Prezumția de nevinovăție este conturată la nivel internațional în cadrul art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a UE, astfel:
(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.
(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare[1].
La nivel intern, prezumția de nevinovăție este consacrată în cadrul art. 23 alin. (11) din Constituție, conform căruia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată[2].
La nivel doctrinar, prezumția de nevinovăție este considerată ,,un drept fundamental al cetățenilor și o componentă a dreptului la un proces echitabil”[3]. Tto prin raportare la sfera doctrinară s-a apreciat faptul că ,,scopul prezumției de nevinovăție este acela de a proteja individul împotriva măsurilor abuzive, prin garantarea libertății individuale, prin stimularea căutării adevărului de către autoritățile statului”[4].
KIT GDPR Premium
Prezumția de nevinovăție este considerată și o cutumă legală utilizată în majoritatea statelor civilizate, care implică o presupunere că o persoană este considerată ca fiind inocentă până la proba contrarie[5].
Regula prezumției de nevinovăție a fost consacrată pentru prima oară de către Revoluția Franceză prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Adunarea Națională a Franței la data de 26 august 1789:
Orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilității sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege[6].
Prezumția de nevinovăție a intrat în legislația românească prin Decretul nr.212 din 1974 de adoptare a Pactului Internațional al Drepturilor Civile și Politice.
În temeiul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, precizăm următoarele aspecte privind prezumția de nevinovăție:
- Prezumţia de nevinovăţie constituie un principiu fundamental, o garanţie procesuală cu caracter constituţional acordată celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni. Prezumţia de nevinovăţie este însă o prezumţie relativă, putând fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei în cursul probaţiunii. Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumţia de nevinovăţie determină structura procesului penal, aceasta operând atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească[7] – Decizia nr. 1559/2012 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție.
- Potrivit acestei prezumţii, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe bază de probe, găsindu-şi funcţionalitatea în toate momentele instrucţiei penale, dar şi în cursul judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Autorităţile judiciare au obligaţia de a porni de la prezumţia de nevinovăţie, sarcina administrării probelor trecând de la organul de urmărire penală la instanţa de judecată[8] – Decizia nr. 1559/2012 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție.
[1] Aici.
[2] Aici.
[3] Mădălina Tomescu, Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Ediția a IV-a, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 33.
[4] Ibidem.
[5] Aici.
[6] Art.9 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, aici.
[7] Aici.
[8] Aici.
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
