În România, cele 3 puteri în stat sunt puterea legislativă, puterea executivă și autoritatea judecătorească. Puterea legislativă este puterea care adoptă legile, puterea executivă este puterea care pune legile în aplicare, iar autoritatea judecătorească este puterea care interpretează și aplică legile la cazuri concrete.

Cele 3 puteri în stat și principiul separației

Principiul separației și al echilibrului puterilor în stat este prevăzut expres de Constituția României. Pentru a garanta funcționarea unei societăți democratice, cele 3 puteri în stat trebuie să fie separate. Principiul separației puterilor în stat este un principiu esențial al oricărei democrații. De ce trebuie să fie separate cele 3 puteri în state? Deoarece acumularea de putere în mâinile unei singure persoane sau instituții poate deveni periculoasă[1]. Pe de altă parte, dacă puterea legislativă și puterea executivă nu ar fi separate, atunci ar exista riscul ca legile să fie adoptate în favoarea puterii executive, iar nu în favoarea cetățenilor[2]. De exemplu, dacă puterea executivă și autoritatea judecătorească nu ar fi separate, atunci nu ar mai fi posibil un control jurisdicțional al puterii executive[3]. Într-o lucrare de specialitate, se arată cum, în ultimii ani, jurisprudența Curții Constituționale s-a îndepărtat de la principiul tradițional al separației puterilor în stat și a construit, pe cale pretoriană, principiul loialității constituționale, principiu potrivit căruia cele 3 puteri în stat colaborează în vedea realizării interesului public[4].

Puterea legislativă în România

Cine deține puterea legislativă în România? Puterea legislativă este deținută de către Parlament. Articolul 61 alin. (1) din Constituția României precizează că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Cu alte cuvinte, în România, Parlamentul este instituția care legiferează,. Puterea legislativă este puterea care care adoptă legi. Legile pot fi constituționale, organice sau ordinare. Parlamentul poate să adopte o lege prin care să abiliteze guvernul să emite ordonanțe, în limitele și condițiile prevăzute de lege (art. 108 alin. (3) din Constituție). Legea de abilitare trebuie să stabilească, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care guvernul poate emite ordonanțe.

Puterea executivă în România

Puterea executivă face parte din cele 3 puteri în stat. În România, funcția executivă a statului este împărțită între Președinte și guvern. Puterea executivă pune în aplicare legile, conduce politicile naționale și administrează aparatul de stat. Pentru punerea în aplicare a legilor, guvernul emite hotărâri. Puterea executivă deține un aparat administrativ și forță armată. Atunci când există abilitare printr-o lege specială a Parlamentului, Guvernul poate emite ordonanțe. Acest ordonanțe nu se pot da în domeniul legilor organice. Ordonanțele de urgență pot fi adoptate de către guvern numai atunci când există o urgență care poate fi determinată de situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. Atunci când emite o ordonanță de urgentă, guvernul trebuie să motiveze urgența în cuprinsul ordonanței adoptate.

Autoritatea judecătorească în România

Autoritatea judecătorească face parte din cele 3 puteri în stat. Autoritatea judecătorească veghează ca legile să fie respectate. Justiția interpretează legile, aplică sancțiuni (i.e., justiția penală) sau aplică legile la cazuri concrete deduse judecății. Justiția trebuie să fie independentă, imparțială și egală pentru toți. În România, puterea judecătorească aparține instanțelor de judecată: Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ), curțile de apel, tribunalele și judecătoriile. Cu excepția deciziilor ICCJ privind recursurile în interesul legii și dezlegările unor chestiuni de drept, în România, hotărârile instanțelor de judecată nu au valoare de precedent.

Referințe:

[1] Conform info.gov.ro.

[2] Sursa la-philosophie.com, link accesat 15.11.2022.

[3] Ibidem.

[4] Bogdan Dima, Conflictul dintre principii – loialitatea  constituțională și separația puterilor în stat în lucrarea S. Deaconu, S. Tănăsescu, In honorem Ioan Muraru Despre constituție în mileniul III, Ed. Hamangiu, 2019, p. 129.