Am putea defini izvoarele de drept ca fiind sursele prin intermediul căreia dreptul își exprimă conținutul. Dreptul este într-o continuă mișcare, fiind influențat și dirijat de izvoarele acestuia. Dreptul are izvoare diferite în diversele sisteme de drept. Dacă în sistemul de drept romano-germanic, din care face parte și România, sursa primară (i.e. izvorul principal) este legea, în sistemul de drept anglosaxon izvorul principal este reprezentat de jurisprudență, conform doctrinei precedentului juridic[1]. Cu toate acestea, diferitele sisteme de drept se inspiră reciproc, așadar, în ultima perioadă, observăm că în sistemul de drept romano-germanic, precedentul judiciar începe să ocupe tot mai mult teren în ierarhia izvoarelor de drept. În Uniunea Europeană, principalul fenomen generator este reprezentat de activitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene, a cărei jurisprudență se află într-o amplă perioadă de expansiune ca efect al pătrunderii dreptului Uniunii în tot mai multe domenii ale vieții economice și sociale. Ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană, dreptul european a devenit parte din dreptul intern, având, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României și potrivit art. 5 Cod Civil, prioritate de aplicare față de dispozițiile contrare din dreptul intern. Așadar, am putea afirma faptul că o consecință a integrării României în UE este și aceea că dreptul român s-a îmbogățit cu noi izvoare de drept: tratate, regulamente, decizii, directive (influență limitată), jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Izvoarele de drept – clasificare
Izvoarele de drept recunoscute în mod oficial de Codul Civil sunt legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului (art. 1 Cod Civil), tratatele internaționale privind drepturile omului (art. 4 Cod Civil), dreptul european (art. 5 Cod Civil). Cu toate acestea, în doctrină se arată că dreptul are și alte izvoare informale – e.g. doctrina[2], practica judiciară și precedentul judiciar[3].
În doctrină se explică cum teoria deosebește între izvoarele scrise și izvoarele nescrise, între izvoarele oficiale și izvoarele neoficiale, între izvoarele directe și izvoarele indirecte[4]:
„Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezintă totdeauna sub formă scrisă: obiceiul și doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudență care sunt surse oficiale; în același timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizații nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind să fie <<validate>> de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept […]”[5].
Legea, obiceiul ca izvor de drept și principiile generale ale dreptului
Art. 1 Cod Civil stabilește ierarhia izvoarelor dreptului civil. Astfel, izvorul primar este legea, iar izvoarele de drept secundare sunt uzanțele și principiile generale ale dreptului. Uzanțele (i.e. obiceiul, cutuma, uzurile profesionale) se aplică în cazurile nereglementate de către lege (art. 1 alin. (2) Cod Civil), iar pentru aplicabilitatea lor este necesar să se facă dovada existenței și a conținutului uzanței (art. 1 alin. (2) Cod Civil)). Cu alte cuvinte, astfel cum s-a arătat în doctrină, cutuma se aplică doar dacă este recunoscută din punct de vedere juridic, dobândind semnificație juridică[6]. Semnificația juridică poate fi obținută prin două modalități: o primă modalitate este încorporarea sa într-o normă oficială de către legiuitor, iar o a doua modalitate este validarea cutumei de către o instanță de judecată ca regulă juridică drept consecință a invocării sale de către o parte într-un litigiu[7].
Este jurisprudența izvor de drept?
De regulă, în sistemul de drept romano-germanic, jurisprudența nu este izvor de drept, însă există mai multe excepții de la această regulă. Are sistemul de drept român precedent juridic? În anumite situații, da. O primă excepție este reprezentată de hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) în soluționarea recursurilor în interesul legii. Altă excepție este reprezentată de hotărârile prealabile pronunțate de ICCJ cu privire la dezlegarea unor anumite probleme de drept. Hotărârile Curții Constituționale sunt, de asemenea, obligatorii erga omnes deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „fiind obligatorii erga omnes, deciziile Curții sunt evocate ca precedente, întrucât un text de lege odată declarat neconstituțional, pe temeiul ridicării unei excepții într-un proces, nu mai poate face obiectul unei alte excepții de neconstituționalitate. Interpretarea dată de Curte este obligatorie”[8].
Potrivit unor autori, hotărârile preliminare pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) sunt obligatorii pentru toate instanțele naționale[9]. Deși este foarte dificil de găsit sursa primară (textul de lege) care afirmă negru pe alb faptul că interpretarea oferită de CJUE dreptului UE prin hotărârile preliminare este obligatorie pentru toate celelalte instanțe naționale, punctul de vedere al autorilor citați anterior este confirmat și de ÎCCJ care, prin Decizia nr. 45/2006, a afirmat faptul că „deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma [de drept european] interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat”[10].
Cu alte cuvinte, prin afirmația „deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată”, ICCJ ridică jurisprudența CJUE la rang de izvor primar în dreptul român.
Te-ar putea interesa și:
Referințe:
[1] Conform Wikipedia.
[2] N. Popa, Teoria Generală a dreptului, Ediția 6, Ed. C.H.Beck, București, 2020, p. 179-181.
[3] I. Craioveanu, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. A IV-a, Ed. Universul Juridic, 2020, p. 474-478.
[4] N. Popa, op. cit. supra, p. 172-173.
[5] Ibidem.
[6] Livia Florina Labo, Câteva consideraţii cu privire la rolul cutumei ca izvor de drept, articol disponibil la următoarea adresă, link accesat 16.06.2021.
[7] N. Popa, op. cit. supra,, p. 176.
[8] Idem, p. 185.
[9] M. Șandru, M. Banu, D. Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene și experiențe ale sistemului român de drept, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 33-34.
[10] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 386 din 23 mai 2017.