Campania internațională pentru salariile în gospodărie din anii ‘70 a reprezentat una dintre cele mai mari mișcări globale feministe, care a stârnit controverse neînchipuite: femeile casnice cer salariu pentru munca în gospodărie! Bărbați revoltați, femei umilite și programele guvernamentale puse în fața unor serioase reexaminări, toate acestea amestecate într-un protest pe care îl denumim generic: Salarii pentru gospodărie.
„Am muncit izolate în casele noastre când ați avut nevoie de noi și ne-am angajat și la a doua muncă când ne-ați cerut acest lucru. Acum, milităm pentru a putea decide Când, Cum și Pentru cine să muncim. Milităm pentru puterea de a decide singure ce vrem să facem! Suntem profesoare și asistente și secretare și prostituate și actrițe și lucrătoare și bone și bucătărese și femei de serviciu. Am transpirat în timp ce v-am îmbogățit. Acum e timpul să întoarceți bogăția pe care am produs-o. O vrem retroactiv și imediat și vrem TOTUL!” [1]
Locul femeii este acasă, la bucătărie, lângă copii… a devenit una dintre cele mai auzite propoziții de către femeile de pretutindeni. Cele mai puternice dintre reprezentantele sexului frumos s-au revoltat, s-au împotrivit, au militat pentru un post de muncă plătit, pentru recunoaștere și respect și au reușit! Altele umilite de familie și societate, furate de grija responsabilităților de zi cu zi s-au resemnat cu eticheta de “femeie casnică“, cu învinuirea “Tu nu aduci niciun ban în casă”, “Nu faci nimic toată ziua!”, devenind astfel victimele abuzurilor în familie.
O scriitoare din revista feminină Women Review a susținut recent că: “Una dintre ironiile feminismului este că mamele care doresc să-și părăsească bucătăriile și să-și atingă potențialul maxim trebuie să angajeze alte femei care să lucreze pentru ele”. [2] O întrebare firească ar fi: Unde sunt bărbații în această ecuație a muncii casnice? Așadar, ne lovim de prejudecățile societății: ,,a găti”, ,,a avea grijă de copii”, ,,a spăla rufele”, ,,a face curățenie” sunt etichetate ca fiind lucruri feminine. Desigur, ne asumăm că aceste prejudecăți diferă în funcție de nivelul de dezvoltare social-economică a statelor.
Potrivit șefei Departamentului pentru Egalitatea Muncii din cadrul OIM, Manuela Tomei: în ultimii 20 ani, la nivel global, femeile petrec în medie patru ore și jumătate pentru grija față de familie, în vreme ce bărbații alocă în același scop doar o oră și jumătate, ceea ce face ca femeile să lucreze ca și cum ar avea un al doilea loc de muncă. Acest lucru le afectează sănătatea, capacitatea de a avansa în funcții și, în general, întreaga viață”.[3]
Femeile nu trebuie desconsiderate şi catalogate conform sondajelor efectuate recent în diferite state ale lumii. Tabloul e prea pestriţ, chiar sinistru: [4]
- Respondenţii turci – 70 la sută – consideră că femeia trebuie să ceară permisiunea soţilor când e vorba de angajare în serviciu.
- Un studiu antipodic semnalează incertitudinea femeilor de a-şi etala contribuţiile personale la locul de muncă, dar şi interesul ceva mai atenuat, comparativ cu cel al bărbaţilor, de a se autopromova şi de a stabili relaţii.
- În centrul Europei se constată o discriminare vădită: europencele câştigă pentru un job similar cu 15,9 la sută mai puţin decât bărbaţii.
- Femeia casnică – roaba casei e concluzia unui studiu efectuat de cotidianul The Mirror: chiar dacă munca pe care o fac femeile prin casă poate părea uşoară şi rapidă, realitatea este una cu totul surprinzătoare – o femeie îşi petrece 6 ani din viaţă făcând curăţenie şi într-o săptămână îşi petrece 987 de minute(16,4 ore), pentru a asigura curăţenia casei în care locuieşte cu familia.
- Spre final vine „recunoştinţa”: aproximativ 250 de deputaţi europeni s-au alăturat campaniei „”Nu” violenţei împotriva femeilor”, iniţiată de ONU şi actriţa Nicole Kidman, în care se menţionează că una din 3 femei este agresată cel puţin o dată în viaţă.
Așadar, este greșit sau nu să primim salarii pentru munca în gospodărie?
Te-ar putea interesa și:
Valoarea muncii neplătite
“Dacă femeile ar fi plătite pentru tot ceea ce fac, ar trebui să le datorăm multe salarii”, cântau femeile campaniei în anii ‘70. Ele susțineau ideea că o pondere substanțială a nevoilor umane este satisfăcută de roadele muncii neplătite, rezultă că semnificația economică a muncii neplătite trebuie să fie gigantică.
În principiu, există două modalități de măsurare a valorii muncii neplătite, metoda ,,input” și metoda ,,output”. [5]
„Metoda input” numără orele lucrate în activități productive neplătite și îi atribuie un preț (indemnizație), folosind o rată salarială comparabilă.
Prețul (indemnizația) ar putea fi calculat în moduri diferite:
- Metoda costului de oportunitate ajută la calcularea timpului de lucru neplătit al femeii casnice la nivelul salariului la care are dreptul să se aștepte pe piața muncii.
- Metoda costurilor de înlocuire pe piață ajută la calcularea valorii serviciilor neplătite luând ca exemplu prețul acestor servicii pe piață.
În ceea ce privește gospodăria sau producția casnică, există două variații ale metodei costurilor de înlocuire pe piață:
- Înlocuitorul global este considerat a fi cineva care poate îndeplini toate sarcinile de acasă. Cu această metodă, prețul muncii este salariul mediu al menajerelor.
- Înlocuitorii specializați presupun că diferite persoane cu calificări profesionale diferite sau pregătire profesională ar prelua diverse sarcini gospodărești (de exemplu: bucătari, bone, asistente medicale etc.).
În articolul ,,Am calculat câți bani ar câștiga o mamă casnică, în România, pentru ce face zilnic”, salariul aproximativ al unei femei casnice din România, luând în considerație înlocuitorii specializați, este de 4000 lei lunar/ 48.000 lei anual. Printre calcule, au fost menționate salariile unei bone care oscilează între 1000 lei și 2500 lei, a unei menajere care primește cel puțin 1000 lei/ 8 ore pe zi. [6]
Cu toate acestea, Bruyn-Hundt [7] respinge abordarea înlocuitorilor specializați, deoarece productivitatea unui specialist este mai mare decât productivitatea unui nespecialist. Prin urmare, această metodă supraestimează valoarea producției casnice. Mai mult decât atât, scala salariilor și definițiile funcțiilor specialiștilor tind să se schimbe în timp, ceea ce face dificilă compararea datelor pentru anii diferiți. Înlocuirea pieței unice este, în mod clar, cea mai practică metodă. Evaluarea producției gospodărești pe baza salariilor brute ale gospodarilor este, de asemenea, recomandată de Finlanda Statistics în propunerea lor de a dezvolta un sistem de conturi satelit pentru gospodărie, la comanda Eurostat.
„Metoda output” încearcă să măsoare rezultatele producției neplătite, alocând un preț cantităților de bunuri și servicii produse. Metoda de ieșire este teoretic superioară, dar identificarea unităților fizice de ieșire este dificilă. Deși este posibil să ne gândim la metrii pătrați de podea și la kilogramele de produse alimentare preparate, calitatea produselor și serviciilor nu poate fi luată în considerare.
Produsele gospodăriilor sunt clasificate în șase rubrici largi: cazare, mese, haine (curate), transport, recreere și îngrijire. Acestea sunt evaluate la prețurile pieței. Activitățile precum cumpărăturile și curățarea sunt considerate activități „auxiliare” și nu trebuie să fie luate în calcul rezultatele acestor activități). La nivel general, aceste date oferă o perspectivă asupra „industriilor” casnice, care oferă bunuri și servicii în concurență cu industriile de piață paralele. Au fost publicate tabele de intrare / ieșire a gospodăriilor pentru șase țări – Australia, Canada, Finlanda, Suedia, Norvegia și Statele Unite.
Raportul de Dezvoltare Umană 1995 a constatat că munca neplătită reprezintă 72% a PNB în Australia, 53% în Germania și 45% în Finlanda. Raportul concluzionează că, indiferent de metoda folosită, valoarea muncii neplătite în țările industriale este considerabilă. Este cel puțin jumătate din produsul intern brut și reprezintă mai mult de jumătate din consumul privat La nivel global„dacă aceste activități neplătite ar fi tratate ca tranzacții de piață la salariile prevalente, acestea ar produce evaluări monetare uriașe – 16 trilioane de dolari sau cu aproximativ 70% mai mult decât cele 23 trilioane de dolari estimați oficial din producție globală ”(….) Dintre aceste 16 trilioane de dolari, 11 trilioane de dolari reprezintă contribuția ,,invizibilă” a femeilor care nu este monetizată”. [8]
Există salarii pentru munca în gospodărie în Iran?
Femeile sunt plătite din ce în ce mai mult pentru munca în gospodărie în conformitate cu o lege care le permite să ceară soților lor salarii drept compensație pentru serviciile interne. Chiar și în cazul divorțului, femeile pot cere plăți de la soții lor pentru gospodăria pe care au efectuat-o. Această lege privind salariile interne a fost adoptată în 1993 și a fost câștigată pe baza textelor islamice, o ilustrare a modului în care Islamul poate fi interpretat în moduri favorabile drepturilor femeilor. [9]
Femeile din Iran au fost anterior limitate la sfera privată, care include îngrijirea căminului și a copiilor, le-au fost restricționate mobilitatea și au avut nevoie de permisiunea soțului lor pentru a obține un loc de muncă. Angajatorii descriu femeile ca fiind mai puțin fiabile în forța de muncă, comparativ cu bărbații. Cu toate acestea, Revoluția Islamică a avut o oarecare influență în schimbarea acestei percepții. Femeile seculare și elita nu au fost mulțumite de revoluție, în timp ce alte feministe, precum Roksana Bahramitash, susțin că revoluția a adus femeile în sfera publică. Revoluția din 1979 a obținut un sprijin larg din partea femeilor dornice de a-și câștiga drepturi pentru ele însele. Responsabilitatea și obligația unei femei se aflau în casă, care a stat la baza Republicii Islamice. Olmsted afirmă că femeile au această „dublă povară.” În plus, bărbații aveau dreptul să-și inhibe soțiile de a intra în forța de muncă. Ali Akbar Mahdi este de acord cu Parvin Ghorayshi în sensul că prin domesticirea femeilor și închiderea în sfera privată, acestea erau exploatate în activități fără salarii. În opinia lui Karimi, după revoluție, deși s-a acceptat pe hârtie că femeile aveau un drept egal la angajare, ea credea că acest lucru nu se arăta în practică. Comparând epoca prerevoluției și după revoluție, între 1976 și 1986, participarea la forța de muncă a femeilor a scăzut imens de la 12,9 la sută până la 8,2 la sută. În plus, în anii 90, femeile au fost compensate pentru munca lor casnică datorită legii salarizării interne, care le-a permis femeilor să ceară compensații de la soții lor pentru munca în casă în caz de divorț. [10]
Există dreptul la indemnizație pentru munca în gospodărie în România?
În linii generale, dreptul la indemnizație pentru munca în gospodărie nu este prevăzut de legislația română. Cu toate acestea, odată cu apariția Noului Cod Civil, legiuitorul român a considerat necesar să introducă conceptul de muncă în gospodărie, ca element de noutate față de legislația anterioară. Prin urmare, pentru acoperirea unor lacune ori rezolvarea unor inadvertențe legislative, au fost preluate unele soluții propuse de doctrină sau adoptate de practică în perioada aplicării Codului Familiei, precum calificarea legală a muncii oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor ca o contribuție la cheltuielile căsătoriei. [11] Astfel, art. 326 prevede, în mod expres, că: ,,munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei”.
Opiniile exprimate de anumiţi autori [12] au atras atenţia asupra aspectului că, în mod „tradiţional”, se aprecia că sarcinile casnice, inclusiv creșterea copiilor soţilor, reprezentau atribuţiile exclusive ale soţiei. Este perfect adevărat că în această manieră se derulau lucrurile cel mai frecvent în familie, însă, totodată, se impune să menţionăm că practica judiciară și doctrina au apreciat în mod constant că munca astfel depusă în gospodărie de soţia fără ocupaţie, precum și pentru creșterea copiilor constituiau contribuţie la dobândirea bunurilor comune. [13] În actuala reglementare civilă, este recunoscut astfel dreptul oricăruia dintre soţi care muncește în gospodărie și se ocupă de creșterea copiilor. [14]
Așadar, se impun unele precizări în legătură cu art. 326 C. civ.:
1) Art. 326 instituie o regulă de ordine publică, [15] pentru că protejează interesele generale ale societății asupra regulilor convenționale, inspirate de interesele particulare. [16]
2) În cadrul cheltuielilor căsătoriei este inclusă atât munca depusă de oricare dintre soți sau de ambii în cadrul gospodăriei comune, cât și cea depusă de fiecare dintre ei sau împreună pentru creșterea copiilor. [17]
3) În ipoteza în care unul dintre soți nu este angajat în muncă, nerealizând venituri salariale, munca depusă în gospodăria proprie și pentru creșterea copiilor este considerată ca și contribuție la cheltuielile căsătoriei și, implicit, la dobândirea bunurilor comune. [18] Prin urmare, legiuitorul român cântărește pe cele două talgere ale balanței, atât munca plătită, cât și cea neplătită, urmând ca, într-un eventual litigiu civil, să se stabilească contribuția fie egală, fie inegală a soţilor la cheltuielile căsătoriei.
4) Prin convenția matrimonială, indiferent de regimul matrimonial pentru care soții au optat, nu s-ar putea stabili faptul că această prestație a unuia dintre soți nu este considerată o astfel de contribuție. În plus, în cazul regimurilor matrimoniale de tip comunitar, munca în gospodărie a unuia dintre soți și pentru educarea copiilor reprezintă și o contribuție indirectă la dobândirea bunurilor comune. [19]
5) Art.326 reglementează raporturile ce izvorăsc din căsătorie, iar nu din concubinaj. La prima vedere, poziția legiuitorului român pare a fi lipsită de actualitate, întrucât tot mai mulți tineri aleg relațiile de concubinaj, dar putem afirma cert că reglementarea concubinajului ar distorsiona instituția căsătoriei. Probabil, din acest motiv, proiectele de lege propuse în Parlamentul României au rămas doar în faza de propunere legislativă. De exemplu, proiectul de lege privind recunoașterea concubinajului ca formă de conviețuire a prevăzut în art. 16 că: ,,Dacă perioada de concubinaj depășește 10 ani, în sensul prezentei legi, concubinilor le sunt aplicabile prevederile dreptului familiei prin asimilare cu instituția căsătoriei.” [20]
Poziția jurisprudenței din România cu privire la munca în gospodărie și creșterea copiilor
Speța 1: În ceea ce privește hotărârea nr. 3269 din 25.05.2015 [21], prin cererea trimisă iniţial prin mail la CAP la data de şi înaintată la Judecătoriei Bacău, contestatoarea X a formulat, în contradictoriu cu intimatul Y, contestaţie la executare împotriva executării silite pornite de acesta şi care face obiectul dosarului de executare nr. 584/2014 al BEJ AA din Bacău.
Tot în cerere contestatoarea arată că […] munca casnică care a prestat-o nu i-a fost plătită niciodată, salariul ei intra în întregime în cheltuielile lunare pe când intimatul nu a fost transparent în privinţa veniturilor sale, că această muncă în gospodărie este încă neachitată și merită cel puţin 200 lei la fiecare lună din căsătorie, că în timpul în care fostul ei soț nu a stat cu copilul conform angajamentelor asumate în fața instanţei a recurs la ajutorul rudelor și la baby-sitter când a lucrat, pe cheltuiala ei […]. (art. 676 NCPC).
În procedura regularizării cererii, intimatul a depus întâmpinare, invocând tardivitatea acesteia şi solicitând respingerea cererii întrucât susţinerile contestatoarei sunt absolut mincinoase și fără nicio legătură cu obiectul executării silite. Arată că remuneraţia pentru activitatea prestată de o mama sau o soţie este ridicolă, dar chiar adică s-ar face aşa ceva contestatoarea trebuie să formuleze o acţiune în pretenţii […]
La data de D, contestatoarea a depus precizări la dosar în care arată ca vrea sa fie compensate următoarele sume:
- 2600 lei cheltuieli de judecată din sentinţa civilă E […];
- suma de 945,26 lei cheltuieli de executare din care 260 lei onorariu executor judecătoresc şi orice alte pretenţii ale creditorului legate de prezenta cauză.
Mai arată ca aceste sume doreşte sa fie scăzute din:
- […] 3000 lei pentru munca în gospodărie depusă în interesul fiului lor în timpul programului de vizita respectat (gătit, curățenie, spălat, călcat);
- 1000 lei pentru plata baby-sitter;
- 5000 lei pentru munca casnică pe care a prestat-o în timpul căsătoriei, în plus, față de soţul ei, văruirea apartamentului de 4 camere împreună cu mama ei timp de o săptămână;
- 1000 lei pentru faptul că intimatul a beneficiat singur de curățenia pe care a realizat-o şi
- alte sume neprecizate, peste 4000 lei pentru munca casnică depusă în timpul căsătoriei în timpul sutelor de ore în care soţul ei s-a uitat la televizor.
Prin încheierea de şedinţă din J, instanţa a respins excepţia tardivităţii invocată de intimat.
Instanța a constatat că: în cauza de faţă nu poate opera nici compensaţia legală și nici cea judiciară, cererea sa fiind neîntemeiată şi nelegală sub acest aspect, astfel că executarea a fost pornită, în mod corect și legal în baza celor 2 titluri executorii. […] În concluzie, faţă de aceste considerente, instanţa va respinge contestaţia la executare aşa cum a fost formulată, completată și precizată, inclusiv cheltuielile de judecată solicitate prin răspunsul la întâmpinare.
Speța 2: În cadrul sentinței civile nr. 67 din 03.03.2016, [22] în care s-a amânat pronunţarea în cauza – minori şi familie – privind pe reclamanta (…) şi pe pârâtul (…), având ca obiect „partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial” – dosar disjuns din dosarul nr. (…).
Pârâtul nu a avut loc de muncă niciodată pe parcursul căsniciei, aceasta fiind singura care aducea venituri în casă, singura care suporta cheltuielile casei, iar în anul 2005 pentru a aduce venituri în familie, a fost nevoită să plece la muncă în Italia, toţi banii câştigaţi investindu-i în casă şi pentru întreţinerea familiei.
În timpul căsătoriei părţile au agonisit şi au contribuit în comun la renovarea şi amenajarea imobilului în care au locuit, situat în (…), jud. Covasna prin edificarea unei bucătării şi edificarea unei noi construcţii – casă de locuit, compusă din parter şi etaj, cu mai multe încăperi, la aceeaşi adresă.
În ceea ce priveşte contribuţia părţilor la dobândirea bunurilor comune instanţa constată că reclamanta a solicitat să se constate că părţile au o cotă de contribuţie diferenţiată, respectiv de 80% reclamanta şi 20% pârâtul, iar acesta din urmă prin întâmpinare a susţinut că părţile au o contribuţie egală de 50% la dobândirea bunurilor comune.
Din depoziţiile martorilor (…) şi (…) (f.88-89) a rezultat că toate investiţiile la construcţia veche şi edificarea construcţiei noi şi a construcţiilor anexă s-a realizat cu banii obţinuţi de reclamantă în Italia, aproximativ 1500 -2000 Euro lunar, din care aproximativ 1000-1200 Euro obţinea când lucra cu contract de muncă , iar după program aceasta mai lucra cu ora , precum şi în zilele libere, rotunjindu-şi veniturile cu aproximativ 800 Euro, iar cu privire la pârât aceştia au arătat că nu a fost niciodată angajat, dar că desfăşura muncă în gospodărie.
În acest sens la aprecierea cotelor de contribuţie la dobândirea tuturor bunurilor comune, instanţa reţine pe de o parte că reclamanta a avut venituri constante, că la dobândirea bunurilor comune imobile a contribuit cu bani proveniţi din desfăşurarea de activităţi comerciale până în anul 2005 când a plecat în Italia, unde din 2005 până în 2007 a lucrat fără contract de muncă, iar din anul 2007 până în prezent aceasta are contract de muncă, având funcţia de menajeră, iar pe de altă parte că pârâtul nu a fost niciodată angajat, acesta desfăşurând activităţi în gospodărie, respectiv lucra pământul.
Constată că la dobândirea bunurilor comune reclamanta (…) a avut o cotă de contribuţie de 77%, iar pârâtul (…) a avut o cotă de contribuţie de 23%.
Dispune sistarea stării de devălmăşie a părţilor asupra bunurilor comune prin formarea de două loturi, în următoarea modalitate: Lotul I în valoare de 159.313 lei format din următoarele bunuri se va atribui reclamantei (…). Lotul II în valoare de 47587 lei format din următoarele bunuri se va atribui pârâtului (…).
În concluzie, cu toate că legiuitorul român nu prevede expres dreptul la indemnizație pentru munca în gospodărie, el recunoaște valoarea muncii casnice și munca celor care prestează servicii în propriile gospodării. Cu alte cuvinte, odată cu adoptarea Noului Cod Civil, munca neplătită poate concura liber alături de munca plătită în aprecierea cotelor de contribuție la dobândirea tuturor bunurilor comune.
Există dreptul la indemnizație pentru munca în gospodărie în Republica Moldova?
Dreptul la indemnizație pentru munca în gospodărie nu este prevăzut nici în Republica Moldova. Cu toate acestea, Codul Familiei din Republica Moldova, în art. 19 alin. (4), prevede că: ,,Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.”, iar art 23, intitulat: Recunoaşterea bunurilor personale ale soţilor proprietate în devălmăşie a acestora, prevede că: Bunurile ce aparţin fiecăruia dintre soţi pot fi recunoscute de instanţa judecătorească proprietate în devălmăşie a acestora dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi ori în urma muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie capitală, reconstrucţie, reutilare, reamenajare etc.).
Concluzii
Munca femeii casnice este o muncă neplătită. Societatea nu apreciază munca din spațiul privat. Nimeni nu salută oportunitatea de a plăti ceva ce natura a etichetat de a fi cu titlu gratuit. Pe câmpul muncii, meseriile de “bucătar”, “bonă”, “menajeră” sunt plătite, pentru că prestează servicii în spațiul public. Astfel, dacă gătești mâncare pentru o altă familie, ești plătit. Dacă ai grijă de copiii altei familii, ești plătit. Dacă faci curățenie pentru o altă familie, ești plătit. Însă dacă faci mâncare, curățenie și ai grijă de copiii tăi, este greșit să primești salariu.
Ideea indemnizațiilor pentru munca în gospodărie ar trebui să se distingă clar de prestațiile sociale, cum ar fi alocațiile pentru copii sau de conceptul de „salariu de familie”, adică un salariu (pentru câștigătorul de pâine masculin) considerat suficient pentru a sprijini o familie. Indemnizația unei gospodine trebuie să fie înțeles ca o recompensă personală pentru sarcinile gospodărești și pentru îngrijirea copilului. Acest lucru i-ar da – cel puțin pe termen scurt – un anumit grad de independență economică. Din păcate, în toate propunerile de salarii pentru munca în gospodărie, plata este mică și temporară, adică salariile se opresc sau scad de îndată ce copiii sunt crescuți. Salariile pentru gospodărie nu ar spori independența economică a femeilor pe termen lung, deoarece ar descuraja participarea pe piața forței de muncă și investițiile în educație și formare profesională a femeilor.
Este îmbucurătoare poziția Iranului față de munca în gospodărie, întrucât, în contextul familiilor cu mulți copii, femeile din Iran nu au timp decât pentru activitățile casnice. Este demnă de apreciat și abordarea legiuitorului român cu privire la munca în gospodărie și creșterea copiilor care intră în cheltuielile căsătoriei, precum și legislația Republicii Moldova, care recunoaște soțului care nu a avut niciun venit în timpul căsătoriei, dar a prestat muncă în gospodărie și a avut grijă de copii, un drept de proprietate în devălmășie.
În concluzie, mai precizăm că, dată fiind diversitatea situațiilor cu care ne confruntăm, poate presta muncă în gospodărie și avea grijă de copii atât soția, cât și soțul, de aceea nu sugerăm ca acest drept să fie prevăzut doar pentru femei, ci și pentru bărbați. De asemenea, indemnizația pentru munca în gospodărie ar ușura activitatea instanțelor în ceea ce privește aprecierea contribuției egale sau inegale a soților cu privire la bunurile comune în cazul partajului.
Autor Diana Țăruș
***
Surse bibliografice:
[1] barnard, link accesat la 10.11.2020.
[2] newint, link accesat la 10.11.2020.
[3] romania.europaliberal, link accesat la 10.11.2020.
[4] uspee.md, pag.3, link accesat la 10.11.2020.
[5] Joke Swiebel, Unpaid Work and Policy-Making Towards a Broader Perspective of Work and Employment, February 1999, United Nations, Economic & Social Affairs, un.org, link accesat la 10.11.2020.
[6]babymall.ro, link accesat la 10.11.2020.
[7] BRUYN-HUNDT, The economics of unpaid work, Thesis Publishers, 1996, pag. 39.
[8] HUMAN DEVELOPMENT REPORT 1995, Published for the United Nations Development Programme (UNDP), New York, Oxford, Oxford University Press 1995.
[9] Bahramitash, Roksana. “Revolution, Islamization, and Women’s Employment in Iran.” The Brown Journal of World Affairs, vol. 9, no. 2, 2003, pp. 229–241. JSTOR, jstor.org, link accesat la 10.11.2020.
[10] wikipedia, link accesat la 10.11.2020.
[11] T. BODOAȘCĂ, Studii de Dreptul Familiei, Ed. Universul Juridic, 2018, p. 9-10.
[12] TR. IONAȘCU, Egalitatea condiţiei juridice a soţilor în dreptul român, în L.P. nr. 10/1958, p. 105-106.
[13] E. FLORIAN, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 11.
[14] I. NICOLAE, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 9-10.
[15] F.A. BAIAS, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, 2014, p. 271.
[16] Ș. DEACONU, M. ENACHE., Ordinea publică în dreptul românesc, Facultatea de drept, Universitatea din București, hamangiu.ro, link accesat la 10.11.2020.
[17] M. AFRASINIE, M. L. BELU-MAGDO, A. BLEOANCĂ, Noul Cod civil: comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. 1 Art. 1-952 : Titlul preliminar. Despre legea civilă; Cartea I. Despre persoane; Cartea a II-a. Despre familie; Cartea a III-a. Despre bunuri 2021, Ed. Hamangiu, București, p. 136.
[18] Ibidem.
[19] F.A. BAIAS, op.cit., , p. 271.
[20] cdep.ro, link accesat la 10.11.2020.
[21] jurisprudenta.com, link accesat la 10.11.2020.
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
