Intimații au considerat că trebuie avută în vedere practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că se circumscriu noțiunii de obiectul principal al contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Or, în opinia subsemnaților clauza referitoare la comisionul de acordare și la comisionul lunar de gestionare credit nu ____________________ obiect principal al contractului. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului(cauza C-26/13 Kăsler și Kâslerne’ Râbai vs. OTP Jelzalogbank Zrt). Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de acordare si comisionul lunar de gestiune, acestea nu pot fi privite ca făcând parte din obiectul principal al contractului, caracterul lor accesoriu fiind evident atâta timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține, un credit, și nu pentru a obține alte servicii.
De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. În noțiunea de preț, văzut ca obiect al contractului, __________________ bani acordată cu titlu de împrumut și dobânda stabilită. Toate celelate elemente ale contractului sunt extrinseci prețului. În mod greșit apelanta susține că prețul unui contract de credit este același lucru cu costul total al creditului.
În ceea ce privește caracterul clar si inteligibil al acestor doua clauze contractuale, intimații au inocat faptul că nu au cunoștințe legate de noțiunile folosite in mediul de afaceri bancar si au acționat in calitate de simplii consumați, nefiindu-ne clar pentru ce servicii se percep aceste comisioane, din economia prevederilor contractuale. Aceste aspecte au fost dovedite și ca urmare a răspunsurilor lor la interogatoriul propus de apelantă și administrat în fața instanței de fond.
La momentul formulării cererii de chemare in judecata, intimații nu au cunoscut nicio clipa care este prestația din partea apelantei care justifica perceperea acestor comisioane, astfel ca nu se poate vorbi despre caracterul clar si inteligibil al acestor clauze contractuale.
În cuprinsul cererii de apel, apelanta arată faptul că în prezente cauză, nu ar fi îndeplinite condițiile pentru a se constata caracterul abuziv al acestora. În primul rând, apelanta arată că perceperea comisionului lunar de administrare/gestiune ar fi justificată de o ________ servicii pe care aceasta le-a prestat. Astfel, datorită caracterului variabil al dobânzii, pârâta ar fi fost nevoită ca lunar să actualizeze în sistemul informatic valoarea dobânzii. Se susține că existența unei polițe de asigurare de deces, ar impune ca pârâta să urmărească plata primelor, aspect care nu justifică un serviciu ce se prestează pentru administrarea creditului. Se pare că administrarea creditului vizează administrarea poliței de asigurare și orice alte servicii pe care apelanta s-ar mai gândi să le includă, echivocul noțiunii fiind evident. Totodată, aceasta a enumerat cu titlu exemplificativ și general o ________ servicii care ar justifica perceperea acestui comision.
Acesta nu justifica în niciun fel care ar fi putut fi motivul pentru care aceste servicii nu au fost evidențiate în cuprinsul contractului de credit, pentru ca intimatul să cunoască care a fost exact contraprestația băncii care a justificat perceperea acestui comision lunar. Așa-zisele servicii prestate de apelantă în schimbul perceperii acestui comision sunt aceleași lună de lună, fapt pentru care nu exista un motiv pentru care comisionul de gestionare să fie perceput ca procent din soldul creditului acordat.
Intimații consideră că trebuiau să fie informați chiar de la momentul semnării contractului despre aceste servicii prestate de bancă, și nu ulterior, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. Dacă nu ar fi introdus acțiunea în instanță, nu ar fi cunoscut niciun moment existența acestor prestații din partea apelantei. Au apreciat că este inechitabil sa se perceapă un cost lunar pentru așa-zise servicii, cost ce s-a stabilit în funcție de soldul creditului.
În viziunea apelantei perceperea comisionului de întocmire dosar nu ar produce niciun dezechilibru semnificativ. în opinia acesteia, perceperea acestuia este justificată de o ________ servicii, respectiv analizarea documentației, verificările, rapoartele și aprobările interne emise anterior acordării creditului. Suma de 756 euro plătită cu titlu de comision de întocmire dosar a fost efectiv reținută din totalul creditului acordat, iar intimaților li s-a virat diferența, fără vreo informare prealabilă sau fără vreo solicitare în acest sens. Pentru un serviciu efectuat anterior încheierii contractului de credit, intimații reclamanți au fost obligați la plata comisionului după încheierea contractului. Dacă ar fi existat un contract prealabil contractului de credit, într-adevăr s-ar fi justificat să se perceapă acest comision la momentul prestației efective. Pentru faza precontractuală nu a existat un contract diferit încheiat între intimați și apelanta. Intimații au considerat că nu există nicio explicație plauzibilă pentru care serviciile de analizare a dosarului sunt variabile în funcție de creditul acordat, astfel că este evident că apelanta a perceput acest comision în mod abuziv.
Apelanta arată că a existat un proces efectiv de negociere, clauzele contractuale fiind negociate cu subsemnații reclamanți, invocându-se în sprijinul acestei afirmații și situațiile în care s-a admis solicitarea noastră de reeșalonare, din cauza dificultăților financiare. Or, imposibilitatea noastră de a achita ratele lunare s-a datorat tocmai lipsei unui proces de negociere demarat la momentul încheierii contractului, subsemnații nefiind informați cu privire la cuantumul comisioanelor.
Astfel, în viziunea apelantei, negocierea este echivalentă cu punerea la dispoziția consumatorului a unei oferte, pe care este evident că aceștia o pot accepta sau refuza, fără a avea vreo influență asupra acesteia. În prezenta cauză este vorba despre un contract de credit preformulat ce nu a fost negociat, reținând că punerea la dispoziție a unei oferte preformulate nu poate echivala cu o negociere propriu-zisă. Î_ conformitate cu art.4 alin.(3) teza finala din Legea 193/2000 pârâtei, în calitatea sa de profesionist, îi revine obligația de a proba faptul că o clauză contractuală a fost negociată cu consumatorul, sarcina probei fiind inversată în acest caz.
Cererea de credit datează din data de 05.04.2007, respectiv exact din data la care s-a și semnat contractul de credit. Creditul le-a fost pus la dispoziție în data de 11.04.2007. Perioada de timp este una evident foarte scurt, ce dovedește evident că nu s-a demarat vreun proces efectiv de negociere. Nu au existat demersuri pentru o negociere efectivă, intimații completând o cerere și așteptând aprobarea din partea băncii creditoare.
Apelanta arată că nu poate fi obligată la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive. Astfel, aceasta susține că este inadmisibilă o obligarea acesteia la restituire, deoarece sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea efectelor acelor clauze pentru viitor. Or, în ciuda susținerilor pârâtei, sancțiunea ce intervine pentru clauzele ce sunt constatate ca fiind abuzive de către instanța de judecată este nulitatea absolută. Efectele nulității sunt retroactive, chiar de la momentul încheierii contractului de credit.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro). Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o, Vs, lveta Corckovskâ, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În același sens, în cauza Salvat Editores SA v Jose M. Snnchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu. Prin cererea de apel formulată, apelanta susține că obligația sa de restituire a sumelor se nagte doar de la data pronunțării hotărârii judecătorești.
În ciuda susținerilor apelantei dobânda se va calcula de la momentul perceperii fiecărei sume în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive și până la restituirea efectivă, neputând fi vorba despre buna-credință a apelantei la momentul perceperii sumelor de bani. Inserarea clauzelor constatate ca fiind abuzive în contract s-a făcut, în mod clar, fără respectarea exigențelor bunei-credinte. Conform art.l alin. (3) din Ordonanța 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.
Raportat la aceste considerente, intimații au solicitat să se dispună respingerea ca neîntemeiată a cererii de apel formulate, cu obligarea apelantei la suportarea cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate disp.art.471 alin. (5) și următoarele din Codul de procedură civilă, art.411 pct.2 Codul de procedură civilă, art 1 alin. (3), art. 2 alin.(2) și a art.4 din Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE.
*
Analizând actele și lucrările dosarului, cu luarea în considerare a motivelor din cererea de apel și din întâmpinare, tribunalul a reținut următoarele:
Raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut că la data de 05.04.2007 reclamanții au încheiat cu pârâta BRD contractul de credit nr.57 prin care BRD SA le-a împrumutat suma de 52.500 EURO, stabilind totodată o perioadă de rambursare de 300 de luni. La data de 30.09.2010 s-a încheiat contractul nr. 231 având ca obiect potrivit art.2 din contract, reeșalonarea datoriei din creditul anterior, fiind acordată suma de _____ Euro. Din primul contract este criticată clauza de instituire a comisionului de întocmire dosar și cea privitoare la instituirea comisionului de gestiune în cuantum de 0.10% lunar, iar din cel de-al doilea contract clauza de instituire a comisionului de gestiune instituită prin pct. 7, în cuantum de 0,15%/lunar.
Prin sentința civilă nr. 6822/2020 pronunțată la data de 04 decembrie 2021 de către Judecătoria Cluj-N_____ în dosarul nr._____________ s-a admis cererea formulată de către reclamanții A_____ A_____-B_____ și B_____ B_____-C_______ în contradictoriu cu pârâta BRD-C_____ C______ C_______ S.A. și în consecință s-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale și s-a dispus înlăturarea acestora din contracte: Clauza inserată la pct. 4.1 litera a din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții Generale coroborata cu clauza prevăzuta la punctul 8 din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții particulare, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a plăti pârâtei un comision de întocmire dosar în procent de 1,44% din creditul acordat, respectiv suma de 456 euro; Clauza inserată la punctul 4.1 litera b din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții Generale coroborate cu clauza prevăzuta la punctul 8 din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții particulare, prin care reclamanta a fost obligată la plata unui comision lunar de gestionare/administrare a creditului, în cuantum de 0.10% aplicat la valoarea soldului creditului; Clauza inserată la punctul 4.1 litera a din Contractul de credit nr. 231/30.09.2010 Condiții Generale coroborate cu clauza prevăzuta la punctul 8 din Contractul de credit nr. 57/05.04.2007 Condiții particulare, prin care reclamanta a fost obligată la plata unui comision lunar de gestionare/administrare a creditului, în cuantum de 0.10% aplicat la valoarea soldului creditului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta BRD-C_____ C______ C_______ S.A. formulând critici de nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare.
Instanța de apel reține că Legea nr. 193/2000 transpunere în legislația românească Directiva nr. 93/13/CEE, iar potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE sunt de ordine publică. Astfel, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. vs. Iveta Corčkovská, s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În același sens, în cauza C-241/98 Salvat Editores SA vs. José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut judecătorului național puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, reținându-se că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Ca atare, raportat la faptul că Directiva nr. 93/13/CEE transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000 urmărește protejarea unui interes public și că trebuie să se realizeze o interpretare unitară a normelor comunitare, instanța de apel reține că sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze cea a nulității absolute.
Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Această dispoziție legală a preluat integral prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că se circumscriu noțiunii de obiectul principal al contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului(cauza C-26/13 Kásler și Káslerné Rábai vs. OTP Jelzalogbank Zrt). În cauzele C-472/10 și cauza C-484/08, Curtea a stabilit că instanțele naționale se pot pronunța și asupra clauzelor ce privesc obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului, mai ales dacă aceste clauze nu sunt redactate într-un mod clar și inteligibil.
De asemenea, în cauza C-143/12, B_____ M____, I____ O_____ M____ vs. Volksbank România SA, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței naționale sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.
Raportat la jurisprudența instanței comunitare și având în vedere și dispozițiile art. 1.587 C.civ., instanța de apel reține că prestațiile esențiale ale acestui contract de credit bancar sunt reprezentate de acordarea unei sumei de bani de către bancă și de restituirea sumei împrumutate de către împrumutat împreună cu dobânda aferentă. Dobânda reprezintă contraprestația pe care împrumutatul o datorează împrumutătorului, putând fi definită ca preț al creditului. Toate celelalte costuri avute în vedere de părți la încheierea contractului, respectiv comisioanele percepute pentru diferite servicii, cum sunt cele de la art. IV din contract, deși fac parte din obiectul contractului și constituie parte componentă a D__, au un caracter accesoriu în raport cu elementele care definesc esența însăși a raportului contractual. Astfel, includerea acestor comisioane în componența D__ nu este suficientă pentru a se considera că acestea sunt parte integrantă a obiectului principal al contractului, cu atât mai mult cu cât din clauzele contractuale nu rezultă care este cuantumul acestor comisioane și în ce mod influențează componența D__. Caracterul accesoriu al acestor comisioane rezultă și din faptul că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, iar nu pentru a obține serviciile pentru care se percep comisioanele.
Astfel, instanța de apel apreciază că pot forma obiectul verificării prin prisma art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele care au ca obiect comisioanele enumerate la art. IV din contract deoarece nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractelor de credit și nu reprezintă nici prețul împrumutului, astfel astfel încât să nu poată face obiectul analizei caracterului abuziv prin prisma dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Raportat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: clauza contractuală să nu fi fost negociată; clauza să creeze, prin ea însăși, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul a fost creat în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Instanța de apel nu poate reține că negocierea clauzelor contractului rezultă din faptul simplei acceptări de către consumatori a ofertei propuse de bancă și nici din semnarea unui act adițional prin care a fost redus cuantumul unui comision ori stabilirea unui termen de razgândire în contractul inițial. În aceste condiții, contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător. Conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, banca avea obligația de a proba că a negociat, în mod direct, fiecare dintre clauzele contractului de credit încheiate cu intimatul-reclamant, însă nu au fost aduse probe în acest sens, astfel că prima condiție impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa negocierii clauzelor a căror nulitate s-a solicitat prin cererea dedusă judecății este îndeplinită.
Este dincolo de orice îndoială că, în materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-l pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul, în cazul în care are o susținere de acest gen. Este, de asemenea, necontestat faptul că în speță este vorba de contracte de adeziune, preformulate, care nu sunt interzise de lege, dar care cad sub incidența regimului legal de protecție instituit de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului. În acest context, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele denunțate în cauza de față ar fi fost negociată direct cu împrumutatul, așa cum impune textul legal evocat, apelanta neavând nicio trimitere la probatoriul care ar putea prezenta relevanță sub acest aspect. Preliminar, trebuie subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită și dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voință, respectiv faza negocierii, din interpretarea logicgramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferință necondiționată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes. În această logică, trebuie evidențiat faptul că sunt lipsite de relevanță faptul că reclamantul a semnat contractele de împrumut, precum și împrejurarea că acesta a optat pentru un anumit tip de contract preformulat dintr-o ________ alte contracte similare de același gen, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuții prealabile încheierii contractului și din care a reieșit obținerea acordului împrumutatului cu privire la conținutul clauzei denunțate. Ca urmare, criticile formulate în acest sens de către apelantă, întemeiate pe furnizarea contractului de împrumut, însoțit de Condițiile generale și faptul că în contractul de adeziune a fost inserată o clauză prin care părțile au declarat că au negociat clauzele contractuale, neurmată de obiecțiunile împrumutatului, ci dimpotrivă, de semnarea contractului, ori existența unei proceduri interne de negociere, nedovedită de altfel, sunt apreciate ca neîntemeiate, întrucât nu se înscriu în teza probatorie deja enunțată.
Este întrunită condiția inserării în contracte a clauzei referitoare la comisioanele în cauză contrar cerințelor bunei-credințe. Prealabil, tribunalul reține că apelanta-pârâtă se bucură de prezumția de bună-credință impusă, în regimul Codului civil de la 1864, de principiul bona fides praesumitur, dar apreciază că această prezumție a fost răsturnată în primul rând prin inserarea în contracte a unei clauze referitoare la comisioane cu caracter echivoc, fapt care pune ab initio buna-credință sub semnul îndoielii.
Trebuie spus că, în conformitate cu art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze nu trebuie pierdut din vedere caracterul special al contractelor de credit bancar, de natură să îi pună pe consumatori într-o situație extrem de nefavorabilă. Astfel, aceste contracte se încheie cel mai adesea pentru obținerea unor sume mari de bani, sume de care consumatorul are neapărată nevoie (cum este și cazul de față, pentru achiziționarea unui imobil), și care urmează să fie rambursate de-a lungul unei perioade lungi de timp.
Prin urmare, prin încheierea unui asemenea contract consumatorul devine, cel mai adesea, „prizonierul” său, neavând posibilitatea de a îi pune capăt înainte de termen întrucât nu este în măsură să returneze sumele împrumutate și, prin urmare, fiind nevoit să continue executarea unui asemenea contract pentru perioade foarte lungi. Toate acestea fac ca, spre deosebire de alte contracte încheiate între profesioniști și consumatori – fie pentru un termen scurt, fie cu posibilitatea consumatorului de a le pune capăt fără a fi expus unor pierderi financiare semnificative – contractele de credit bancar să reprezinte o situație specială, impunându-se ca clauzele cuprinse în acestea să fie analizate cu cea mai mare atenție și ca orice prevedere contractuală care ar putea avea o natură abuzivă să fie sancționată.
Potrivit art. 4.1. lit. a, clientul s-a obligat să plătească un ”comision de întocmire dosar de 1,44% din valoarea creditului”. Atât legea naționala cât și Directiva nr. 93/13/ CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, insa cu condiția ca aceste clauze sa fie clare, neechivoce si exprimate intr-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanța de fond a făcut o delimitare clara ____________________ pot forma obiect al controlului, căci în situația în care clauza nu este definita, neclara, echivoca ori exprimata printr-un limbaj neinteligibil poate fi supusa analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Tribunalul reține că nu poate fi primită susținerea pârâtei apelante în sensul că prevederea contractuală referitoare la perceperea acestui comision este clară si fără echivoc, de vreme ce nu rezultă din cuprinsul acesteia, care au fost serviciile în considerarea cărora a fost perceput, cu atât mai mult cu cât pentru acordarea creditului împrumutatul plătește deja un cost, respectiv dobânda anuală efectivă. Tribunalul va reține de asemenea, că elementele avute în vedere la stabilirea acestui comision, respectiv operațiunile pentru efectuarea cărora este perceput și care ar fi putut constitui contraprestația băncii nu sunt evidențiate și nu rezultă în vreun fel din contract, nu au fost aduse la cunoștința consumatorului la momentul acordării împrumutului, existând astfel un dezechilibru evident în defavoarea acestuia.
Astfel fiind tribunalul apreciază că a pretinde o anume sumă pentru acordarea creditului, fără a defini în ce costă contraprestația băncii sau cărui scop îi este destinat acest comision, lipsește de cauză o asemenea obligație, ceea ce îi conferă tocmai acest caracter abuziv, datorită lipsei contraprestației din partea băncii.
În același sens se poate reține, în plus, faptul că în condițiile în care cererea de acordare a creditului nu este admisă de bancă din varii motive, banca nu percepe comision deși activitatea de întocmire a dosarului este realizată de bancă, comisionul fiind perceput doar în situația în care cererea este acceptată.
Or, în acest context, dacă s-ar accepta argumentele pe care banca le-a invocat prin întâmpinarea depusă la dosar și motivele de apel formulate, s-ar justifica obligarea potențialului client al băncii la plata unui comision pentru remunerarea activităților derulate de bancă anterior acordării creditului.
Evaluarea bonității clientului este realizată atât pentru situația în care se acordă creditul cât și pentru situația în care cererea de creditare se respinge, iar faptul că dispozițiile OUG nr. 50/2010 prevede posibilitatea pentru bancă de a percepe acest comision nu justifică perceperea acestuia la un moment la care dispozițiile actului normativ nu erau în vigoare.
Astfel, soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la caracterul abuziv al art. 4. 1 lit. a din contractul de credit este corectă, aplicarea unui comision de analiză dosar credit, având un caracter abuziv prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, acesta trebuind restituit.
Potrivit art. 4.1 lit. b din contractul de credit nr. 27/2007, respectiv art. 4.1 lit. a din cintractul de credit 231/2010, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision lunară de gestionare/administrare a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului”. Atât legea naționala cât și Directiva nr. 93/13/ CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, insa cu condiția ca aceste clauze sa fie clare, neechivoce si exprimate intr-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanța de fond a făcut o delimitare clara ____________________ pot forma obiect al controlului, căci în situația în care clauza nu este definita, neclara, echivoca ori exprimata printr-un limbaj neinteligibil poate fi supusa analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Clauza referitoare la comisionul de administrare nu poate fi considerata ca fiind negociata direct cu reclamanții intimați, deoarece contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat cu clauze nenegociabile. Tribunalul constată că, comisionul de urmărire riscuri este perceput pentru administrarea creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia și cum clauza referitoare la comisionul de urmărire riscuri nu este exprimata in mod clar si inteligibil, in mod corect instanța de fond a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente urmăririi executării contractului de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 0,10% indiferent de tipul de contract și indiferent de valoarea creditului, și de ce acest cuantum este raportat la valoarea soldului creditului și nu la volumul, complexitatea actelor de urmărire a executării în condițiile în care acestea sunt acțiuni informatizate sau cuprind formulare pretipizate.
De asemenea, în acord cu considerentele primei instanțe, se reține că acest comision a fost impus reclamanților fără a fi definit, lipsind criteriile de apreciere, convenția stipulând plata de sume lunare cu acest titlu în mod netransparent, fără indicarea situațiilor considerate de risc și fără a se stipula în ce măsură ceea ce s-a plătit este supus repetițiunii. Prin inserarea acestei clauze s-a produs un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamanților-consumatori, deoarece aceștia au fost ținuți să plătească lunar comisionul de risc, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, până la eliminarea acestuia prin actul adițional, în detrimentul lor și în favoarea pârâtei, ceea ce contravine cerințelor bunei-credințe, respectiv au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, conform art. 1 alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000. De asemenea, existenței unui dezechilibru între contraprestații contrar bunei credințe, rezultă și din faptul că nu a fost reglementată situația restituirii acestui comision, fie și în parte, în situația în care acest risc nu se produce până la finalizarea restituirea împrumutului.
În ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de administrare credit, instanța de apel reține că atât legea naționala cât și Directiva nr. 93/13/ CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, insa cu condiția ca aceste clauze sa fie clare, neechivoce si exprimate intr-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanța de fond a făcut o delimitare clara ____________________ pot forma obiect al controlului, căci în situația în care clauza nu este definita, neclara, echivoca ori exprimata printr-un limbaj neinteligibil poate fi supusa analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii. Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța a reținut că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, însă ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei. Astfel, trebuie stabilit, dacă clauza privitoare la comisionul de administrare credit este o clauză care privește una dintre cele două categorii de mai sus. Or, obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca „preț” al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal.
Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de administrare în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atât timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține alte servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța a reținut că analiza comisionului de administrare nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților. Prin urmare, clauza privind comisionul de administrare nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil.
Tribunalul reține că nu a putut fi justificat de către apelanta pârâtă în condițiile în care nici măcar nu a argumentat de ce s-ar impune perceperea unui asemenea comision și în acest cuantum. Cu atât mai puțin poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu în condițiile în care intimata pârâtă nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision. Astfel, potrivit contractului, la valoarea creditului a fost impus un comision de administrare în cuantum de 0,10%, calculat la valoarea soldului creditului. Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente urmăririi executării contractului de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 0,10%, indiferent de tipul de contract și indiferent de valoarea creditului, și nu la volumul, complexitatea actelor de urmărire a executării în condițiile în care acestea sunt acțiuni informatizate sau cuprind formulare pretipizate.
În condițiile în care, după cum s-a reținut, suma percepută nu poate fi apreciată ca fiind echivalentul cheltuielilor necesare administrarii și urmăririi creditului, tribunalul reține că această clauză are un caracter abuziv, criticile apelantei pârâte fiind neîntemeiate.
Faptul că în contractul de credit s-au menționat în mod concret modul de calcul al sumelor și modalitatea de plată, nu are semnificația unei definiri a acestui comision și nu poate conduce la concluzia că această clauză a fost redactată într-o modalitate clară și ușor de înțeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de bancă. Din această perspectivă se va reține incidența în cauză și a hotărârii pronunțate de instanța comunitară în cauza C-621/17(Gyula K___/CIB Bank Zrt și alții) în cuprinsul căreia s-a reținut că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează a fi suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul acestor sume. Însă, aceată hotărâre nu trebuie înțeleasă în sensul că banca nu trebuie să definească comisioanele percepute, ci doar că o astfel de definiție nu trebuie să cuprinsă toate serviciile furnizate în schimbul comisioanelor percepute. Însă, este esențial ca din cuprinsul contractului consumatorul să înțeleagă pentru ce achită un anumit comision, condiție care nu este îndeplinită în cauză, motiv pentru care se apreciază că comisionul de acordare are un caracter abuziv în sensul Legii nr. 193/2000, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică sub acest aspect.
Este greșită susținerea apelantei, în sensul că regimul juridic aplicabil clauzelor abuzive impus de Legea nr. 193/2000 permite instanței de judecată doar să constate caracterul abuziv al clauzei și să înlăture aceste clauze din contract, în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 13 din lege, precum și că nu există un temei legal care să permită constatarea nulității absolute a clauzelor și restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor nule. Tribunalul reține că prin restituirea acestor sume se realizează repunerea părților în situația anterioară, ca efect principal al constatării nulității absolute.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE sunt de ordine publică. Astfel, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. vs. Iveta Corčkovská, s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În același sens, în cauza C-241/98 Salvat Editores SA vs. José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut judecătorului național puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, reținându-se că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Ca atare, raportat la faptul că Directiva nr. 93/13/CEE transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000 urmărește protejarea unui interes public și că trebuie să se realizeze o interpretare unitară a normelor comunitare, instanța de apel reține că sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze este cea a nulității absolute.
Tribunalul reține că prin restituirea acestor sume se realizează repunerea părților în situația anterioară, ca efect principal al constatării nulității absolute. Principiul restabilirii situației anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Nu poate fi exclusă aplicarea dreptului comun în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, respectiv pentru acele situații în care legiuitorul nu a înțeles să instituie norme derogatorii. De altfel, potrivit art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Astfel, chiar din conținutului directivei rezultă că pentru consumator nu sunt create obligații prin clauzele abuzive utilizate în contract, iar în ipoteza constatării existenței clauzelor abuzive directiva nu limitează modalitățile prin care legislația națională trebuie să asigure restabilirea egalității între părțile contractante. Repunerea părților în situația anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligații pentru consumator, astfel că soluția instanței de respingere a cererii de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor anulate este nelegală.
Este greșită și susținerea apelantei, în sensul că regimul juridic aplicabil clauzelor abuzive impus de Legea nr. 193/2000 permite instanței de judecată doar să constate caracterul abuziv al clauzei și să înlăture aceste clauze din contract, în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 13 din lege, precum și că nu există un temei legal care să permită constatarea nulității absolute a clauzelor și restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor nule.
Susținerea apelantei pârâte în sensul că s-ar încălca principiul libertății contractuale este nefondată. Eliminând clauzele abuzive, instanța nu se substituie părților care sunt suverane în a stabili conținutul contractului, ci prin restituirea acestor sume încasate în temeiul unor clauze constatate ca fiind abuzive se realizează repunerea părților în situația anterioară, ca efect principal al constatării nulității absolute. Principiul restabilirii situației anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Nu poate fi exclusă aplicarea dreptului comun în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, respectiv pentru acele situații în care legiuitorul nu a înțeles să instituie norme derogatorii. De altfel, potrivit art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Astfel, chiar din conținutului directivei rezultă că pentru consumator nu sunt create obligații prin clauzele abuzive utilizate în contract, iar în ipoteza constatării existenței clauzelor abuzive directiva nu limitează modalitățile prin care legislația națională trebuie să asigure restabilirea egalității între părțile contractante. Repunerea părților în situația anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligații pentru consumator, astfel că soluția instanței de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor anulate este legală.
În ceea ce privește dobânda legală tribunalul reține că noțiunea de dobândă legală are valențe multiple, una dintre ele fiind cea de reparare a unui prejudiciu. Astfel, este cunoscut principiul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans). În speță, beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut reclamanții prin folosirea sumelor de bani reprezentând comisionul de risc, pe care le-au achitat în mod nejustificat pârâtei. Or, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale, după cum s-a arătat și în doctrină, astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului, care este data achitării sumelor în discuție, și până la data când acestea vor fi restituite reclamanților. Prin urmare, câtă vreme în speță dobânda legală apare ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului, nu se pune problema punerii în întârziere, astfel că în mod temeinic instanța de fond a procedat la obligarea apelantei pârâte la plata dobânzii legale de la data la care apelantul reclamant a procedat la plata sumelor nedatorate, dobânda fiind calculată potrivit OG nr. 9/2000 până la data de 1.09.2011, iar ulterior acestei date potrivit OG nr. 13/2011.
Raportat la cele de mai sus, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, găsind neîntemeiate criticile formulate de către apelantă, tribunalul va respinge ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta BRD-C_____ C______ C_______ S.A. în contradictoriu cu intimații A_____ A_____-B_____ și B_____ B_____-C_______, împotriva sentinței civile nr. 6822 pronunțată la 04 decembrie 2020, în dosarul _____________ al Judecătoriei Cluj-N_____, pe care o va menține în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta BRD-C_____ C______ C_______ S.A., cu sediul în București, _____________________.1-7, Sector 1, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr.J40/608/19.12.1991, CUI ______/10.12.1992 în contradictoriu cu intimații A_____ A_____-B_____ CNP _____________, B_____ B_____-C_______ CNP _____________, ambii domiciliați în Cluj N_____ ________________________ nr. 11-13, _________ __________________ ales în Cluj N_____, Calea Dorobanților nr.21, _________________, la C__. Av. D____ G_______ C______, împotriva sentinței civile nr. 6822 pronunțată la 04 decembrie 2020, în dosarul _____________ al Judecătoriei Cluj-N_____, pe care o menține în întregime.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.06.2021.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
R_____-V________ T____ C______ G_____ A_____ Z______
în concediu de odihnă, semnează
președintele instanței
Red./Tehn./C.G/A.B
5 ex./08.07.2021
Jud.fond: R_____ D__
Judecătoria Cluj-N_____
