Aici descoperim
dreptul tehnologiei

bronze-statue-justice-holding-up-scales_124595-694.jpg

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 1/2020: Concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție este una clară, concisă, în sensul că martorul poate să fie subiect activ la infracțiunii de mărturie mincinoasă, dar nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

Infracțiunea de mărturie mincinoasă are în vedere fapta martorului care participă la o cauză penală, civilă, sau la orice altă procedură asemănătoare, care face afirmații mincinoase sau care nu spune tot ce știe în legătură cu fapte sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat. Atare infracțiune se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Pe de altă parte, însăși legea instituie dezincriminarea martorului denunțător, dacă fapta este denunțată înainte ca organul de urmărire penală să fie sesizat cu privire la acest aspect (cu referire la infracțiunea de dare de mită).

Mărturie mincinoasă sau favorizare a făptuitorului?

O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a fundamentat într-o problemă la nivel practic; astfel, s-a solicitat instanței supreme să dezlege chestiunea de drept privitoare la posibilitatea martorului de a reprezenta subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, sau al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

Pentru a proceda la anliza situației expuse, vom reflecta cadrul normativ privitor la infracțiunea de mărturie mincinoasă și de favorizare a făptuitorului, astfel:

1.Mărturia mincinoasă:

  • fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă;
  • Mărturia mincinoasă săvârşită: de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani;
  • Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.

2. Favorizarea făptuitorului

  • Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă;
  • Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor;
  • Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.

 

KIT GDPR Premium

 

Având în vedere prevederile legale, Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cause cu minori și de familie, Dosarul nr. 1.362/110/2018, a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție dezlegarea unei chestiuni de drept, subsumată astfel: Dacă martorul denunțător beneficiar al cauzei de nepedepsire, prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal[1].

Analizând toate aspectele precizate, instanța supremă a statuat următoarele:

  • Subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă este unul calificat, și anume martorul. Calitatea de martor reprezintă o cerință pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiția tipicității. De asemenea, calitatea de martor trebuie să se mențină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului[2].
  • În sensul audierii denunțătorului în calitate de martor în procesul penal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul de 5 judecători prin Decizia penală nr. 160 din data de 20 iunie 2012, dată în Dosarul nr. 2.470/1/2012, în ale cărei considerente a reținut că „denunțătorul fiind o persoană care a luat cunoștință despre comiterea unei fapte de natură penală, în mod nemijlocit sau indirect, acesta are nu numai dreptul de a face declarații în calitate de martor, dar și obligația legală de a declara în legătură cu împrejurările concrete ale comiterii faptei”; „împrejurarea că, față de o persoană s-au efectuat acte premergătoare într-o cauză penală, în care sunt urmărite penal alte persoane, iar ulterior, s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată față de acestea, nu împiedică organul judiciar să procedeze la audierea lor în calitate de martor, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 78 din Codul de procedură penală, privind cunoașterea unor fapte sau împrejurări apte să conducă la aflarea adevărului în proces”[3].
  • Dispozițiile art. 290 alin. (3) din Codul penal, care prevăd că mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, sunt integrate în art. 290 din Codul penal, care incriminează infracțiunea de dare de mită, și privesc subiectul activ al acestei infracțiuni, distincte, iar nu un participant la comiterea infracțiunii de luare de mită prevăzute în art. 289 din Codul penal[4].

Te-ar putea interesa și:

  • În măsura în care sesizarea penală făcută prin denunț cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte este nereală, denunțătorul poate răspunde pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 din Codul penal[5].
  • Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că denunțătorul care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 290 alin. (3) din Codul penal are calitatea de martor în procesul penal, iar în cazul în care, audiat fiind în această calitate, face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat, poate fi subiect activ doar al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal, nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului prevăzute de art. 269 din Codul penal[6].

După realizarea analizei de către instanța supremă, a fost admisă sesizarea, iar concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție este una clară, concisă, în sensul că martorul poate să fie subiect activ la infracțiunii de mărturie mincinoasă, nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

[1] Platformă online https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[2] Ibidem.

[3] Platformă online https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[4] https://legeaz.net/monitorul-oficial-173-2020/decizie-iccj-1-2020-marturie-mincinoasa-martor-denuntator.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



hand-holding-dollar-bill-hands-giving-money_77417-910.jpg

Contractul de credit, contractul privind serviciile financiare, încheiat la distanță, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 35/2004, constituie titlu executoriu, în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepția situației în care părțile impun semnătura drept condiție de validitate a contractului – Decizia  nr. 23 din 14 octombrie 2019, în Dosarul nr. 3.162/1/2018, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cadrul prezentului articol vom proceda la analiza Deciziei nr. 23 din 14 octombrie 2019, în Dosarul nr. 3.162/1/2018, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Decizia precizată prezintă relevanță la nivel juridic prin prisma implicațiilor sale: prefigurează contractul de credit încheiat la distanță în titlu executoriu, chiar și în lipsa semnăturii – fie olografă, fie electronică.

 

Subiectul sesizării și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din România

Subiectul sesizării privește caracterul de titlu executoriu al contractelor încheiate la distantă în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 85/2004, atunci când debitorul nu a semnat contractul, dar se face proba acestuia cu un contract semnat de creditor, cu un extras de cont sau altă dovadă similară, din care rezultă că suma a fost virată în contul debitorului sau, după caz, a fost ridicată de către acesta și cu confirmarea, prin e-mail sau S.M.S., din partea debitorului că a acceptat oferta de creditare și a creditorului că a acceptat comanda debitorului.

Ordonanța în cauză are ca obiect de reglementare condițiile de informare a consumatorilor în vederea încheierii și executării contractelor la distanță privind serviciile financiare dintre furnizorii de servicii financiare și consumatori.

În temeiul prezentei ordonanțe, prin contract încheiat la distanță vom înțelege contractul de furnizare de servicii financiare, încheiat între un furnizor și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare la distanță sau al unui sistem de furnizare de servicii organizat de către furnizor care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicație la distanță.

KIT GDPR Premium

 

Cadrul normativ actual precizează obligativitatea unui furnizor de realizare a informării consumatorului – în situația încheierii unui contract la distanță – în momentul prezentării ofertei. Informarea se va realiza în timp util, în mod corect și în mod complet, asupra tuturor elementelor stabilite prin lege.

Având în vedere aceste aspecte, este necesar să procedăm la realizarea analizei Deciziei nr. 23/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind contractul de credit încheiat la distanță.

Cu privire la sesizare, aceasta s-a realizat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel București, prin atașarea și a jurisprudenței relevante cu privire la problematica apărută și supusă soluționării (urmând a o subsuma astfel):

  • În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. a), b), e) și f) și art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) și art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanță ce nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului poate constitui titlu executoriu?.

După analiza cadrului normativ și definirea în mod concret a termenilor de natură juridică, instanța a procedat la tranșarea situației ce a fost supusă soluționării.A fost invocată o parte a jurisprudenței interne, astfel:

1. Într-o primă opinie, instanțele judecătorești au încuviințat executarea silită demarată în temeiul acestor contracte privind serviciile financiare încheiate la distanță, apreciind, în esență, în majoritatea lor, că încheierea valabilă a acestora a fost dovedită prin raportare la 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004, fiind probate în cauză primirea mesajului de confirmare de către consumator la comanda sa și faptul ridicării de către acesta a sumei de bani agreate de părți, motiv pentru care, în considerarea art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, a art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, contractul în discuție constituie titlu executoriu.

2. În cea de-a doua opinie, instanțele judecătorești au respins cererea de încuviințare a executării silite pornite în temeiul contractelor în discuție pentru considerentul majoritar că acestea nu constituie titluri executorii, din moment ce nu cuprind semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului.

Te-ar putea interesa și:

 

 

Având în vedere practica judiciară internă divergentă, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la admiterea recursului în interesul legii, reținând următoarele considerente:

Pct. 49: În contextul legal, doctrinar și jurisprudential evocat s-a apreciat contractul la distanță ca fiind genul, iar contractul în formă electronică sau încheiat prin mijloace electronice ca fiind special;

Pct. 50: Din examinarea coroborată a dispozițiilor art. 7 alin. (3) teza I cu dispozițiile art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2014 („dacă părțile nu au convenit altfel”) se poate trage concluzia că părțile pot conveni ca un contract încheiat la distanță să poată fi încheiat pe baza semnăturii electronice, după cum pot conveni ca manifestarea lor concordantă de voință, exprimată în formă electronică sau prin mijloace electronice, să fie materializată în scris, pe suport hârtie, și să fie întărită prin semnătură olografă. De asemenea, cerințe legate de semnătură privind diferite tipuri de contracte încheiate la distanță pot fi impuse prin lege;

Pct. 69: În cazul unor astfel de contracte, care au regim special din punct de vedere formal, problema semnăturii olografe sau electronice este lipsită de relevanță prin raportare la art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004, ea putând căpăta importanță exclusiv în situația în care există o cerință legală ori un acord neîndoielnic al părților, care să lege validitatea contractului de forma scrisă a acestuia și de semnătura olografă ori electronică;

Pct. 70: Odată stabilită validitatea contractului, nu există niciun temei legal de respingere a cererii de executare silită în temeiul art. 666 alin. (5) pct. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât semnătura, atunci când nu este convenită de părți, nu reprezintă o condiție de formă impusă de legea specială, acest contract putând constitui temei al executării în condițiile art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin derogare de la dispozițiile art. 272 din Codul de procedură civilă, prevalența art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 față de art. 272 din Codul de procedură civilă impunându-se a fi reținută în baza principiului specialia generalibus derogant.

În urma analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul a fost admis, stabilindu-se faptul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. a), b), e) și f) și art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) și art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul de credit încheiat la distanță în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 35/2004 constituie titlu executoriu în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepția situației în care părțile impun semnătura drept condiție de validitate a contractului.

Soluția pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție este importantă, prin aceasta conferindu-se valoarea de titlu executoriu unui contract privind serviciile financiare, care a fost încheiat la distanță. Acest din urmă aspect este fundamentat chiar în lipsa semnăturii (olografe sau electronice extinse), excepția fiind reprezentată de situația în care părțile au impus semnătura ca fiind o condiție de validitate a contractului încheiat.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



women-sitting-alone-road-waiting-love-alone-concept_24899-534.jpg

Abandonul de familie constituie infracțiune în sistemul de drept din România și este reglementat în cadrul art. 378 din Codul penal, dispozițiile privind infracțiunile cuprinse în Partea specială. La nivel practic, cu privire la infracțiunea de abandon de familie, s-a conturat problematica termenului de introducere a plângerii prealabile de către persoana vătămată. În acest scop, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul Deciziei nr. 2/2020, a statuat asupra termenului de introducere al plângerii prealabile și a admis sesizarea formulată de către o instanță națională.

Abandonul de familie – conținut, pedepse, dezicriminare, termen de introducere plângere prealabilă

Abandonul de familie reprezintă, conform art. 378 din Codul penal român, săvârșirea uneia dintre următoarele fapte de către persoana care are obligația legală de întreținere față de cel îndreptățit la întreținere:

  • părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunând persoana în cauză la suferinţe fizice sau la suferințe morale;
  • neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
  • neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de abandon de familie este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Această pedeapsă se va aplica și în situația neexecutării cu rea-credință de către cel condamnat a prestațiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească.

 

 

În privința modalității începerii urmăririi penale, cadrul normativ precizează necesitatea introducerii plângerii prealabile de către persoana vătămată.Legea instituie și nepedepsirea faptei, în situația în care – înainte de a se termina urmărirea penală – inculpatul procedează la îndeplinirea obligațiilor sale.În situația în care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul și-a îndeplinit obligațiile, instanța va putea dispune fie amânarea aplicării pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, independent de îndeplinirea condițiile prevăzute de lege pentru aceste din urmă soluții.

Termenul de introducere al plângerii prealabile în viziunea Înaltei Curți de Casație și Justiție

La sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. 11.252/256/2017, acesteia i s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept următoare (subsumată astfel):

Dacă, în cazul infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma «săvârșirea faptei» prevăzută de dispozițiile art. 296 din Codul procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înțelege data încetării inacțiunii (data epuizării infracțiunii de abandon de familie) sau data consumării infracțiunii (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate).

KIT GDPR Premium

 

Cu privire la această problematică, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut trimitere la jurisprudența sa anterioară, astfel:

  • Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a statuat că dispozițiile art. 284 din Codul de procedură penală de la 1968 se interpretează în sensul că termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor continue sau continuate, curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul. În această situație, termenul de introducere a plângerii prealabile, pentru infracțiunile continue sau continuate, este de 2 luni și va curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptățită să ,,reclame” a cunoscut cine este făptuitorul.
  • Decizia nr. 4 din 20 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 16 mai 2017, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a apreciat că infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie o infracțiune unică continuă. În acest caz s-a statuat cu privire la tipul de infracțiune existent în situația de neplată pe o perioadă de 3 luni de zile a pensiei de întreținere. În acestă situație, infracțiunea de abandon de familie este o infracțiune unică continuă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Cu privire la soluția instanței de judecată, aceasta a fost în sensul admiterii sesizării care a fost formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Astfel, soluția instanței supreme a fost următoarea:

În cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală — de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei — curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei.

Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În lămurirea acestei problematici, instanța supremă a statuat faptul că termenul de introducere a plângerii prealabile pentru prezenta infracțiune este de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul legal al acesteia a aflat despre săvârșirea faptei (respectând cadrul legal). Cu toate acestea, instanța prevede faptul că termenul poate să curgă din trei momente diferite, incluzând momentul consumării infracțiunii, momentul cunoașterii săvârșirii faptei, momentul epuizării infracțiunii sau momentul ulterior epuizării sale, raportând cele trei situații la cazurile practice disctincte.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



book-library-with-open-textbook_1150-5920.jpg

Înainte de a vorbi despre acoperirea nulității absolute, vom reaminti că nulitatea este sancțiunea care lipsește de efecte actul juridic – întocmit sau realizat cu nerespectarea prevederilor legale. Una dintre clasificările nulității de la nivel juridic divide noțiunea în nulitate absolută și nulitate relativă (când cerința nerespectată este instituită de o normă care ocrotește un interes public, respectiv un interes privat). Dacă în materia nulității relative, aceasta poate să fie acoperită – în sensul că nu mai este necesară desființarea actului dacă vătămarea nu coexistă – în ceea ce privește nulitatea absolută s-a conturat întrebarea cu privire la posibilitatea acoperirii sale în materie procesual civilă. Această din urmă problematică o vom dezvolta în prezentul articol, prin raportare la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 40/2019.

Acoperirea nulității absolute, o situație posibilă în sfera practică?

Nulitatea, în temeiul art. 174, alin. (1) din Codul de procedură civilă, reprezintă acea sancțiune care lipsește, total sau parțial de efecte, actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale – de fond sau de formă.

Nulitatea absolută este reglementată la nivel procesual civil prin intermediul art. 174, alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că legea prevede faptul că nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Ca efect al nulității, actul de procedură este desființat, în tot sau în parte, de la momentul îndeplinirii sale.

 

Cu toate acestea, la nivel practic și jurisprudențial, s-a conturat problematica în privința acoperirii nulității absolute. În acest sens este relevantă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 40/2019 privind acoperirea nulității absolute – punctual, dovada calității de reprezentant la redactarea cererii de chemare în judecată. Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

– „Interpretarea dispozițiilor art. 82 alin. (1) raportat la art. 84 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, în sensul de a indica dacă este posibilă acoperirea nulității absolute rezultând din redactarea cererii de chemare în judecată de o persoană juridică, în calitate de mandatar al altei persoane juridice”.

Rezumând problematica enunțată, instanța supremă trebuie să se pronunțe asupra posibilității acoperirii nulității absolute în situația în care cererea de chemare în judecată a fost realizată de către o persoană juridică, având calitatea de mandatar al altei persoane juridice.

În cele ce urmează, prin raportare la problematica enunțată, vom reda punctual dispozițiile art. 82, alin. (1) și art. 84, alin. (1) și alin. (2):

-Articolul 82 – Lipsa dovezii calității de reprezentant: (1) Când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

-Articolul 84 – Reprezentarea convențională a persoanelor juridice: (1) Persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii. Cu privire la alin. (2), acesta a fost abrogat, dar în reglementarea anterioară acesta prevedea faptul că, la redactarea cererii și motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate și, după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat sau consilier juridic.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost în sensul de respingere a sesizării, instanța supremă motivând următoarele aspecte:

-Regulile reprezentării convenționale a persoanelor juridice derogă numai sub aspectul stabilirii celor ce pot avea calitatea de mandatar pe seama persoanei juridice, iar nu și în privința sancțiunii aplicabile în cazul nerespectării unei atari condiții;

-Nu este instituită nicio excepție în ceea ce privește regimul sancțiunii aplicabile. Sancțiunea se aplică în totalitate, astfel cum a fost configurat de legiuitor, inclusiv sub aspectul posibilității de a se acorda un termen pentru complinirea lipsurilor și acoperirea nulității absolute prin însușirea cererii de către un tip de mandatar (reprezentant) din cele două enumerate de legiuitor.

Prin raportare la jurisprudență, instanța a statuat faptul că nu este posibilă acoperirea nulității absolute în privința redactării cererii de chemare în judecată de către o persoană juridică, ce are calitatea de mandatar al altei persoană juridice. S-a apreciat, totodată, faptul că dispozițiile în materie procesuală civilă sunt unele imperative și de strictă interpretare.

KIT GDPR Premium

 

Instanța supremă a făcut trimitere și la jurisprudența sa anterioară, astfel:

  • Prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 507/1/2016 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Brașov — Secția I civilă în Dosarul nr. 21.531/197/2015 și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia;
  • Prin Decizia nr. 19 din 19 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.251/1/2017 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu — Secția I civilă în Dosarul nr. 8.860/306/2015 și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost luată în sensul respingerii sesizării, realizând o trimitere însemnată la jurisprudența sa anterioară și stabilind faptul că reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate realiza prin mandatar persoană juridică (și nici prin consilierul juridic sau avocatul persoanei juridice). În sensul precizat și în interpretarea realizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin analogie nu se va putea realiza acoperirea nulității absolute cu privire la redactarea cererii de chemare în judecată de către o persoană juridică, având calitatea de mandatar al altei persoane juridice.

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



figure-man-with-empty-form-form-child-child_72572-548.jpg

Înainte de a vorbi despre drepturile părintelui separat de copil, vom preciza faptul că instanța de tutelă, odată cu pronunțarea divorțului, se va pronunța și asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori. În cadrul deciziei, se va ține seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților pe care îi ascultă.

Cum după divorț părinții nu mai locuiesc împreună, părintele separat de copil prin hotărâre judecătorească sau, după caz, prin învoiala ambilor părinți, are dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Potrivit dispozițiilor art. 401 alin. (2) din Codul Civil, „în caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil”.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în art. 18 alin. (1), prezintă modalitățile prin care se pot realiza relațiile personale și se pot exercita drepturile părintelui separat de copil, și anume:

  • întâlniri ale copilului cu părintele;
  • vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
  • găzduirea copilului, pe o perioadă determinată, de către părintele la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului;
  • corespondența ori altă formă de comunicare cu copilul;
  • transmiterea de informații copilului cu privire la părintele care are dreptul de a menține relații personale cu copilul;
  • transmiterea de către persoana la care locuiește copilul a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele care are dreptul de a menține relații personale cu copilul;
  • întâlniri ale copilului cu părintele într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relații personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.

KIT GDPR Premium

 

Te-ar putea interesa și:

 

Drepturile părintelui separat de copil. Exemplu:

Situația de fapt. Tatăl, părintele care a fost separat de copil ca urmare a divorțului, a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu mama copilului, în calitate de pârât, încuviințarea dreptului de a păstra legături personale cu minorul, fiul reclamantului, prin stabilirea unui program de vizite, cu luarea copilului la domiciliul său, după cum urmează:

  • în prima și a treia săptămână din lună, de vineri de la 19:00, până duminică la ora 19:00;
  • în fiecare vacanță de iarnă, în perioada 22-27 decembrie a fiecărui an impar și în perioada 26-31 decembrie a fiecărui an par;
  • în fiecare vacanță de primăvară, câte 3 zile, începând cu cea de-a doua zi de Paști;
  • în fiecare vacanță de vară, în perioada 1 iulie-1 august;
  • în ziua următoare zilei de naștere a minorului, în fiecare an;
  • în ziua onomastică a minorului, în fiecare an.

Reclamantul a arătat că după desfacerea căsătoriei, autoritatea părintească asupra minorului este exercitată în comun, iar locuința este stabilită la mamă. Arată că este în măsură a asigura acestuia un program corespunzător de odihnă, hrană, etc., fiind sprijinit și de mama sa- bunica paternă.

Pârâta, mama minorului, a formulat întâmpinare prin care a arătat că este de acord ca minorul să păstreze legăturile personale cu tatăl său, fapt ce a și permis de la despărțire până în prezent, însă reclamă comportamentul agresiv și violent al reclamantului, pe fondul consumului de alcool. Consideră că tatăl reclamant nu este în măsură să asigure îngrijirea sigură a minorului, având în vedere și vârsta fragedă (3 ani), arătând că de fiecare dată când minorul a rămas în vizită la reclamant s-a îmbolnăvit.

Soluția instanței. În cadrul Sentinței civile nr. 3897 din data de 03.04.2015 pronunțată de Judecătoria Constanța, s-a reținut faptul că relațiile între părți sunt tensionate și în prezent. La pronunțarea sentinței, s-a avut în vedere că pârâta nu și-a dovedit nicio susținere (consumul de alcool al tatălui, violențe exercitate față de minor, cele exercitate față de mamă nemaifiind de actualitate, acesta fiind motivul divorțului), precum și ancheta psihosocială realizată la locuința reclamantului, în care s-a evidențiat că beneficiază de condiții bune pentru primirea și găzduirea fiului său.

Instanța a hotărât admiterea acțiunii civile formulate de reclamant, pentru ca relația tată-fiu să nu fie afectată, s-a apreciat a fi suficient să se acorde reclamantului posibilitatea de a păstra legături personale cu minorul, cu posibilitatea preluării acestuia la locuința tatălui, după următorul program:

  • în prima și a treia săptămână din fiecare lună, de sâmbătă până duminică;
  • în fiecare vacanță de primăvară, câte 3 zile, începând cu cea de-a doua zi de Paști;
  • în vacanța de vară, astfel: în anii impari – în perioada 01 iulie – 15 iulie și în perioada 01 august – 15 august, ar în anii pari – în perioada 16 iulie – 31 iulie și în perioada 16 august – 31 august;
  • în vacanța de iarnă, în perioada 22-26 decembrie a fiecărui an impar și în perioada 27-31 decembrie a fiecărui an par;
  • în ziua următoare zilei de naștere a minorului, respectiv în ziua de 23 februarie a fiecărui an;
  • în ziua de onomastică a minorului, respectiv în ziua de 30 noiembrie a fiecărui an.

 

Pentru fiecare din perioadele de vizitare astfel stabilite, s-a hotărât că preluarea copilului de la locuința mamei să se facă începând cu ora 10:00, iar revenirea să se facă până la ora 19:00.

Instanța a apreciat că programul încuviințat (ușor modificat față de cel solicitat de reclamant) este de natură a satisface atât nevoia tatălui de a fi în prezența fiului său, cât mai buna desfășurare a programului minorului, specific copiilor de vârsta acestuia.

S-a atras atenția asupra faptul că important este ca părinții, trecând peste orice disensiune între ei, să încerce, urmărind în mod special interesul minorului, să îi inducă acestuia, în mod constant, convingerea că trebuie să păstreze legături firești și cu părintele la care nu locuiește, făcându-l să priceapă, odată cu înaintarea în vârstă, adevăratul rol al părintelui în viața sa.

În considerente, instanța a ținut să avertizeze reclamantului asupra faptul că dacă se va dovedi în fața instanței de tutelă că acesta își neglijează fiul, atunci când acesta se află în îngrijirea sa, ori că, prin consumul de alcool (inclusiv prin conducerea autoturismului sub influența alcoolului), îi primejduiește viața ori sănătatea, se va putea reveni asupra modului încuviințat prin această hotărâre privind păstrarea legăturilor cu minorul.

În drept. S-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii judecătorești dispozițiile art. 263 alin. (1), art. 401 alin. (1) și (2) și art. 496 alin. (5) din Codul civil.

 

Referințe:

  • 263 alin. (1), art. 264, art. 401 alin. (1) și (2), art. 496 alin. (5) din Codul Civil;
  • 18 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



happy-businessman-folded-hands-pose-business-man-smile-male-cartoon-character_48369-20611.jpg

Contractul, ca acord de voințe dintre părți, poate fi încheiat între orice categorii de persoane, fără discriminare, însă ce facem în situația în care consimțământul pune probleme atunci când există temerea reverențiară? În acest sens, ce se întâmplă în cazul unui contract încheiat între o persoană și superiorul acesteia, care a avut la bază teama celui dintâi, motiv determinant pentru care a și consimțit la încheierea actului?

În această situație este necesar să pornim de la dispozițiile Codului civil român. Conform art. 1166 din Codul Civil din România, contractul reprezintă un acord de voințe, care apare între două sau mai multe persoane. Esențială pentru încheierea contractului este însăși intenția, Codul prevăzând condiția ca acordul să se realizeze cu intenția de a constitui, a modifica sau a stinge un raport juridic. Cu privire la raportul juridic, vom realiza raportarea în mod particular la raportul juridic civil- care presupune acea relație socială, patrimonială sau nepatrimonială, care este reglementată de normele de drept civil.

Deci, la încheierea contractului, necesare sunt voințele persoanelor și intenția acestora în sensul de modificare, constituire sau stingere a unor raporturi juridice.

 

Te-ar putea interesa și:

 

După ce am analizat definiția contractului, este necesară și analiza încheierii sale. În speță este relevant art. 1182 din Codul civil. Conform alin. (1) al prezentului articol, contractul se încheie prin două modalități: fie prin negociere de către părți, fie prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Alin. (2) este lămuritor, în sensul în care este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, putând lăsa elementele secundare spre convenirea lor ulterioară (inclusiv încredințarea determinării lor altei persoane). În situația în care părțile nu se pun de acord cu privire la elementele secundare (punctual nici persoana căreia i-a fost încredințată determinarea acestor elemente nu stabilește sau nu ajunge la un acord cu privire la stabilirea lor), revine instanței datoria de a dispune completarea cotractului, la cererea oricăreia dintre părți.

 

 

Dacă legea civilă nu îngrădește încheierea unui act juridic civil de calitatea părților (a nu se intepreta limitativ, în sensul că se vor avea în vedere excepțiile prevăzute de legea civilă), pornind de la o situație punctuală, este permisă și încheierea unui contract între angajator și angajat, sau între o persoană și superiorul acesteia. În sensul precizat, Codul civil român instituie o noțiune complexă, anume temerea reverențiară (sau temerea izvorâtă din respect). Conform Codului civil, art. 1219, simpla temere, izvorâtă din respect, fără să fi existat violență, nu atrage anularea contractului încheiat. La nivel practic s-a format opinia conform căreia angajatorul ar avea o ,,prerogativă disciplinară”, iar exercițiul unui drept nu poate să constituie act de violență, astfel că simpla temere reverențioasă față de persoanele cu funcții de conducere nu este de natură să vicieze consimțământul persoanelor (în speță al angajatului)

S-a mai apreciat faptul că există temere reverențiară în raportul copil-părinte, nepot-bunic, fiind o ,,teamă de a displace”, provocată de respect, politețe, de o atitudine binevoitoare, atentă și respectuoasă ce ar caracteriza atare relații.

Pentru a putea fi înglobată în structura viciilor de consimțământ de la nivel civil, temerea reverențiară trebuie să coexiste cu violența, în sensul că persoana va încheia actul juridic având la bază atât temerea izvorâtă din respect, cât și ca urmare a exercitării violenței asupra sa.

La nivel de practică judiciară, spețele având în vedere temerea reverențiară sunt rare; cel puțin prin raportare la principiul publicității, în sensul că nu există practică judiciară relevantă însemnată publicată în această materie. Relevantă în acest sens – și printre puținele decizii date în aceste situații juridice de către instanțele naționale- este și Decizia nr. 1376 din 16.11.2010 având ca obiect  opoziția împotriva hotărârilor adunării generale ale unei societăți comerciale pronunțată de Curtea de Apel București. În acest sens, redăm următoarele:

KIT GDPR Premium

 

Prin sentința comercială nr. 5197/22.04.2010, Tribunalul București – Sectia a VI-a Comerciala a respins cererea prin care A.F. a formulat opoziție la decizia asociatului unic al S.C. F.A. S.R.L. nr. 1/26.08.2009 de modificare a actelor constitutive ale societății comerciale și a solicitat obligarea pârâtelor S.C. F.A. S.R.L. și S.L. la repararea prejudiciului suferit prin această modificare, respectiv, achitarea debitelor societare către bugetul de stat.

Împotriva sentinței s-a declarat recurs de către A.F., în sensul solicitării modificării cu admiterea cererii și obligarea pârâtelor la plata prejudiciului cauzat prin adoptarea unei decizii de modificare a actelor constitutive ale societății în cauză, în sensul obligării lor la plata datoriilor către bugetul de stat consolidat.

Potrivit art. 61 din Legea nr. 31/1990, creditorii sociali și orice persoane interesate pot să formuleze opoziție împotriva hotărârilor adunării generale ale unei societăți comerciale, atunci când hotărârile îi prejudiciază, opoziție prin care cer instanței de judecată să dispună obligarea societății sau a asociaților săi la repararea prejudiciului astfel cauzat.

Instanța de judecată a remarcat faptul că prejudiciul solicitat nu a fost demonstrat, el fiind caracterizat numai prin temerea reverențiară  că pârâtele au urmărit sustragerea societății de la plata obligațiilor fiscale, deși acest fapt nu se poate demonstra, în măsura în care, potrivit art. 205 din Legea nr. 31/1990, modificările care au fost aduse actului constitutiv – în sensul celor adoptate prin decizia asociatului unic nr. 1/26.08.2009-  nu atrag crearea unei entitati juridice noi.

Temerea reverențiară este invocată prin raportare la dreptul de opoziție în prezenta speță. La nivel juridic și jurisprudențial temerea reverențiară este tratată în mod ,,suplu”, prin raportare la un criteriu esențial, anume existența violenței concomitent cu existența unei temeri care a izvorât din respect. Deși practica judiciară în această materie nu este una însemnată, apreciem faptul că problematica prezentată în cadrul prezentului articol este una de importanță juridică și practică deosebită. Existența acestei problematici și ,,validarea” sa de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, poate să atragă drept consecință chiar anularea actului juridic întocmit și încheiat în această împrejurare.

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



cartoon-woman-man-with-equality-them_23-2148403527.jpg

Decizia Curții Constituționale a României nr. 535/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589, alin. (1), lit. b), fraza întâi, teza a doua din Codul de procedură penală este extrem de importantă, întrucât aduce spre analiză luarea unei măsuri numai pentru o anumită categorie de persoane, aducând cu sine și întrebarea dacă aplicarea unei atare măsuri ar produce discriminare față de celelalte persoane.

Excepția de neconstituționalitate vizează măsura de amânare a executării pedepsei închisorii sau a pedepsei detențiunii pe viață, acordată numai femeilor condamnate care sunt însărcinate sau care au un copil mai mic de un an. Se apreciază că atare măsură înlătură și dreptul bărbaților de a beneficia de această prevedere juridică, în speță al bărbaților condamnați care au un copil mai mic de un an.

Excepția are în vedere prevederile Codului de procedură penală, în speță ale art. 589, alin. (1), lit. b), fraza întâi, teza a doua, articol care dispune cu privire la amânarea executării pedepsei închisorii și a detențiunii pe viață. Aceasta (executarea pedepsei) se va amâna în situația în care o condamnată este gravidă sau dacă are un copil mai mic de un an. Cadrul normativ precizează faptul că executarea pedepsei se va amâna până când încetează cauza care a determinat această amânare. Guvernul României a calificat excepția ca fiind una neîntemeiată, pe motiv că reglementarea ar avea în vedere nevoile nou-născutului, care pot să fie asigurate numai de către mamă în primul an de viață. Se precizează, de asemenea, faptul că se urmărește în acest sens interesul superior al copilului și nu un drept al unei persoane de sustragere ,,temporară” de la executarea unei pedepse. Totodată se conturează, prin transmitere la jurisprudența anterioară a Curții Constituționale a României, opinia conform căreia egalitatea persoanelor în dreptul implică tratament juridic egal la situații egale, nu același tratament juridic pentru situații diferite. Se accentuează faptul că nu există identitate de situație între o persoană de sex feminin care este gravidă sau care are un copil mic și o persoană de sex masculin care are un copil mai mic de un an.

 

 

Autorul excepției de neconstituționalitate a invocat încălcarea art. 16, alin. (1) din Constituția României, ce are în vedere egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (fără privilegii și fără discriminări), dar și a art. 26, alin. (1) ce vizează respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private. Curtea Constituțională a remarcat faptul că dispozițiile actuale ale Codului de procedură penală român sunt similare cu cele ale Codului din 1968, făcând trimitere și la Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în Cauza Alexandru Enache contra României, prin care s-a constatat că nu ar exista o încălcare a prevederilor legale privind discriminarea și respectarea vieții private și de familie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut trimitere la faptul că autoritățile naționale vor lua în considerare interesele societății printr-o analiză ,,în ansamblu”, acestea beneficiind de o ,,largă marjă de apreciere” atunci când trebuie să se pronunțe asupra unor asemenea chestiuni (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale a României în materi amânării executării pedepsei.

Privind egalitatea în drepturi, Curtea Constituțională a României a precizat faptul că egalitatea în drepturi presupune un tratament egal pentru situații care nu sunt diferite, având în vedere scopul pe care acestea îl urmăresc. Deci, se presupune că nu ar putea exista soluții diferite pentru situații diferite. Curtea, cu privire la dreptul de îngrijire a copilului, califică un atare drept ca fiind o componentă ,,fundamentală” a dreptului la respectarea vieții de familie, statuând că bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an este în situație similară cu femeia condamnată care are un copil de aceeași vârstă. A fortiori, existența unei diferențe de tratament între aceste două categorii nu ar fi una nici ,,obiectivă”, nici ,,rezonabilă”. Cu trimitere la rolul tatălui, se apreciază că acesta este unul definitoriu, prin raportare la vârsta copilului, iar excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de una an de la aplicarea măsurii amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață nu ar conduce nicidecum la ocrotirea interesului superior al copilului. Principiul egalității în drepturi, în viziunea Curții Constituționale a României, ar impune ca și tatăl copilului să aibă dreptul de i se aplica o măsură precum amânarea executării pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, rolul fundamental în această situație revenind instanței de judecată, care va aprecia dacă amânarea este una justificată prin raportare la circumstanțele cauzei.

Concluzionând, Curtea Constituțională a României, în cauza precizată, statuează că legiuitorul a decis să reglementeze o atare măsură precum amânarea executării pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, dar fără a avea în vedere și compatibilitatea acestor dispoziții cu prevederile constituționale ale României. Pentru acest motiv, Curtea Constituțională a României a decis că excluderea bărbaților condamnați de la aplicarea prevederilor amânării executării pedepsei, este în întregul său neconstituțională. Deci, dispozițiile Codului de procedură penală care oferă posibilitatea (numai) femeii gravide de a beneficia de amânarea executării pedepsei, sunt neconstituționale. Se produce pe acest fond o discriminare față de bărbați, în materie procesual penală, discriminare care nu s-ar putea justifica și care reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată, dar și a dreptului la egalitate între cetățeni (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale a României în materi amânării executării pedepsei)

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



scales-justice-gavel-sounding-block-object-law-book-working-with-judge-agreement_28283-1323.jpg

În şedinţa din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluționat opt sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunțate următoarele soluții:

 

Decizia nr.1  în dosarul nr.1676/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 31798/3/2018, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală [respectiv art. 163 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală de la 1968], existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

Decizia nr.2  în dosarul nr.897/1/2019

 

Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, în dosarul nr. 8211/118/2017, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă, în interpretarea art. 57 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege şi art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 privind stabilirea criteriilor de încadrare a activităţilor de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare din zonele I şi II de expunere la radiaţii, toţi angajaţii care au desfăşurat cel puţin 15 ani de activitate încadrată în categoria de risc radiologic IV şi III trebuie consideraţi ca desfăşurând activităţi în locurile de muncă din zona I de expunere la radiaţii, urmând a beneficia de reducerea stagiului complet de cotizare conform acestui articol, sau numai aceia care au desfăşurat efectiv activităţi în locurile de muncă prevăzute la art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 şi art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010.”

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2020.

 

Decizia nr.3  în dosarul nr.924/1/2019

 

Admite sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia  contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 6044/63/2018 şi Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 1001/85/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În interpretarea dispoziţiilor pct. 2 nota 1 capitolul I din anexa nr. II din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 5 alin. (3) şi (4) din Ordinul ministrului sănătății nr. 1078/2010 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi art. 27 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:

Personalul cu statut de funcţionar public încadrat în serviciul de control în sănătate publică din direcţiile de sănătate publică, cu pregătire profesională superioară în medicină şi confirmare în specialitățile medicale de igienă, medicina muncii şi sănătate publică, nu face parte din categoria „personalului de specialitate” din direcțiile de sănătate publică, prevăzut în anexa nr. II capitolul I pct. 2 nota 1 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

 

 

Decizia nr.4  în dosarul nr.1120/1/2019

Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. 11035/320/2017* privind pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

„1. Modul de interpretare a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă cu trimitere la ipotezele de transmisiune a calității procesuale în situația actelor de înstrăinare cu titlu particular, inter vivos, în sensul în care calitatea procesuală se raportează şi decurge strict din calitatea de parte în raportul juridic de drept material, indiferent de etapele judecății sau în etapa judecării căilor de atac interpretarea noțiunii se subsumează preluării calității de parte ca urmare a participării la judecata litigiului în primă instanță?

2. Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38 – 39 din Codul de procedură civilă în sensul în care acestea reglementează o instituție de sine stătătoare, fără distincția dată de calitatea părților în proces și etapa de judecată (primă instanță, respectiv căi de atac) sub rezerva dovedirii transmisiunii intervenite în cadrul raportului de drept material dedus judecății sau din contră, reținerea reglementărilor ca fiind de drept comun în materia transmisiunii calității procesuale a părților prin acte cu titlu particular, inter vivos, valorificate în concret în cadrul litigiului prin mijlocirea unei forme de intervenție dintre cele reglementate de dispozițiile art. 61-79 din Codul de procedură civilă, în condițiile și limitele stabilite de acestea inclusiv în raport de dispozițiile aplicabile în funcție de etapele judecății (primă instanță, respectiv căi de atac)?”.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.5  în dosarul nr.2352/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov – Secția civilă, în dosarul nr. 92/119/2019 şi, în consecință, stabilește că:

În interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. a), art.142 lit. s) pct. 3, precum şi ale art. 157 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, indemnizația de hrană acordată personalului din sistemul sanitar, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se cuprinde în baza de calcul al contribuției de asigurări sociale și în baza  de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2018.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.6  în dosarul nr.2709/1/2019

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. 2024/270/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

<<Sintagma „atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru” din cuprinsul dispozițiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la ipoteza utilizării dispozitivelor sau instalațiilor montate pe autovehicul în sine ca utilaje sau instalații de lucru sau se referă la ipoteza utilizării autovehiculului pe care sunt montate acestea ca utilaj sau instalație de lucru în ansamblul său ?>>

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.7  în dosarul nr.2612/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 3666/111/2017**, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 132 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 116 din aceeaşi lege, pot fi atacate în justiţie, cu acţiune în anulare, şi hotărârile adoptate de adunarea specială a acţionarilor.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.8  în dosarul nr.2312/1/2019

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, în dosarul nr. 1118/842/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

„Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 12 alin. (1)-(3) coroborat cu art. 1, 2, 4-6 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare:

1. În cazul persoanelor cărora li s-a recunoscut îndreptăţirea la reconstituire, dar nu se dispune reconstituirea pe un anume amplasament, trebuie să se respecte ordinea de înregistrare a cererilor inițiale de restituire sau au prioritate la reconstituirea dreptului de proprietate în natură?;

2. Instanța de judecată poate obliga comisia locală și comisia județeană de fond funciar la atribuirea unui teren în compensare pe izlaz, chiar în lipsa avizului prealabil al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale și a acordului cetățenilor, în cazul în care nu există dovezi de depunere a demersurilor în acest sens de către comisiile de fond funciar?”.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

Te-ar putea interesa și:



judge-s-gavel-book-wooden-table_99433-270.jpg

În şedinţa din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluționat două sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunțate următoarele soluții:

Decizia nr.2  în dosarul nr.2433/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul penal nr.11252/256/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma „săvârşirea faptei” prevăzută de dispoziţiile art. 296 din Codul de procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înţelege „data încetării inacţiunii” (data „epuizării” infracţiunii de abandon de familie) sau „data consumării infracţiunii” (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate)”.

Stabileşte că: “În cazul infracţiunii de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, –  de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârşirea faptei.

Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoaşterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării, și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale”.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

 

 

Decizia nr.3  în dosarul nr.1412/1/2019

 

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 5916/99/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „În cazul infracțiunii prevăzută de art.18alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracțiuni își păstrează autonomia, existând un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea prevăzută de art. 18alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”.

Stabileşte că folosirea sau prezentarea cu rea-credință de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârșită de către aceeași persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conținutul infracțiunilor de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

Sursa: ICCJ

 

Te-ar putea interesa și:



Un-rinichi-sau-datele-personale-ale-altcuiva_.png

Instanța: Judecătoria Sectorului 2 București

Nr. Hotărârii: 7764/2019

Sursa: rolii.ro

Situația de fapt. Ce s-a întâmplat pe scurt?

Reclamantul (îl vom numi Andrei ca să ne fie mai ușor) a dat în judecată Vodafone România pentru că o alta persoană (necunoscută în prezentul dosar) i-a folosit datele de identificare pentru a face un abonament RED 25 Plus în numele acestuia pentru a intra în posesia unui Iphone X nou-nouț.

Andrei a aflat de această situație atunci când a primit factura pe e-mail, factură pe care a și plătit-o pentru a nu i se întrerupe serviciile de telefonie mobilă.

Ulterior, reclamantul a dat în judecată Vodafone România solicitând, printre altele, daune morale pe tărâmul răspunderii civile delictuale pentru fapta salariaților Vodafone de a nu proceda la identificarea persoanei care a făcut abonamentul în numele lui.

S-a menționat, totodată, că în cauza de față sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, după cum urmează:

a) fapta ilicită – prin care a fost încălcat un drept și a fost cauzat un prejudiciu – alocarea unui nou abonament voce și achiziționarea unui telefon mobil marca Apple Iphone X, de către o terță persoană, cu utilizarea datelor personale ale reclamantului și implicit emiterea unei facturi semnificative pe numele subsemnatului.

b) săvârșirea cu vinovăție, constând în intenția, neglijența sau imprudența celui care a acționat – terțul a achiziționat un telefon cu o valoare de piață semnificativă, fără a-i fi verificată identitatea de către salariatul pârâtei și fără a încheia și semna un contract. Angajatul societății pârâte avea obligația să legitimeze și să identifice persoana respectivă.

c) existența unui prejudiciu – rezultatul dăunător de natură patrimonială, nepatrimonială, ca efect al încălcării drepturilor și interesului legitim – a achitat o factură cu o valoare enormă față de valoarea lunară a abonamentului, determinând o diminuare a patrimoniului subsemnatului. De asemenea, a fost necesar să aloce un timp mai mult decât rezonabil soluționării acestei situații, prin învoirea de la serviciu și prin deplasare personală din Călărași până la sediul pârâtei, întrucât aceasta nu a dat curs sesizărilor transmise în format electronic.

 

Te-ar putea interesa și:

 

d) raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită – s-a produs un prejudiciu moral, nefiind respectată confidențialitatea ce trebuia păstrată cu privire la datele cu caracter personal, fiind distrusă încrederea în serviciile prestate de societatea pârâtă. Stresul și pierderea de timp au avut efecte negative, iar după după ce a fost sesizată, societatea pârâtă nu a dat dovadă că înțeles consecințele produse prin fapta sa, în vederea evitării apariției în viitor a unor situații similare.

Potrivit reclamantului, conform art. 5 din GDPR, datele cu caracter personal trebuie să fie prelucrate într-un mod care să asigure securitate adecvată a datelor cu caracter personal, inclusiv protecția împotriva procesării neautorizate sau ilegale și împotriva pierderi accidentale, distrugeri sau deteriorări, utilizând corespunzător măsuri tehnice sau organizatorice corespunzătoare.

De asemenea, dispozițiile art. 32 din Regulament stabilesc clar obligația operatorilor de a asigura confidențialitatea, integritatea, disponibilitatea și rezistența continuă a sistemelor și serviciilor de prelucrare, dar și capacitatea de a restabili disponibilitatea datelor cu caracter personal și accesul la acestea în timp util în cazul unui incident de natură fizică sau tehnică.

Persoana fizică identificată sau identificabilă, definită „persoană vizată” în sensul GDPR (art. 4 pct. 1), adică persoană vizată de prelucrarea datelor sale cu caracter personal de către un operator de date cu caracter personal, poate pretinde de la operatorul care nu respectă prevederile GDPR daune materiale sau morale. Astfel, potrivit art. 79 alin. 1 din GDPR “fără a aduce atingere vreunei căi de atac administrative sau nejudiciare disponibile, inclusiv dreptului de a depune o plângere la o autoritate de supraveghere în temeiul articolului 77, fiecare persoană vizată are dreptul de a exercita o cale de atac judiciară eficientă în cazul în care consideră că drepturile de care beneficiază în temeiul prezentului regulament au fost încălcate ca urmare a prelucrării datelor sale cu caracter personal fără a se respecta prezentul regulament”.

Conform art. 82 alin. 1 din GDPR, orice persoană care a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a unei încălcări a Regulamentului, are dreptul să obțină despăgubiri de la operator și, corelativ, orice operator implicat în operațiunile de prelucrare este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de operațiunile sale de prelucrare care încalcă regulamentul (art. 82 alin. 2 din GDPR). Exonerarea de răspundere este posibilă doar dacă operatorul dovedește că nu este răspunzător în niciun fel pentru evenimentul care a cauzat prejudiciul (art. 82 alin. 3 din GDPR), ceea ce înseamnă că răspunderea este angajată și în caz de culpă.

Potrivit art. 33 alin. 1 din GDPR “în cazul în care are loc o încălcare a securității datelor cu caracter personal, operatorul notifică acest lucru autorității de supraveghere competente în temeiul articolului 55, fără întârzieri nejustificate și, dacă este posibil, în termen de cel mult 72 de ore de la data la care a luat cunoștință de aceasta, cu excepția cazului în care este susceptibilă să genereze un risc pentru drepturile și libertățile persoanelor fizice.”

Rezultă astfel că societatea pârâtă avea obligația legală de a efectua toate demersurile necesare pentru a verifica și clarifica situația, pentru a anunța autoritățile competente și pentru a întreprinde acțiuni în vederea preîntâmpinării  unor astfel de situații. Lipsa unei reacții prompte din partea societății pârâte nu face decât să încurajeze astfel de procedee, fie din partea salariaților, fie din partea terților, beneficiari de telefoane achiziționate fraudulos.

 

 

Rezultă astfel că societatea pârâtă avea obligația legală de a efectua toate demersurile necesare pentru a verifica și clarifica situația, pentru a anunța autoritățile competente și pentru a întreprinde acțiuni în vederea preîntâmpinării  unor astfel de situații. Lipsa unei reacții prompte din partea societății pârâte nu face decât să încurajeze astfel de procedee, fie din partea salariaților, fie din partea terților, beneficiari de telefoane achiziționate fraudulos.

 

Ce a decis instanța?

Instanța a „dat dreptate” reclamantului și a hotărât angajarea răspunderii Vodafone România pentru fapta angajaților săi de a nu proceda la verificarea identității persoanei care a făcut abonamentul în numele reclamantului prin plata unor daune morale de 2000 de lei. 

„La stabilirea faptei ilicite, instanța are în vedere și aplicabilitatea dispozițiilor Regulamentului nr. 679/2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (în continuare, „Regulament”) ,raportat la data intrării în vigoare a acestui act normativ – 25.05.2018, și data încheierii contractului – 26.06.2018, dispoziții pe care în mod corect reclamantul și-a întemeiat acțiunea.

Astfel, conform art. 4 pct. 1, 2 și 7 din Regulament, pârâta deține calitatea de operator , iar informațiile reclamantului, a căror accesare a fost permisă de pârâta – CNP, adresă de domiciliu, telefon, cetățenie, reprezintă fără îndoială date cu caracter personal, operațiunea de utilizare și accesare a acestora reprezentând „prelucrare”, în sensul Regulamentului. Conform art. 5 alin. 1 lit. a) și f) din Regulament, datele cu caracter personal se impun a fi prelucrate în mod legal, echitabil și transparent față de persoana vizată, iar operațiunea de prelucrare trebuie realizată într-un mod care asigură securitatea adecvată acestora, inclusiv protecția împotriva prelucrării neautorizate sau ilegale și împotriva pierderii, a distrugerii sau a deteriorării accidentale, prin luarea de măsuri tehnice sau organizatorice corespunzătoare (“integritate și confidențialitate”) . Cu privire la legalitatea prelucrării, trebuie subliniat că în speță nu au fost respectate dispozițiile art. 6 alin. 1 din Regulament, accesarea datelor personale ale reclamantului fiind realizată fără consimțământul persoanei vizate și fără un temei legal în dreptul intern . Totodată, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile de excepție ale art. 6 alin. 4, care permit prelucrarea fără consimțământ, sarcina probei acestor cazuri revenind pârâtei și nefiind complinită.

 

 

Răspunderea operatorului pentru prelucrarea datelor cu caracter personal cu nesocotirea principiilor sus-expuse intervine în temeiul art. 5 alin. 2, raportat la art. 24 din Regulament, care stabilesc în sarcina acestuia obligația de a pune în aplicare o politică adecvată de protecție a datelor cu caracter personal și de a implementa măsuri tehnice și administrative eficiente pentru a atinge acest rezultat . Or, prin modalitatea în care pârâta a acționat – fără a putea dovedi că reclamantul a semnat contractul de abonament, fără a proba parcurgerea unei eventuale operațiuni de legitimare a persoanei care a încheiat contractul și fără a prezenta un mandat (în cazul încheierii acestuia de către un terț), s-au nesocotit flagrant dispozițiile legale privind prelucrarea datelor cu caracter personal, sus-citate.

c) Cu privire la cea de-a treia condiție, și aceasta este îndeplinită, din moment ce, la data săvârșirii faptei ilicite, presupusul se afla în exercitarea atribuțiilor conf erite de către angajatorul său, aspect necontestat.

d) În ceea ce privește raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu , se reține că în cauză legătura de cauzalitate este directă, lanțul cauzal nefiind întrerupt : urmare a acțiunii prepusului pârâtei, a fost posibilă încheierea pe numele reclamantului a unui contract de către o persoană rămasă neidentificată.

e ) Referitor la prejudiciul cauzat , instanța reține, cu titlu preliminar, că, raportat atât la conținutul acțiunii introductive, cât și la precizările incluse în răspunsul la întâmpinare, prin prezenta acțiune se solicită exclusiv repararea prejudiciului moral.

KIT GDPR Premium

 

La modul general, î n ceea ce privește condițiile reparării prejudiciului, se reține că dreptul de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare se naște dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv ca prejudiciul să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Referitor la caracterul cert al prejudiciului, se reține că prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât sub aspectul existenței, cât si al întind erii sale. Este considerat cert prejudiciul actual, precum și prejudiciul viitor , în măsura în care sunt sigure atât apariția acestui prejudiciu, cât și posibilitatea de a fi determinat .

Sub aspectul evaluării prejudiciului , instanța are în vedere faptul că daunele morale nu pot fi probate, ci cuantumul acestora trebuie să fie echitabil, de natură a oferi o compensație rezonabilă, prin raportare la consecințele negative concrete suferite de reclamant pe plan psihic, gravitatea vătămării, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat faptul că se prezumă existența unui prejudiciu moral din simpla accesare a datelor cu caracter personal de către o terță persoană (neidentificată), devenită posibilă prin concursul pârâtei.

Totodată , instanța are în vedere și principiul potrivit căruia antrenarea răspunderii civile delictuale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. Or , instanța apreciază suma de xxxxx euro solicitată cu titlu de daune morale ca fiind vădit disproporționată și neavând un caracter de reparație a unui prejudiciu suferit, ci, mai degrabă, de îmbogățire fără just temei a reclamantului .

Pentru a reține astfel, se are în vedere vătămarea concretă adusă reclamantului , constând în starea de stres cauzată acestuia prin emiterea unei facturi care includea în sarcina sa costuri pe care nu le-a contractat, de o valoare medie , precum și faptul că durata de soluționare a sesizării reclamantului a fost de o lună, aspect necontestat de pârâtă. Totodată, se are în vedere și faptul că aspectele semnalate de reclamant au ocazionat în sarcina acestuia deplasări din localitatea rurală de domiciliu a acestuia la sediul pârâte i , ca urmare a refuzului pârâtei de a da curs sesizărilor electronice formulate , aspect, de asemenea, necontestat.

Nu în ultimul rând, se are în vedere și atitudinea pârâtei, care a încercat a minimiza prejudiciul produs prin ajustarea soldului facturilor și a remediat situația semnalată anterior sesizării instanței.

Pe cale de consecință, pentru a asigura un echilibru just între dimensiunea punitivă si cea reparatorie a daunelor morale, dar și a evita crearea premiselor pentru o eventuală îmbogățire fără justă cauză a reclamantului , neputându-se corecta consecințele unei fapte ilicite printr-un alt abuz, instanța urmează a admite în parte cererea formulată, în limita sumei de 2000 lei cu titlu de daune morale , pe care instanța o apreciază ca fiind su ficientă și rezonabilă ȋn cauză.

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



arhive-jurispruden-naional-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord