Aici descoperim
dreptul tehnologiei

cartoon-woman-man-with-equality-them_23-2148403527.jpg

Decizia Curții Constituționale a României nr. 535/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589, alin. (1), lit. b), fraza întâi, teza a doua din Codul de procedură penală este extrem de importantă, întrucât aduce spre analiză luarea unei măsuri numai pentru o anumită categorie de persoane, aducând cu sine și întrebarea dacă aplicarea unei atare măsuri ar produce discriminare față de celelalte persoane.

Excepția de neconstituționalitate vizează măsura de amânare a executării pedepsei închisorii sau a pedepsei detențiunii pe viață, acordată numai femeilor condamnate care sunt însărcinate sau care au un copil mai mic de un an. Se apreciază că atare măsură înlătură și dreptul bărbaților de a beneficia de această prevedere juridică, în speță al bărbaților condamnați care au un copil mai mic de un an.

Excepția are în vedere prevederile Codului de procedură penală, în speță ale art. 589, alin. (1), lit. b), fraza întâi, teza a doua, articol care dispune cu privire la amânarea executării pedepsei închisorii și a detențiunii pe viață. Aceasta (executarea pedepsei) se va amâna în situația în care o condamnată este gravidă sau dacă are un copil mai mic de un an. Cadrul normativ precizează faptul că executarea pedepsei se va amâna până când încetează cauza care a determinat această amânare. Guvernul României a calificat excepția ca fiind una neîntemeiată, pe motiv că reglementarea ar avea în vedere nevoile nou-născutului, care pot să fie asigurate numai de către mamă în primul an de viață. Se precizează, de asemenea, faptul că se urmărește în acest sens interesul superior al copilului și nu un drept al unei persoane de sustragere ,,temporară” de la executarea unei pedepse. Totodată se conturează, prin transmitere la jurisprudența anterioară a Curții Constituționale a României, opinia conform căreia egalitatea persoanelor în dreptul implică tratament juridic egal la situații egale, nu același tratament juridic pentru situații diferite. Se accentuează faptul că nu există identitate de situație între o persoană de sex feminin care este gravidă sau care are un copil mic și o persoană de sex masculin care are un copil mai mic de un an.

 

 

Autorul excepției de neconstituționalitate a invocat încălcarea art. 16, alin. (1) din Constituția României, ce are în vedere egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (fără privilegii și fără discriminări), dar și a art. 26, alin. (1) ce vizează respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private. Curtea Constituțională a remarcat faptul că dispozițiile actuale ale Codului de procedură penală român sunt similare cu cele ale Codului din 1968, făcând trimitere și la Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în Cauza Alexandru Enache contra României, prin care s-a constatat că nu ar exista o încălcare a prevederilor legale privind discriminarea și respectarea vieții private și de familie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut trimitere la faptul că autoritățile naționale vor lua în considerare interesele societății printr-o analiză ,,în ansamblu”, acestea beneficiind de o ,,largă marjă de apreciere” atunci când trebuie să se pronunțe asupra unor asemenea chestiuni (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale a României în materi amânării executării pedepsei.

Privind egalitatea în drepturi, Curtea Constituțională a României a precizat faptul că egalitatea în drepturi presupune un tratament egal pentru situații care nu sunt diferite, având în vedere scopul pe care acestea îl urmăresc. Deci, se presupune că nu ar putea exista soluții diferite pentru situații diferite. Curtea, cu privire la dreptul de îngrijire a copilului, califică un atare drept ca fiind o componentă ,,fundamentală” a dreptului la respectarea vieții de familie, statuând că bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an este în situație similară cu femeia condamnată care are un copil de aceeași vârstă. A fortiori, existența unei diferențe de tratament între aceste două categorii nu ar fi una nici ,,obiectivă”, nici ,,rezonabilă”. Cu trimitere la rolul tatălui, se apreciază că acesta este unul definitoriu, prin raportare la vârsta copilului, iar excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de una an de la aplicarea măsurii amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață nu ar conduce nicidecum la ocrotirea interesului superior al copilului. Principiul egalității în drepturi, în viziunea Curții Constituționale a României, ar impune ca și tatăl copilului să aibă dreptul de i se aplica o măsură precum amânarea executării pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, rolul fundamental în această situație revenind instanței de judecată, care va aprecia dacă amânarea este una justificată prin raportare la circumstanțele cauzei.

Concluzionând, Curtea Constituțională a României, în cauza precizată, statuează că legiuitorul a decis să reglementeze o atare măsură precum amânarea executării pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, dar fără a avea în vedere și compatibilitatea acestor dispoziții cu prevederile constituționale ale României. Pentru acest motiv, Curtea Constituțională a României a decis că excluderea bărbaților condamnați de la aplicarea prevederilor amânării executării pedepsei, este în întregul său neconstituțională. Deci, dispozițiile Codului de procedură penală care oferă posibilitatea (numai) femeii gravide de a beneficia de amânarea executării pedepsei, sunt neconstituționale. Se produce pe acest fond o discriminare față de bărbați, în materie procesual penală, discriminare care nu s-ar putea justifica și care reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată, dar și a dreptului la egalitate între cetățeni (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale a României în materi amânării executării pedepsei)

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



scales-justice-gavel-sounding-block-object-law-book-working-with-judge-agreement_28283-1323.jpg

În şedinţa din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluționat opt sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunțate următoarele soluții:

 

Decizia nr.1  în dosarul nr.1676/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 31798/3/2018, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală [respectiv art. 163 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală de la 1968], existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

Decizia nr.2  în dosarul nr.897/1/2019

 

Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, în dosarul nr. 8211/118/2017, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă, în interpretarea art. 57 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege şi art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 privind stabilirea criteriilor de încadrare a activităţilor de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare din zonele I şi II de expunere la radiaţii, toţi angajaţii care au desfăşurat cel puţin 15 ani de activitate încadrată în categoria de risc radiologic IV şi III trebuie consideraţi ca desfăşurând activităţi în locurile de muncă din zona I de expunere la radiaţii, urmând a beneficia de reducerea stagiului complet de cotizare conform acestui articol, sau numai aceia care au desfăşurat efectiv activităţi în locurile de muncă prevăzute la art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 şi art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010.”

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2020.

 

Decizia nr.3  în dosarul nr.924/1/2019

 

Admite sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia  contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 6044/63/2018 şi Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 1001/85/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În interpretarea dispoziţiilor pct. 2 nota 1 capitolul I din anexa nr. II din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 5 alin. (3) şi (4) din Ordinul ministrului sănătății nr. 1078/2010 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi art. 27 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:

Personalul cu statut de funcţionar public încadrat în serviciul de control în sănătate publică din direcţiile de sănătate publică, cu pregătire profesională superioară în medicină şi confirmare în specialitățile medicale de igienă, medicina muncii şi sănătate publică, nu face parte din categoria „personalului de specialitate” din direcțiile de sănătate publică, prevăzut în anexa nr. II capitolul I pct. 2 nota 1 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

 

 

Decizia nr.4  în dosarul nr.1120/1/2019

Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. 11035/320/2017* privind pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

„1. Modul de interpretare a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă cu trimitere la ipotezele de transmisiune a calității procesuale în situația actelor de înstrăinare cu titlu particular, inter vivos, în sensul în care calitatea procesuală se raportează şi decurge strict din calitatea de parte în raportul juridic de drept material, indiferent de etapele judecății sau în etapa judecării căilor de atac interpretarea noțiunii se subsumează preluării calității de parte ca urmare a participării la judecata litigiului în primă instanță?

2. Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38 – 39 din Codul de procedură civilă în sensul în care acestea reglementează o instituție de sine stătătoare, fără distincția dată de calitatea părților în proces și etapa de judecată (primă instanță, respectiv căi de atac) sub rezerva dovedirii transmisiunii intervenite în cadrul raportului de drept material dedus judecății sau din contră, reținerea reglementărilor ca fiind de drept comun în materia transmisiunii calității procesuale a părților prin acte cu titlu particular, inter vivos, valorificate în concret în cadrul litigiului prin mijlocirea unei forme de intervenție dintre cele reglementate de dispozițiile art. 61-79 din Codul de procedură civilă, în condițiile și limitele stabilite de acestea inclusiv în raport de dispozițiile aplicabile în funcție de etapele judecății (primă instanță, respectiv căi de atac)?”.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.5  în dosarul nr.2352/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov – Secția civilă, în dosarul nr. 92/119/2019 şi, în consecință, stabilește că:

În interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. a), art.142 lit. s) pct. 3, precum şi ale art. 157 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, indemnizația de hrană acordată personalului din sistemul sanitar, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se cuprinde în baza de calcul al contribuției de asigurări sociale și în baza  de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2018.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.6  în dosarul nr.2709/1/2019

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. 2024/270/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

<<Sintagma „atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru” din cuprinsul dispozițiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la ipoteza utilizării dispozitivelor sau instalațiilor montate pe autovehicul în sine ca utilaje sau instalații de lucru sau se referă la ipoteza utilizării autovehiculului pe care sunt montate acestea ca utilaj sau instalație de lucru în ansamblul său ?>>

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.7  în dosarul nr.2612/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 3666/111/2017**, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 132 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 116 din aceeaşi lege, pot fi atacate în justiţie, cu acţiune în anulare, şi hotărârile adoptate de adunarea specială a acţionarilor.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.8  în dosarul nr.2312/1/2019

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, în dosarul nr. 1118/842/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

„Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 12 alin. (1)-(3) coroborat cu art. 1, 2, 4-6 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare:

1. În cazul persoanelor cărora li s-a recunoscut îndreptăţirea la reconstituire, dar nu se dispune reconstituirea pe un anume amplasament, trebuie să se respecte ordinea de înregistrare a cererilor inițiale de restituire sau au prioritate la reconstituirea dreptului de proprietate în natură?;

2. Instanța de judecată poate obliga comisia locală și comisia județeană de fond funciar la atribuirea unui teren în compensare pe izlaz, chiar în lipsa avizului prealabil al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale și a acordului cetățenilor, în cazul în care nu există dovezi de depunere a demersurilor în acest sens de către comisiile de fond funciar?”.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

Te-ar putea interesa și:



judge-s-gavel-book-wooden-table_99433-270.jpg

În şedinţa din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluționat două sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunțate următoarele soluții:

Decizia nr.2  în dosarul nr.2433/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul penal nr.11252/256/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma „săvârşirea faptei” prevăzută de dispoziţiile art. 296 din Codul de procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înţelege „data încetării inacţiunii” (data „epuizării” infracţiunii de abandon de familie) sau „data consumării infracţiunii” (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate)”.

Stabileşte că: “În cazul infracţiunii de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, –  de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârşirea faptei.

Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoaşterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării, și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale”.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

 

 

Decizia nr.3  în dosarul nr.1412/1/2019

 

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 5916/99/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „În cazul infracțiunii prevăzută de art.18alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracțiuni își păstrează autonomia, existând un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea prevăzută de art. 18alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”.

Stabileşte că folosirea sau prezentarea cu rea-credință de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârșită de către aceeași persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conținutul infracțiunilor de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

Sursa: ICCJ

 

Te-ar putea interesa și:



Un-rinichi-sau-datele-personale-ale-altcuiva_.png

Instanța: Judecătoria Sectorului 2 București

Nr. Hotărârii: 7764/2019

Sursa: rolii.ro

Situația de fapt. Ce s-a întâmplat pe scurt?

Reclamantul (îl vom numi Andrei ca să ne fie mai ușor) a dat în judecată Vodafone România pentru că o alta persoană (necunoscută în prezentul dosar) i-a folosit datele de identificare pentru a face un abonament RED 25 Plus în numele acestuia pentru a intra în posesia unui Iphone X nou-nouț.

Andrei a aflat de această situație atunci când a primit factura pe e-mail, factură pe care a și plătit-o pentru a nu i se întrerupe serviciile de telefonie mobilă.

Ulterior, reclamantul a dat în judecată Vodafone România solicitând, printre altele, daune morale pe tărâmul răspunderii civile delictuale pentru fapta salariaților Vodafone de a nu proceda la identificarea persoanei care a făcut abonamentul în numele lui.

S-a menționat, totodată, că în cauza de față sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, după cum urmează:

a) fapta ilicită – prin care a fost încălcat un drept și a fost cauzat un prejudiciu – alocarea unui nou abonament voce și achiziționarea unui telefon mobil marca Apple Iphone X, de către o terță persoană, cu utilizarea datelor personale ale reclamantului și implicit emiterea unei facturi semnificative pe numele subsemnatului.

b) săvârșirea cu vinovăție, constând în intenția, neglijența sau imprudența celui care a acționat – terțul a achiziționat un telefon cu o valoare de piață semnificativă, fără a-i fi verificată identitatea de către salariatul pârâtei și fără a încheia și semna un contract. Angajatul societății pârâte avea obligația să legitimeze și să identifice persoana respectivă.

c) existența unui prejudiciu – rezultatul dăunător de natură patrimonială, nepatrimonială, ca efect al încălcării drepturilor și interesului legitim – a achitat o factură cu o valoare enormă față de valoarea lunară a abonamentului, determinând o diminuare a patrimoniului subsemnatului. De asemenea, a fost necesar să aloce un timp mai mult decât rezonabil soluționării acestei situații, prin învoirea de la serviciu și prin deplasare personală din Călărași până la sediul pârâtei, întrucât aceasta nu a dat curs sesizărilor transmise în format electronic.

 

Te-ar putea interesa și:

 

d) raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită – s-a produs un prejudiciu moral, nefiind respectată confidențialitatea ce trebuia păstrată cu privire la datele cu caracter personal, fiind distrusă încrederea în serviciile prestate de societatea pârâtă. Stresul și pierderea de timp au avut efecte negative, iar după după ce a fost sesizată, societatea pârâtă nu a dat dovadă că înțeles consecințele produse prin fapta sa, în vederea evitării apariției în viitor a unor situații similare.

Potrivit reclamantului, conform art. 5 din GDPR, datele cu caracter personal trebuie să fie prelucrate într-un mod care să asigure securitate adecvată a datelor cu caracter personal, inclusiv protecția împotriva procesării neautorizate sau ilegale și împotriva pierderi accidentale, distrugeri sau deteriorări, utilizând corespunzător măsuri tehnice sau organizatorice corespunzătoare.

De asemenea, dispozițiile art. 32 din Regulament stabilesc clar obligația operatorilor de a asigura confidențialitatea, integritatea, disponibilitatea și rezistența continuă a sistemelor și serviciilor de prelucrare, dar și capacitatea de a restabili disponibilitatea datelor cu caracter personal și accesul la acestea în timp util în cazul unui incident de natură fizică sau tehnică.

Persoana fizică identificată sau identificabilă, definită „persoană vizată” în sensul GDPR (art. 4 pct. 1), adică persoană vizată de prelucrarea datelor sale cu caracter personal de către un operator de date cu caracter personal, poate pretinde de la operatorul care nu respectă prevederile GDPR daune materiale sau morale. Astfel, potrivit art. 79 alin. 1 din GDPR “fără a aduce atingere vreunei căi de atac administrative sau nejudiciare disponibile, inclusiv dreptului de a depune o plângere la o autoritate de supraveghere în temeiul articolului 77, fiecare persoană vizată are dreptul de a exercita o cale de atac judiciară eficientă în cazul în care consideră că drepturile de care beneficiază în temeiul prezentului regulament au fost încălcate ca urmare a prelucrării datelor sale cu caracter personal fără a se respecta prezentul regulament”.

Conform art. 82 alin. 1 din GDPR, orice persoană care a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a unei încălcări a Regulamentului, are dreptul să obțină despăgubiri de la operator și, corelativ, orice operator implicat în operațiunile de prelucrare este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de operațiunile sale de prelucrare care încalcă regulamentul (art. 82 alin. 2 din GDPR). Exonerarea de răspundere este posibilă doar dacă operatorul dovedește că nu este răspunzător în niciun fel pentru evenimentul care a cauzat prejudiciul (art. 82 alin. 3 din GDPR), ceea ce înseamnă că răspunderea este angajată și în caz de culpă.

Potrivit art. 33 alin. 1 din GDPR “în cazul în care are loc o încălcare a securității datelor cu caracter personal, operatorul notifică acest lucru autorității de supraveghere competente în temeiul articolului 55, fără întârzieri nejustificate și, dacă este posibil, în termen de cel mult 72 de ore de la data la care a luat cunoștință de aceasta, cu excepția cazului în care este susceptibilă să genereze un risc pentru drepturile și libertățile persoanelor fizice.”

Rezultă astfel că societatea pârâtă avea obligația legală de a efectua toate demersurile necesare pentru a verifica și clarifica situația, pentru a anunța autoritățile competente și pentru a întreprinde acțiuni în vederea preîntâmpinării  unor astfel de situații. Lipsa unei reacții prompte din partea societății pârâte nu face decât să încurajeze astfel de procedee, fie din partea salariaților, fie din partea terților, beneficiari de telefoane achiziționate fraudulos.

 

 

Rezultă astfel că societatea pârâtă avea obligația legală de a efectua toate demersurile necesare pentru a verifica și clarifica situația, pentru a anunța autoritățile competente și pentru a întreprinde acțiuni în vederea preîntâmpinării  unor astfel de situații. Lipsa unei reacții prompte din partea societății pârâte nu face decât să încurajeze astfel de procedee, fie din partea salariaților, fie din partea terților, beneficiari de telefoane achiziționate fraudulos.

 

Ce a decis instanța?

Instanța a „dat dreptate” reclamantului și a hotărât angajarea răspunderii Vodafone România pentru fapta angajaților săi de a nu proceda la verificarea identității persoanei care a făcut abonamentul în numele reclamantului prin plata unor daune morale de 2000 de lei. 

„La stabilirea faptei ilicite, instanța are în vedere și aplicabilitatea dispozițiilor Regulamentului nr. 679/2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (în continuare, „Regulament”) ,raportat la data intrării în vigoare a acestui act normativ – 25.05.2018, și data încheierii contractului – 26.06.2018, dispoziții pe care în mod corect reclamantul și-a întemeiat acțiunea.

Astfel, conform art. 4 pct. 1, 2 și 7 din Regulament, pârâta deține calitatea de operator , iar informațiile reclamantului, a căror accesare a fost permisă de pârâta – CNP, adresă de domiciliu, telefon, cetățenie, reprezintă fără îndoială date cu caracter personal, operațiunea de utilizare și accesare a acestora reprezentând „prelucrare”, în sensul Regulamentului. Conform art. 5 alin. 1 lit. a) și f) din Regulament, datele cu caracter personal se impun a fi prelucrate în mod legal, echitabil și transparent față de persoana vizată, iar operațiunea de prelucrare trebuie realizată într-un mod care asigură securitatea adecvată acestora, inclusiv protecția împotriva prelucrării neautorizate sau ilegale și împotriva pierderii, a distrugerii sau a deteriorării accidentale, prin luarea de măsuri tehnice sau organizatorice corespunzătoare (“integritate și confidențialitate”) . Cu privire la legalitatea prelucrării, trebuie subliniat că în speță nu au fost respectate dispozițiile art. 6 alin. 1 din Regulament, accesarea datelor personale ale reclamantului fiind realizată fără consimțământul persoanei vizate și fără un temei legal în dreptul intern . Totodată, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile de excepție ale art. 6 alin. 4, care permit prelucrarea fără consimțământ, sarcina probei acestor cazuri revenind pârâtei și nefiind complinită.

 

 

Răspunderea operatorului pentru prelucrarea datelor cu caracter personal cu nesocotirea principiilor sus-expuse intervine în temeiul art. 5 alin. 2, raportat la art. 24 din Regulament, care stabilesc în sarcina acestuia obligația de a pune în aplicare o politică adecvată de protecție a datelor cu caracter personal și de a implementa măsuri tehnice și administrative eficiente pentru a atinge acest rezultat . Or, prin modalitatea în care pârâta a acționat – fără a putea dovedi că reclamantul a semnat contractul de abonament, fără a proba parcurgerea unei eventuale operațiuni de legitimare a persoanei care a încheiat contractul și fără a prezenta un mandat (în cazul încheierii acestuia de către un terț), s-au nesocotit flagrant dispozițiile legale privind prelucrarea datelor cu caracter personal, sus-citate.

c) Cu privire la cea de-a treia condiție, și aceasta este îndeplinită, din moment ce, la data săvârșirii faptei ilicite, presupusul se afla în exercitarea atribuțiilor conf erite de către angajatorul său, aspect necontestat.

d) În ceea ce privește raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu , se reține că în cauză legătura de cauzalitate este directă, lanțul cauzal nefiind întrerupt : urmare a acțiunii prepusului pârâtei, a fost posibilă încheierea pe numele reclamantului a unui contract de către o persoană rămasă neidentificată.

e ) Referitor la prejudiciul cauzat , instanța reține, cu titlu preliminar, că, raportat atât la conținutul acțiunii introductive, cât și la precizările incluse în răspunsul la întâmpinare, prin prezenta acțiune se solicită exclusiv repararea prejudiciului moral.

KIT GDPR Premium

 

La modul general, î n ceea ce privește condițiile reparării prejudiciului, se reține că dreptul de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare se naște dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv ca prejudiciul să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Referitor la caracterul cert al prejudiciului, se reține că prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât sub aspectul existenței, cât si al întind erii sale. Este considerat cert prejudiciul actual, precum și prejudiciul viitor , în măsura în care sunt sigure atât apariția acestui prejudiciu, cât și posibilitatea de a fi determinat .

Sub aspectul evaluării prejudiciului , instanța are în vedere faptul că daunele morale nu pot fi probate, ci cuantumul acestora trebuie să fie echitabil, de natură a oferi o compensație rezonabilă, prin raportare la consecințele negative concrete suferite de reclamant pe plan psihic, gravitatea vătămării, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat faptul că se prezumă existența unui prejudiciu moral din simpla accesare a datelor cu caracter personal de către o terță persoană (neidentificată), devenită posibilă prin concursul pârâtei.

Totodată , instanța are în vedere și principiul potrivit căruia antrenarea răspunderii civile delictuale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. Or , instanța apreciază suma de xxxxx euro solicitată cu titlu de daune morale ca fiind vădit disproporționată și neavând un caracter de reparație a unui prejudiciu suferit, ci, mai degrabă, de îmbogățire fără just temei a reclamantului .

Pentru a reține astfel, se are în vedere vătămarea concretă adusă reclamantului , constând în starea de stres cauzată acestuia prin emiterea unei facturi care includea în sarcina sa costuri pe care nu le-a contractat, de o valoare medie , precum și faptul că durata de soluționare a sesizării reclamantului a fost de o lună, aspect necontestat de pârâtă. Totodată, se are în vedere și faptul că aspectele semnalate de reclamant au ocazionat în sarcina acestuia deplasări din localitatea rurală de domiciliu a acestuia la sediul pârâte i , ca urmare a refuzului pârâtei de a da curs sesizărilor electronice formulate , aspect, de asemenea, necontestat.

Nu în ultimul rând, se are în vedere și atitudinea pârâtei, care a încercat a minimiza prejudiciul produs prin ajustarea soldului facturilor și a remediat situația semnalată anterior sesizării instanței.

Pe cale de consecință, pentru a asigura un echilibru just între dimensiunea punitivă si cea reparatorie a daunelor morale, dar și a evita crearea premiselor pentru o eventuală îmbogățire fără justă cauză a reclamantului , neputându-se corecta consecințele unei fapte ilicite printr-un alt abuz, instanța urmează a admite în parte cererea formulată, în limita sumei de 2000 lei cu titlu de daune morale , pe care instanța o apreciază ca fiind su ficientă și rezonabilă ȋn cauză.

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



grey-marble-column-details-building_1359-886.jpg

În ședința din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, legal constituit în fiecare cauză, a soluționat cinci recursuri în interesul legii, fiind pronunțate următoarele soluții:

Decizia nr.1 în dosarul nr.2236/1/2019

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările si completările ulterioare și art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă [fost art. 452 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă de la 1865], sumele destinate plății drepturilor salariale, aflate în conturi deschise la unitățile de trezorerie și societăți bancare, nu pot face obiectul executării silite prin poprire.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.2 în dosarul nr.2411/1/2019

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 şi art. 34 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac atunci când acestea vizează soluţiile pronunţate de instanţele anterioare asupra cererii accesorii formulate în proces de părţi, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

 

 

Decizia nr.3 în dosarul nr.2412/1/2019

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.4 în dosarul nr.1141/1/2019

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și stabilește că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, când pedeapsa amenzii se adaugă pedepsei închisorii, amenda penală se execută, chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunțată, în ședință publică, azi 20 ianuarie 2020.

Decizia nr.5 în dosarul nr.885/1/2019

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:

În soluționarea cererilor formulate de către titularii de librete C.E.C. de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme, având ca obiect obligarea C.E.C. Bank S.A. și a Statului Român la restituirea sumelor depuse şi a dobânzii aferente, actualizate cu indicele de inflaţie, nu sunt aplicabile dispozițiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2008, cu completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

După redactarea considerentelor şi semnarea deciziilor, acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



businessman-boxing-gloves-fighting-against-another-businessman-business-competition_7504-272.jpg

Ce este numele de domeniu? Dar marca?

Pornind de la cadrul normativ, în speță Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, în conformitate cu art. 2, poate să constituie marcă orice semn care este susceptibil de reprezentare grafică (precum cuvintele, numele de persoane, literele, cifrele, elementele figurative, formele tridimensionale, semnalele sonore, ș.a.m.d.), condiția fiind aceea că semnele precizate să permită distingerea produselor sau serviciilor unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

Pe de altă parte, domeniul de internet a fost definit ca fiind un drept de folosință exercitat asupra unei denumiri pe Internet, căreia îi este asociat un website.

Ce se întâmplă în situația în care avem un conflict între numele de domeniu și marcă? Ce va prevala în această situație?

Prin raportare la sfera de drept internațional, vom avea în vedere Convenția Uniunii de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale, revizuită la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925 şi Londra la 2 iunie 1934. În cadrul art. 1, alin. (2) din Convenție, obiectul protecției proprietății industriale este unul multiplu, în care includem: brevete de invenție, modele de utilitate, desene sau modele industriale, mărci de fabrică sau comerț, nume comercial, indicații de proveniență sau denumiri de origine (alături de reprimarea concurenței neloiale)[i]. Prin interpretarea acestor dispoziții, numele de domeniu este exceptat de la atare protecție.

Dreptul asupra mărcii sau a indicaţiei geografice este dobândit şi protejat prin înregistrarea acestora la OSIM în condiţiile Legii nr. 84/1998 privind înregistrarea mărcilor şi indicaţiilor geografice, modificată şi completată prin Legea 66/2010[i]. În raportul nume de domeniu-marcă, platforma online osim.ro reliefează, cu trimitere la jurisprudența internă din anul 2007, în speță la Decizia nr. 2279/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția civilă și de proprietate intelectuală, faptul că, la existența unui conflict între marcă și numele de domeniu de Internet, dacă se dovedește reaua-credință la achiziționarea numelui de domeniu  (achiziționarea numelui de domeniu fără legătură cu propriile activități comerciale, dar care sunt identice cu marca protejată), există răspundere a persoanei pentru atare acțiune și atrage anularea înregistrării numelui de domeniu. 

 

 

Se remarcă faptul că, în caz de conflict la înregistrarea unui domeniu de Internet între două societăți, dacă niciuna nu deține marcă proprie, numele comercial va avea câștig de cauză.

Pe de altă parte (cu trimitere la alte articolele de specialitate), cazurile de anterioritate a numelui de domeniu în fața mărcii și succesul acestor spețe în fața arbitrilor și a instanțelor de drept comun demonstrează că acele “alte drepturi” de care solicitantul mărcii trebuie să țină cont la înregistrare sunt, printre altele, și drepturile asupra numelor de domenii. În România, anularea unei mărci poate fi cerută dacă prin înregistrarea acestora se aduce atingere unor drepturi, care au fost  dobândite anterior: drepturi de autor, desene, modele sau alte drepturi de proprietate industrială.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Practică internă din 2008 relevă faptul că, în cazul unei acțiuni în anularea înregistrării abuzive de către pârâtă a unui nume de domeniu-în fața instanței de fond s-a statuat faptul că data constituirii reclamantei prin înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului București (data de 19 mai 1999) cu un anumit nume comercial și înregistrarea mărcii de către pârâtă în data de 18 decembrie 2003 (alături de înregistrarea ulterioară a numelui său de domeniu)- aceasta (acțiunea) va fi respinsă ca neîntemeiată. Instanța a decis în acest sens că nu se poate opune marca înregistrată ulterior pentru anularea numelui de domeniu pe care l-a înregistrat pârâta (Sentința civilă nr. 233 din 5 februarie 2008, Tribunalul București).

 

KIT GDPR Premium

 

Ulterior acestei sentințe a fost formulat apel. Prin Decizia civilă nr. 215/2008, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, dispunând anularea înregistrării în beneficiul pârâtei a numelui său de domeniu, alături de obligarea sa la desființarea site-ului din speță.

Instanța a statuat că înregistrarea numelui său comercial îi conferea reclamantei îndreptățirea de a pretinde terților abținerea de la orice acțiune de natură a aduce atingere dreptului său. Mai mult decât atât, prin includerea în numele de domeniu al pârâtei a numelui comercial al reclamantei (fără dovedirea existenței unui drept sau interes legitim), pârâta ar fi acționat cu rea-credință.

În recurs, prin Decizia nr. 5889/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, a statuat faptul că terții sunt obligați să se abțină de la orice act care ar putea să aducă atingere unui drept de proprietate industrială ocrotit, iar includerea numelui comercial al reclamantei în numele de domeniu urma să genereze confuzie în rândul consumatorilor.

Cu toate acestea, se remarcă la nivel practic faptul că, indiferent dacă o companie ar deține o marcă înregistrată, altcineva poate să aibă numele de domeniu. În această situație, exemplul cel mai bun este existența mai multor companii care au înregistrată o marcă pentru diferite bunuri sau servicii.

Prin raportare la jurisprudența internațională, în caz de conflict sau risc de confuzie între numele de domeniu și marcă, evaluarea se va face prin raportare la activitatea reală a unei societăți care solicită drepturi ,,anterioare”.

Vrei să înregistrezi o marcă la OSIM? Te putem ajuta. Scrie-ne aici

 

 

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



people-old-young-hand-holding-with-sunset-background_34152-356.jpg

O decizie relevantă în materie de constituționalitate referitoare la dispozițiile art. 126, alin. (6) privind măsurile de protecție care se pot dispune în cursul urmăririi penale (odată cu acordarea statutului martorului amenințat), are în vedere modalitatea în care se dispun și se mențin aceste măsuri, prin raportare la situația de pericol existentă.  Atare măsuri au în vedere protecția martorului amenințat și sunt conturate în materie procesual penală prin raportare la situațiile existențe în practică – atunci când există ,,suspiciunea rezonabilă” că elemente precum viața, integritatea corporală, bunurile, libertatea sau activitatea sa profesională ar putea să fie puse în pericol, fiind o urmare a datelor furnizate către organele judiciare.

Măsurile de protecție ce se pot dispune în cursul urmăririi penale, concomitent cu acordarea statutului martorului amenințat, sunt variate, cu titlu de exemplu enunțăm :

  • Supravegherea și paza locuinței martorului amenințat;
  • Asigurarea unei locuințe temporare;
  • Protecția datelor de identitate ale martorului, acordându-se astfel un pseudonim pe care martorul îl va folosi la semnarea declarației sale;
  • Însoțirea martorului sau a membrilor săi de familie în cursul deplasărilor făcute;
  • Asigurarea protecției martorului sau a membrilor săi de familie în cursul deplasărilor;

Audierea martorului fără să fie necesară și prezența sa fizică, prin mijloace audiovideo de transmitere, cu respectarea condiției distorsionării vocii și a imaginii, când restul măsurilor nu sunt suficiente.

 

 

Atare măsuri sunt dispuse, în cursul urmării penale, de către procuror (din oficiu, sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal), în conformitate cu art. 126, alin. (2) din Codul de procedură penală.

Legea procesual penală prevede și consemnarea datelor de identitate ale martorilor asupra cărora au fost instituite măsuri dintre cele prevăzute anterior, într-un registru special, la care au acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, în condiții de confidențialitate.

Actul prin care se dispune acordarea statutului de martor amenințat și prin care se aplică măsurile de protecție precizate anterior, este ordonanța procurorului, care se va motiva și se va păstra în condiții de confidențialitate, în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol.

 

Este de obligația procurorului de a verifica, după cum precizează și legea, la intervale de timp ,,rezonabile”, dacă se mai mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție și, în caz contrar, de a dispune încetarea acestora. Încetarea măsurilor se va dispune prin ordonanță motivată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate este reprezentat de art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevede faptul că măsurile anterior precizate privind protecția martorului amenințat se mențin pe tot parcursul procesului penal, dacă starea de pericol nu a încetat. În motivarea Curții Constituționale a României, s-a arătat faptul că art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală a determinat o practică judiciară neunitară, întrucât nu este stabilit organul judiciar competent care se va pronunța asupra măsurilor de protecție ale martorului în faza de judecată.

 

Practica neunitară a fost generală de aprecierea instanțelor ordinare în sensul fie de autoatribuire a acestei competențe, fie de a transpune competența în sfera atribuțiilor procurorului. Criticile în materie de constituționale continuă, Curtea precizând faptul că prezentul articol nu prevede nici modalitatea în care se fac verificările, în sensul dacă ele sunt sau nu periodice și nici intervalul de timp la care se vor efectua verificările.
Omisiunea legiuitorului român este reflectată și în situația în care sunt reglementate numai soluțiile de mențiere a măsurilor de protecție numai în faza de judecată, nu și soluția încetării acestora. Se apreciază totodată faptul că legea procesual penală nu prevede printr-o normă distinctă competența instanțelor de judecată de a verifica măsurile de protecție și nici actul prin care instanța de judecată ar putea dispune menținerea sau încetarea măsurilor de protecție. Deci, structura prezentului articol vizează aprecierea prin raportare la măsurile preventive dispuse de către procuror în cursul urmăririi penale, în sensul existenței unei competențe de verificare a acestor măsuri în procedura de cameră preliminară și în procedura de judecată (instanța de fond). În sensul precizat, atunci când nu mai sunt temeiuri care să determine necesitatea menținerii unei măsuri, măsura va înceta. Prin raportare la dispozițiile Codului de procedură penală, acestea nu ar prevede în mod clar, categoric, organului judiciare ce ar avea competența de pronunțare asupra măsurilor de protecție precizate mai sus. Omisiunea există și în privința modalității de exercitare a competenței, dar și în privința menținerii măsurilor de protecție. Precizează Curtea Constituțională a României faptul că prevederile în materie procesual penală sunt ,,lipsite de claritate, precizie și previzibilitate”, în completă contradicție cu dispozițiile Constituției României, în speță art. 1, alin. (5). Conform acestuia din urmă, în România este obligatorie respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor verificările.

 

Curtea Constituțională a României face raportarea și la art. 24 din Constituție și la art. 21, pe care le va corobora cu dispozițiile art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală, în sensul că există o restrângere care se va realiza în mod excepțional asupra dreptului la apărare al inculpatului, nefiind menționată astfel modalitatea și procedura în care se va verifica necesitatea menținerii unei atare măsuri de protecție. Totodată, Curtea Constituțională remarcă și omisiunea legiuitorului asupra modalității de încetare a măsurilor și a unei proceduri expres reglementate în acest sens. Se consideră astfel de către judecătorul constituțional faptul că se realizează în acest fel o restrângere nelegală a exercitării dreptului la apărare. A fortiori, se precizează că administrarea probei cu martori în cursul judecății, în situația în care se mențin măsurile de protecție care au fost dispuse în cursul urmăririi penale, deși nu mai există necesitatea menținerii măsurilor, poate să determine nulitatea relativă a probelor care au fost obținute prin acest mod.

Deci, Curtea Constituțională a României a constatat faptul că prevederile art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, realizându-se în acest fel încălcarea dreptului la apărare (derivat din dreptul la un proces echitabil) și raportat la Constituția României, dar și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



lovers-broken-heart_89224-2731.jpg

În minuta Deciziei nr. 33, Dosar nr. 2023/1/2019, Ședința din 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat asupra divorțului realizat prin procedura medierii.

Temeiul unei atare situații a fost reprezentat de existența mai multor orientări la nivel de jurisprudență. Astfel, s-a apreciat faptul că anumite instanțe nu au luat în considerare încheierea unui acord de mediere cu privire la procedura divorțului, statuând asupra faptului că atare acțiune nu poate să formeze obiectul procedurii de mediere[i]. Per a contrario, instanțele puteau însă avea în vedere în procedura de soluționare a cauzelor înțelegerea dintre părți în materie de ,,formă” a divorțului, dar și posibilitatea soluționării cererilor accesorii divorțului (relevantă în acest sens fiind Sentința civilă nr. 2520/06.11.2018 pronunțată de Judecătoria Tulcea)[ii].

Alte instanțe de judecată, tot prin raportare la sfera jurisprudențială, au apreciat că se va putea ,,lua act” de acordul de mediere încheiat de către părți în procedura divorțului, cu respectarea principiului interesului superior al minorului (relevantă în acest sens fiind Sentința civilă nr. 551/01.09.2016 pronunțată de Judecătoria Șimleul Silvaniei)[i].

 

 

Cu toate aceste orientări jurisprudențiale distincte, care este regula ce se va aplica de către instanțele de judecată și ce norme vor avea prioritate la dorința părților de a consfinți divorțul printr-un acord de mediere și, implicit, de a evita o procedură ,,aparent anevoioasă” în cadrul instanțelor de judecată?

Regula aplicabilă în această situație este aceea conform căreia acordul de mediere ar reprezenta numai un început de dovadă a existenței unui acord de voință, care va necesita consfințirea sa și în procedura de judecată.

Cu privire la această situație, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că, în interpretarea dispozițiilor art. 2, alin. (4), art. 59, alin. (2) și art. 64, alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, instanța de judecată nu poate să consfințească acordul de mediere referitor la înțelegerea părților privind desfacerea căsătoriei. Per a contrario, cu privire la cererile și aspectele accesorii ale divorțului, instanța de judecată poate să consfințească un atare acord[i].

 

[i]http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/RIL/dec_rc_09_12_2019.pdf.

 

 

[i]Ibidem.

[i]http://www.mpublic.ro/ro/content/ril-civil-din-data-de-060920191.

[ii]Ibidem.

 



uber.jpg

Îți amintești de amenda aplicată de către ANSPDCP în 2018 (înainte de aplicarea GDPR în România) companiei UBER pentru breșa de securitate din 2016? Dacă nu îți amintești, nu îți face probleme, vom detalia în continuare tot ce trebuie să știi despre acest caz. Nouă ni se pare un caz interesant pentru că releva informații importante despre (1) modalitatea de desfășurare concretă a investigației ANSPDCP la sediul Uber; (2) mecanisme contractuale interesante între operatori și persoane împuternicite prin explicarea relațiilor dintre companiile afiliate Uber și (3) clarificarea anumitor elemente de drept în zona sferei online.

Nr. Hotărârii: 8719/2018, rămasă definitivă prin respingerea apelului la Tribunalul București

Instanța: Judecătoria Sectorului 1 București

Sursa: rolii.ro

Ce s-a întâmplat?

Conform informațiilor transmise de Uber prin intermediul plângerii contravenționale, în urma unei breșe de securitate a aplicației Uber, datele cu caracter personal a aproximativ 30.000 de persoane fizice au fost compromise (șoferi și călători Uber). Echipa de securitate a companiei a stabilit că persoana neautorizată, care acționase împreună cu o a doua persoană, a obținut acces la un cod sursă stocat pe o pagină pusă la dispoziția UBER de un furnizor de servicii cloud, numită GitHub. Utilizând credențialele acolo disponibile, persoana neautorizată (exterioară organizației) a reușit să acceseze și să descarce anumite date arhivate privind Șoferii și Călătorii Uber.

Echipa de securitate a stabilit rapid modul de acces, a închis accesul persoanelor neautorizate și a luat celelalte măsuri pentru a confirma faptul că persoanele au distrus și nu vor utiliza sau disemina informațiile în continuare. De asemenea, Uber a implementat măsuri suplimentare pentru îmbunătățirea securității datelor, inclusiv instituirea autentificării prin recurs la două elemente (two-factor authentication – user și parolă, plus un alt element exterior pe care numai userul autorizat ar putea să îl cunoască) pentru GitHub.

Accesul neautorizat la aceste date a început pe 13 octombrie 2016 și a ținut până pe 15 noiembrie 2016.

Întrucât printre persoanele fizice vizate se aflau și cetățeni români, ANSPDCP a sancționat în luna mai 2018 (cu doar câteva zile înainte de aplicarea GDPR), în urma unei investigații care s-a întins pe câteva luni, compania UBER SYSTEMS ROMÂNIA S.R.L. cu amendă și cu sancțiunea complementară de a notifica cei 30.000 utilizatori cu privire la breșa de securitate din anul 2016 și de a plăti amenzi cominatorii în cuantum de 5.000 lei/zi întârziere până la notificarea efectivă a utilizatorilor.

 

 

Uber a atacat procesul-verbal de constatare a contravenției în instanță și a câștigat la Judecătoria Sectorului 1 București. ANSPDCP a formulat apel împotriva hotărării și a pierdut la Tribunalul București. Pentru că în acest caz sunt informații importante despre interpretarea normelor privitoare la protecția datelor cu caracter personal, în continuare, vom prezenta sintetic apărările Uber, apărările ANSPDCP și concluziile instanței de judecată.

 

Apărările Uber pe scurt

1. Uber Systems Romania SRL nu poate fi trasă la răspundere pentru eventualele breșe de securitate, deoarece nu este operator de date, ci o persoană împuternicită a operatorului de date UBER BV cu sediul în Olanda. Conform argumentelor Uber, compania UBER BV cu sediul în Olanda este operatorul de date inclusiv pentru utilizatorii din România. Uber a detaliat mecanismul contractual prin care a reușit să scoată Uber Systems Romania SRL din sfera răspunderii în România:

„În ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal ale utilizatorilor aplicației Uber, operatorul de date cu caracter personal este Uber BV pentru toți utilizatorii – Călători și Șoferi – care se află în afara Statelor Unite ale Americii (așa cum rezultă inclusiv din Termenii și Condițiile de folosire a aplicației)..

Ca urmare, Uber BV este operatorul care colectează și care ulterior prelucrează datele cu caracter personal ale utilizatorilor aplicației, inclusiv ale utilizatorilor de pe teritoriul României, în special deoarece aceste este singurul deținător al licenței de utilizare a aplicației Uber în afara Statelor Unite. Colectarea și prelucrarea datelor cu caracter personal se realizează în scopurile și în conformitate cu Politica de Confidențialitate a Uber BV.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În ceea ce o privește pe Uber Systems România, activitatea acesteia nu are o implicare directă în operarea propriu-zisă a aplicației Uber. Uber Systems România realizează activități de marketing și suport pentru Uber B.V. (…)

Așadar, Uber Systems România nu este operator de date cu caracter personal în ceea ce privește utilizatorii aplicației. Uber Romania oferă anumite servicii de asistență pentru Uber B.V., respectiv asistență pentru clienți și marketing, și acționează în calitate de persoană împuternicită de către operator pentru Uber B.V. în acest scop specific.

Acest aspect rezultă din Acordul de procesare a datelor din data de 31.03.2016 încheiat între Uber BV și afiliații săi, printre care și Uber Systems România , care stipulează foarte clar:

a) Uber BV este operatorul de date cu caracter personal al utilizatorilor din afara teritoriilor Statelor Unite ale Americii; acesta este de asemenea și exportator al datelor personale colectate, date pe care afiliații acestuia urmează să le proceseze în conformitate cu Contractul și cu standardele Uber BV (așa cum rezultă din preambulul Acordului și din Anexa 1 la Clauzele contractuale standard anexate Acordului);

b) că Uber Systems Romania este doar persoană împuternicită să prelucreze date cu caracter personal după instrucțiunile Uber BV;, operațiunile de prelucrare și scopul acestora sunt descrise în Acord (în special Anexa 1 la Clauzele contractuale standard anexate Acordului);

c) care sunt datele cu caracter personal exportate, scopul și modul prelucrării acestora (Clauza 3 și Anexa 1 la Contract, astfel cum a fost ulterior completată);

d) care sunt drepturile utilizatorilor aplicației (persoanele vizate de la care se colectează datele) față de UberBV, față de afiliații acestuia și inclusiv față de subcontractorii agreați (Clauza 3 a Contractului) și cum se exercită acestea.”

Din păcate, instanța a admis plângerea contravențională pe altă argumentație, și nu a răspuns la această apărare, considerând-o ca nerelevantă pentru soluționarea cauzei, dar a oferit un indiciu important: „Referitor la apărările intimatei în sensul că a admite că Uber Systems ROMANIA S.R.L. nu este responsabilă de modalitatea de prelucrare a datelor si implicit de asigurarea securității acestora, înseamna a se ajunge în situația în care societatea nu ar raspunde sub nicio formă pentru încălcarea legilor romane privind protecția datelor, în măsura în care operatorul este situat în afara Romaniei, deși prelucreaza datele persoanelor fizice situate pe teritoriul Romaniei, prin mijloace de comunicatii electronce va fi înlăturată ca nerelevantă, întrucât în cauză s-a pus în discuție doar raspunderea contravențională a societății petente.”

KIT GDPR Premium

 

2. Dispozițiile Legii nr. 506/2004 (legea în baza căreia s-a sancționat) nu sunt aplicabile întrucât nici Uber BV nici Uber Systems România deoarece aceștia nu sunt furnizori deservicii de comunicații electronice destinate publicului.”

Este foarte important a se face distincția între servicii ale societății informaționale, pe de o parte, și servicii de comunicații electronice, pe de altă parte.

Referitor la cadrul normativ național, petenta a arătat că activitatea de furnizare de rețele si servicii de comunicații electronice este reglementata la nivelul legislației primare de către Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice, aprobata, cu modificări si completări, prin Legea nr. 140/2002, cu modificările si completările ulterioare („OUG nr. 111/2011”). De altfel, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 506/2004 fac trimitere expresa la definițiile relevante prevăzute in cuprinsul OUG nr. 111/2011, inclusiv “rețea de comunicații electronice” (art. 4 alin. (1) pct. 6 din OUG nr. 111/2011), “furnizor de rețele de comunicații electronice” (art. 4 alin. (1) pct. 8 din OUG nr. 111/2011) si “serviciu de comunicații electronice” (art. 4 alin. (1) pct. 9 din OUG nr. 111/2011).

Se observa, așadar, ca, pentru a dobândi calitatea de furnizor de retele/servicii de comunicații electronice, este necesara transmiterea unei notificări către Autoritatea Naționala pentru Administrare si Reglementare in Comunicații (“ANCOM”).  Textul partii introductive a art. 6 alin. (1) din OUG nr. 111 /2011 face referire la “orice persoana care intenționează sa furnizeze rețele de servicii de comunicații electronice”, care “are obligația să transmită ANCOM o notificare (…)”, ceea ce inseamna ca, in lipsa/anterior transmiterii unei notificări către ANCOM, persoana respectiva nu are calitatea de furnizor de retele/servicii de comunicații electronice. De asemenea, transmiterea notificării se realizeaza “in scopul realizării unei evidente oficiale a furnizorilor”, calitatea de furnizor de retele/servicii de comunicații electronice avand-o, deci, persoanele care sunt inscrise in evidenta oficiala realizata de ANCOM pe baza notificărilor transmise.

Având in vedere, printre altele, dispozițiile art. 6 si art. 8 din OUG nr. 111 /2011, președintele ANCOM a emis Decizia nr. 987/2012 privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice. Acest act normativ reglementează atat procedura de notificare a intenției de a furniza retele/servicii de comunicații electronice, cat si drepturile si obligațiile generale ale persoanelor care au dobândit calitatea de furnizor de rețele/servicii de comunicarii electronice în urma transmiterii notificarii (autorizația generală).

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 987/2012, „Solicitantul care a realizat notificarea în termenul și în condițiile prevăzute de prezenta decizie este considerat furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice pentru tipurile de rețele ori de servicii de comunicații electronice indicate în notificare, denumit în continuare furnizor, și dobândește drepturile și obligațiile specifice prevăzute de autorizația generală pentru tipurile de rețele sau de servicii de comunicații electronice indicate în notificare, de la data prevăzută la art. 5 alin. (4) sau (5), după caz.” .

Așadar, calitatea de furnizor de r etele/servicii de comunicații electronice este dobândita de solicitantul care a transmis notificarea cu respectarea termenelor si cerințelor legale, in lipsa transmiterii notificării neexistand calitatea de furnizor de retele/servicii de comunicații electronice. De altfel, textul art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 987/2012 si interpretarea acestuia sunt in deplin acord cu prevederile art. 6 alin. (1) din OUG nr. 111/2011, citate in cuprinsul paragrafului 73 de mai sus, si cu interpretarea ce rezulta din acestea, menționata in cuprinsul aceluiași paragraf.

Astfel, calitatea de furnizor de servicii de comunicații electronice este detinuta de persoanele inscrise in Registrul public al furnizorilor de retele/servicii de comunicații electronice, disponibil pe pagina de internet http://www.ancom.org.ro/furnizoricomunicatii-electronice_133, inscriere care se realizeaza in urma transmiterii unei notificări cu respectarea termenelor si cerințelor legale. Or, U___ nu este inscrisa in registru si, ca urmare, nu are calitatea de furnizor de servicii de comunicații electronice.

A menționat ca, potrivit dispozițiilor art. 142 pct. 1 din OUG nr. 111 /2011, “furnizarea rețelelor sau a serviciilor de comunicații electronice de către o persoană care nu este autorizată în condițiile art. 6 pentru acel tip de activitate” constituie contravenție.

In orice caz, pentru evitarea oricărui dubiu, petenta a aratat ca, in subsidiar, U___ nici nu avea obligația de a transmite ANCOM notificarea prevăzută la art. 6 din OUG nr. 111/2011, intrucat serviciile furnizate de U___ nu reprezintă servicii de comunicații electronice.

Petenta a susținut că serviciile furnizate de Uber nu reprezintă servicii de comunicații electronice.”

Instanța de judecată a considerat întemeiată această apărare, considerând că Uber nu poate fi subiect activ al faptei contravenționale de a nu notifica persoanele vizate afectate în temeiul Legii nr. 506/2004, deoarece nu are calitatea de furnizor de servicii de comunicații electronice. 

„În ceea ce privește considerarea petentei drept un furnizor de servicii de comunicații electronice care ar consta în întregime/în principal în transmiterea semnalelor prin rețelele de comunicații electronice, prin intermediul internetului, instanța constată că nu s-a făcut dovada că activitatea petentei constă în transmiterea semnalelor prin rețele de comunicații electronice.

Sub acest aspect, instanța constată că nu poate fi confundată activitatea de transmitere a semnalelor prin rețelele publice de comunicații cu prestarea unor servicii prin care se furnizează conținutul informației transmise prin intermediul rețelelor. De asemenea, nu poate fi confundată activitatea de transmitere a semnalelor prin rețelele publice de comunicații cu  serviciile societății informaționale, care potrivit art.1 lit.(c) din Legea nr.365/2002, constau în efectuarea unui serviciu prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului.”

În concluzie, considerând această apărare întemeiată, instanța a admis plângerea contravențională și a anulat procesul verbal de contravenție și nu s-a mai pronunțat cu privire la temeinicia celorlalte apărări Uber, considerându-le nerelevante. Hotărârea instanței a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de către ANSPDCP.

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

 

 

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



scales-justice-gavel-sounding-block-object-law-book-working-with-judge-agreement_28283-1323.jpg

În ședința din data de 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii privind incompatibilitatea judecătorului în materie penală prin Decizia nr. 32, în dosarul nr. 2470/1/2019. În materie de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 64, alin. (3) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate să participe la judecarea aceleiași cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilității în principiu (contestație în anulare, revizuire și recurs în casație).

În materie procesual penală, incompatibilitatea judecătorului este prevăzută în cadrul art. 64 din Codul de procedură penală român, fiind enunțate șase cazuri de incompatibilitate cu privire la judecătorul (cazuri cu aplicabilitate generală), astfel:

  • Judecătorul este incompatibil dacă a fost avocat sau reprezentant al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar în altă cauză;
  • Este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație din cele prevăzut de art. 177 din Codul penal al României cu una dintre părți, cu un subiect procesual prinicpal, ori cu avocatul sau reprezentantul acestora;
  • A fost martor sau expert în cauză;
  • Este tutore sau curator al unei părți, al unui subiect procesual principal;
  • A efectuat acte de urmărire penală în cauză sau a participat în calitate de procuror la orice procedură desfășurată în fața unei instanțe de judecată sau în fața unui judecător;
  • Atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.

Aceste situații sunt prevăzute în Codul de procedură penală și sunt aplicabile cu privire la judecători, la modul general, în cadrul art. 64, alin. (1) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, există situații particulare pe care art. 64 le tratează în alin. (2)-(6). În prezentul articol vom analiza cazurile de incompatibilitate din cadrul alin. (2) și (3) – asupra acestuia din urmă fiind pronunțată o Decizie de către Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul admiterii recursului în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește incompatibilitatea judecătorului.

În ceea ce privește art. 64, alin. (2), nu pot să facă parte din același complet de judecată judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori dacă se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal. Codul de procedură penală este suficient de clar în materia incompatibilității judecătorilor între care există un anumit grad de rudenie (cu privire la cazurile prevăzute în cadrul art. 177 din Codul penal român, acesta dispune faptul că prin noțiunea de ,,membru de familie” se înțelege: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soțul; persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; aceste dispoziții se vor aplica, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti).

Cu privire la art. 64, alin. (3), Codul de procedură penală prevede faptul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea sau casarea hotărârii. În ședința din data de 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii privind incompatibilitatea judecătorului în materie penală prin Decizia nr. 32, în dosarul nr. 2470/1/2019, cu referire la art. 64, alin. (3) din Codul de procedură penală. Soluția pronunțată a fost una de admitere a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În materie de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 64, alin. (3) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate să participe la judecarea aceleiași cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilității în principiu (contestație în anulare, revizuire și recurs în casație) (a se vedea în acest sens platforma online privind art. 64, alin. (3) din Codul de procedură penală român privind incompatibilitatea judecătorului care a participat la soluționarea unei cauze, http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/RIL/dec_rp_09_12_2019.pdf).

 

 


arhive-jurispruden-naional-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord