Aici descoperim
dreptul tehnologiei

Dell-EMC-IA.jpg

Care sunt problemele juridice?

Cea mai interesantă problemă juridică a acestei tehnologii nu va apărea decât dacă un robot sau alt tip de mașină devine conștient. În acel moment, lumea va trebui să răspundă la multe întrebări etice și filosofice care depășesc cu mult textul acestui articol. Multe țări și organizații guvernamentale au pornit pe drumul reglementării altor aspecte ale AI.

Chiar dacă multe dintre problemele juridice emergente încep să fie recunoscute, un lucru este sigur: Legea va întârzia considerabil, în loc să anticipeze problemele juridice generate de această tehnologie care se dezvoltă rapid, deoarece AI calculează mai repede decât poate acționa legislativul. Deoarece legea este întotdeauna lentă când trebuie să se adapteze la tehnologie, în special la tehnologiile care se schimbă la fel de repede ca AI și AVT.

Reglementare, asigurare și politică publică

Uniunea Europeană a emis o rezoluție intitulată “Reguli europene de drept civil în domeniul roboticii”, care reprezintă primul pas pe calea reglementării AI în UE. Deși rezoluția nu este obligatorie, aceasta ridică întrebări politice interesante pe care avocații de pretutindeni trebuie să le ia în considerare.

De exemplu, în cazul accidentelor cauzate de utilizarea AI sau AVT, ar trebui ca regimul de răspundere să fie bazat pe “lipsa culpei”, pe neglijență sau proporțional cu nivelul instrucțiunilor furnizate de om și gradul de autonomie acordat mașinii sau aplicației? Ar trebui ca utilizarea acestor tehnologii să fie completată de o schemă de asigurare obligatorie sau de un fond național sau internațional de despăgubire a victimelor? Ar trebui ca “streamingul inteligent” (o metodă standard de partajare a datelor între infrastructurile de transport) să fie obligatoriu un factor în stabilirea ratelor de asigurare, sau să fie doar permis? Marea provocare va fi demonstrarea cauzalității într-un sistem bazat pe erori. Sistemele de învățare automatizată pot fi eliminate rapid din programarea directă. În această situație, va fi interesant de stabilit cui îi aparține vina.

De asemenea, rezoluția UE se axează pe un număr mare de considerente ce țin de etică și de ordine publică, cum ar fi:

  • protejarea oamenilor împotriva “manipulării” de către roboți;
  • asigurarea unui acces egal la aceste tehnologii;
  • “evitarea dispariției legăturilor sociale”; și
  • protejarea libertății și a vieții private.

Aceste chestiuni politice depășesc textul acestui articol, care se concentrează pe problemele juridice emergente în acest domeniu, și probabil vor fi dezbătute peste ani de zile.

Riscurile de ordin juridic

Există multe aspecte juridice care se vor aplica fiecărei industrii, în afara aviației. Printre acestea se numără:

  • Probleme legate de muncă. Oamenii vor fi înlocuiți. Acest lucru va cauza probleme în cadrul fiecărui contract colectiv de muncă existent. Totuși, să nu uităm că noile tehnologii creează aproape întotdeauna noi locuri de muncă și posibilități.
  • AI poate discrimina. AI funcționează în mare parte pe recunoaștere și algoritmi. Spre exemplu, algoritmii “de instruire” pot să discrimineze în mod involuntar solicitanții de credite, deoarece aceștia reflectă preferințele ilegale ale creatorilor și utilizatorilor lor. Cineva va trebui să decidă dacă vor fi mai importante calificările decât diversitatea, iar asemenea alegeri pot avea consecințe ilegale.
  • Confidențialitatea și “analiza predictivă” reprezintă probleme în desfășurare. Recunoașterea facială și alte tehnologii AI vor face posibilă urmărirea oricărei persoane care se deplasează în spații publice și a unui flux de date care ar putea fi folosite, la fel ca înregistrările telefonului mobil, pentru o mare varietate de motive atât bune, cât și rele. În plus, pentru formarea algoritmilor va fi necesară colectarea de informații de la milioane de consumatori. Această colectare și agregare a informațiilor permite deja mașinilor să analizeze și să prevadă ce filme vizionăm și în curând vor prevedea deplasările persoanelor, preferințele romantice și deciziile financiare.
  • Furtul de proprietate intelectuală. Dezvoltarea și instruirea algoritmilor AI este o operațiune costisitoare și dificilă, iar companiile care investesc în aceste aplicații trebuie să fie vigilente atât împotriva membrilor, cât și împotriva concurenților.
  • Dreptul de proprietate intelectuală. AI poate proprietate intelectuală. Cine o deține? Răspunsul nu este evident dacă ați cumpărat AI de la o terță parte și nu există acordul de închiriere sau cesiunea de brevete
  • Amenințări cibernetice. AI poate fi penetrat; datele vor fi descărcate; ca rezultat, oamenii pot fi răniți, jefuiți sau uciși. Avocații trebuie să ia în considerare aceste amenințări și să ia măsuri împotriva lor.

Problemele majore din domeniul aviației vor fi:

  • furtul de algoritmi AI personalizați de către concurenți, infractori cibernetici sau state;
  • răspunderea pentru accidente care implică AI sau AVT; și
  • răspunderea pentru încălcarea securității datelor.

Însă aici ne concentrăm doar pe unul dintre aceste riscuri – răspunderea pentru accidente.

Riscuri de răspundere

Indiferent cât de bine funcționează este această tehnologie, nu poate fi infailibilă. Vor avea loc accidente. Nici o tehnologie perfectă nu va putea evita anumite accidente, cum ar fi o persoană care iese pe drum din spatele unei bariere, un copac care cade pe o mașină care se află în mers; sau un meteorit care lovește un avion. Indiferent cât de multe posibilități ar fi, va exista întotdeauna un mod de funcționare defectuos pe care nimeni nu l-a prevăzut. De asemenea, AI ar putea fi forțată să facă alegeri etice imposibile, cum ar fi cazul unei defecțiuni a echipamentului, dacă să se prăbușească într-o zonă îndepărtată sau să încerce să aterizeze pe o autostradă, cauzând decese, dar mai puține decât dacă avionul s-ar fi prăbușit.

Aproximativ 40.000 de persoane mor în fiecare an pe autostrăzile americane. Dacă toată lumea ar fi folosit AVT, 30.000 de decese ar putea fi prevenite. Acesta este un beneficiu remarcabil pentru societate. Cu toate acestea, încă ar fi 10.000 de cazuri de deces.

Până când legea se va apropia de această tehnologie și va stabili fie regimuri de răspundere, fie fonduri de despăgubire a victimelor, avocații trebuie să consilieze clienții cu privire la modul de atenuare a acestor riscuri. Soluția este asigurarea, chiar dacă companiile de asigurări nu vor avea datele necesare pentru acoperirea precisă a costurilor. Un accident destul de grav poate genera consecințe grave pentru o companie.

Gestionarea riscului juridic

Deși riscurile răspunderii aduc provocări, există modalități de le gestiona:

  • Acoperirea costurilor de asigurare. Asigurarea este un prim pas, iar brokerii se luptă cu asemenea probleme.
  • Înțelegerea amenințărilor. Poate fi o provocare pentru avocați să discute cu brokerii și cu specialiștii, dar pe măsură ce produsele devin din ce în ce mai complexe, este imperios necesar ca avocații să dezvolte o înțelegere detaliată a conceptelor precum AI,  învățarea automatizată, big-data și vehiculele automatizate. În plus, nu trebuie ignorate riscurile legate de IP, confidențialitate, securitatea informațiilor, dreptul internațional și  resursele umane.
  • Implicarea la timp. Consilierea trebuie implicată și în faza de planificare și dezvoltare a proiectelor AI. Implicarea rapidă nu numai că asigurară unui nivel mai înalt de înțelegere a tehnologiei, dar oferă, de asemenea, o oportunitate de detectare timpurie a riscurilor juridice, care pot fi dificil de detectat odată ce un produs este lansat. În plus, evaluarea rapidă a riscurilor juridice poate ajuta la măsurarea riscurilor și a costurilor reale de lansare a unui nou produs, platformă sau sistem.
  • Urmărirea și influențarea acțiunilor de reglementare. Autoritățile de reglementare supraveghează îndeaproape acest spațiu, iar monitorizarea acestor autorități de reglementare este foarte importantă. Influențarea direcției legislației este la fel de importantă. Implicarea actorilor din industrie se poate dovedi foarte benefică.

Profesia de avocat a fost apărut cu mult înainte. Noile tehnologii cum ar fi VCR-urile, telefoanele mobile, GPS-ul, internetul și chiar aeronavele au adus provocări juridice noi care au durat ani de zile. AI și AVT nu vor fi diferite.

https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=99641e79-9969-43a8-8c65-df8fa483f027&utm_source=Lexology+Daily+Newsfeed&utm_medium=HTML+email+-+Body+-+General+section&utm_campaign=Lexology+subscriber+daily+feed&utm_content=Lexology+Daily+Newsfeed+2018-11-12&utm_term=


nucomputing-blog-restrict-access-to-applications.jpg

Cazul, așa cum a fost raportat la data de 12 noiembrie 2018, este despre un fost angajat al unei firme de reparații de autovehicule care, la noua sa firmă, a accesat fără drept mii de înregistrări ale clienților, care conțineau date cu caracter personal, utilizând datele de conectare ale foștilor colegi. El a pledat vinovat și a fost condamnat la șase luni de închisoare.

Până în prezent, ICO a investigat și a urmărit încălcări ale legislației în materie penală în temeiul reglementărilor privind protecția datelor. Cu toate acestea, pedeapsa maximă care poate fi impusă pentru asemenea încălcări este o amendă. Deși amenzile pot fi mari, acestea sunt lipsite de efectul descurajator specific riscului de detenție.

Secțiunea 1 a Computer Misuse Act 1990 prevede pentru hacking (accesul neautorizat la materiale informatice) o pedeapsă maximă de doi ani de închisoare.

Există o suprapunere semnificativă între utilizarea ilegală a datelor cu caracter personal și utilizarea abuzivă a computerului. Este clar faptul că infracțiunea de hacking nu se limitează la hackerul care accesează în mod malefic sistemul informatic al unor persoane, ci se extinde în mod egal la activități inofensive, cum ar fi angajații care accesează fără autorizație anumite părți din sistemele angajatorilor,  sau în alte scopuri decât cele pentru care a fost acordată autorizația. Acest tip de comportament ar putea fi urmărit penal în temeiul oricăreia dintre cele două legi.

ICO, în calitate de organism statutar, este autorizată să solicite sancțiuni penale pentru orice infracțiune, cu excepția cazului în care există o dispoziție care să o împiedice să facă acest lucru. Faptul că aceleași fapte au putut fi sancționate în temeiul Data Protection Act nu împiedică sanționarea în temeiul Computer Misuse Act, dacă există convingerea că este oportun. În afară de cele mai aspre sancțiuni, infracțiunea de acces neautorizat în cadrul Computer Misuse Act ar putea să reflecte mai îndeaproape o sancționare corespunzătoare, furnizând ICO o alternativă la infracțiunea foarte specifică de “obținere a datelor fără consimțământ” în cadrul s170 DPA.

Persoanele care primesc o scrisoare nedorită de la ICO, nu se vor mai alege în cel mai rău caz cu o amendă. ICO spune că are posibilitatea și va solicita pedepse cu închisoarea.

https://ico.org.uk/about-the-ico/news-and-events/news-and-blogs/2018/11/six-month-prison-sentence-for-motor-industry-employee-in-first-ico-computer-misuse-act-prosecution/

https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=c4035ab5-d727-48b1-8cde-159ab3c1d0ed&utm_source=Lexology+Daily+Newsfeed&utm_medium=HTML+email+-+Body+-+General+section&utm_campaign=Lexology+subscriber+daily+feed&utm_content=Lexology+Daily+Newsfeed+2018-11-16&utm_term=

https://www.legislation.gov.uk/ukpga/1990/18/contents


kisspng-cartoon-comics-illustration-driving-a-private-car-the-whole-family-5a972a7fc89ca5.3565528115198562558217-1200x922.png

În cadrul celui de-al treilea Pachet de Mobilitate, Comisia Europeană a adoptat o “Strategie a UE pentru Mobilitatea Viitorului” în mai 2017. Această strategie a propus “o abordare globală a mobilității contectate și automatizate, stabilind o agendă europeană clară, ambițioasă și orientată către viitor”, identificând “acțiuni de susținere pentru dezvoltarea și desfășurarea tehnologiilor-cheie, a serviciilor și a infrastructurii “și “asigurându-se că implementarea mobilității conectate și automatizate va putea fi susținută de cadrele juridice și politice ale UE , abordând simultan problemele sociale și de mediu care vor fi decisive pentru acceptarea publică”.

Consultarea publică privind mobilitatea conectată și automatizată (CAM) este deschisă pentru comentarii până la data de 4 decembrie și Comisia dorește să identifice “principalele provocări legate de dezvoltarea vehiculelor conectate și automatizate”, punând accent pe:

  • amenințările la adresa securității informatice și problemele de încredere. Fără o abordare sectorială specifică privind securitatea informatică, Comisia încearcă să propună diverse măsuri pentru a crea un cadru pentru securitatea informatică în CAM, inclusiv ca parte a Regulamentului General privind Siguranța (revizuit în prezent prin procesul legislativ al UE), mai exact pentru a include normele în curs de dezvoltare la nivel internațional;
  • aspecte privind administrarea datelor, aspecte legate de respectarea vieții private și de protecția datelor personale: strategia CAM a Comisiei a sugerat monitorizarea cadrului actual, reglementat de GDPR și Directiva privind confidențialitatea în mediul electronic, iar consultarea urmărește identificarea unor acțiuni prin care statele membre să pună în aplicare principiile în acest cadru, pentru a promova accesul, schimbul de date, prelucrarea și stocarea datelor; și
  • diferite aspecte ale nevoilor tehnologice pentru testarea la scară largă sau pre-implementarea 5G: Comisia dorește să identifice dacă statele membre au nevoie de orientări în ceea ce privește banda de frecvență care ar putea fi utilizată pentru testare și experimentare la scară largă sau pentru o implementare timpurie.

În ceea ce privește contribuția industriei, Comisia a adresat întrebări specifice unor principalilor actori, cum ar fi producătorii de mașini, furnizorii de servicii de internet și furnizorii de servicii de telecomunicații, precum și celor care vizează publicul, utilizatorii finali și autoritățile publice. Rezultatele acestei consultări vor constitui o recomandare politică adresată statelor membre și actorilor din industrie, care urmează a fi adoptată până la sfârșitul anului 2018 – începutul anului 2019. Odată cu mandatul Comisiei care se va schimba anul viitor, este probabil ca această recomandare politică să alimenteze necesitatea unei acțiuni legislative suplimentare în următorii cinci ani.

De remarcat este faptul că strategia CAM se dezvoltă în paralel cu alte activități la nivelul UE privind vehiculele automatizate, inclusiv cele conduse de grpul Comisiei Europene GEAR 2030 și Platforma C-Roads.

https://ec.europa.eu/transport/modes/road/news/2018-05-17-europe-on-the-move-3_en

https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=60220011-a51b-4cb1-9f15-701f3ce5d1b2&utm_source=Lexology+Daily+Newsfeed&utm_medium=HTML+email+-+Body+-+General+section&utm_campaign=Lexology+subscriber+daily+feed&utm_content=Lexology+Daily+Newsfeed+2018-11-16&utm_term=


Reține-principiile-de-mai-sus.-Te-va-ajuta-să-respecți-GDPR-2.png

C-595/17

Apple Sales International și alții c. MJA, lichidator al eBizcuss.com

Curtea Europeană de Justiție (CJUE) a hotărât că o clauză atributivă de competență ar putea fi aplicabilă plângerilor referitoare la abuzul de poziție dominantă, contrar articolului 102 din TFUE, chiar dacă clauza nu se referă în mod expres la creanțele bazate pe concurență.

Această decizie contrastează cu decizia pronunțată în cauza CDC Hydrogen Peroxide SA (C-352/13), o cerere de despăgubire în legătură cu un contract. În acest caz, CJUE a hotărât că o clauză de jurisdicție ar fi aplicabilă numai creanțelor bazate pe concurență care decurg dintr-un contract, dacă clauza face trimitere expresă la astfel de reclamații.

Potrivit CJUE, cheia pentru a determina dacă concurența este inclusă într-o clauză atributivă de competență (fără referire expresă) este de a examina dacă comportamentul anticoncurențial are legătură cu relația contractuală. În timp ce o înțelegere ilegală nu este, în principiu, legată direct de raportul contractual dintre o parte și un terț, abuzul de poziție dominantă poate fi legat de o relație contractuală, caz în care clauza poate acoperi cererea, indiferent dacă există o referință expresă.

Articolul 23 din Regulamentul Bruxelles I (Regulamentul 44/2001) prevede că, în cazul în care părțile au convenit ca o instanță dintr-un stat membru să aibă competența de a soluționa orice litigii care au apărut sau care pot apărea în legătură cu un anumit raport juridic, această instanță are competență exclusivă, cu excepția cazului în care părțile au convenit altfel. Articolul 25 din Regulamentul Bruxelles republicat(Regulamentul 1215/2012) este similar.

În prezentul caz, a fost încheiat un contract de distribuție între filiala irlandeză Apple, Apple Sales și un distribuitor francez, eBizcuss. Ea prevedea că, în legătură cu eventualele litigii privind “acest acord și relația corespunzătoare dintre părți”, distribuitorul era obligat să depună plângerea la instanțele irlandeze, în timp ce Apple putea să depună o plângere în instanțele irlandeze, în instanțele din țara distribuitorului (Franța, în acest caz) sau în orice stat în care Apple a suferit un prejudiciu.

Distribuitorul (în lichidare) a dat în judecată Apple Sales și alte două companii Apple din Franța pentru abuz de poziție dominantă, argumentând că Apple a asigurat condiții mai bune pentru propria rețea, fără justificare și, prin urmare, a discriminat distribuitorul. Tribunalul Comercial din Paris și Curtea de Apel din Paris au respins cererea și au considerat că, clauza atributivă de competență era valabilă, iar instanțele irlandeze aveau competență exclusivă.

În urma recursului, Curtea de Casație a invocat hotărârea CJUE în cauza CDC Hydrogen Peroxide și a anulat hotărârile instanțelor inferioare. Cazul a fost retrimis instanțelor inferioare, însă, în cele din urmă, prin audierile și apelurile ulterioare, a ajuns la Curtea de Casație, care a trimis CJUE o cerere de decizie preliminară.

Decizia CJUE

CJUE a considerat că o clauză atributivă de competență care se referă, în mod abuziv, la litigiile care decurg din raportul contractual, poate fi aplicabilă unei acțiuni în despăgubire pentru abuz de poziție dominantă, chiar dacă nu se referă în mod expres la creanțele bazate pe concurență.

CJUE a recunoscut contrastul cu decizia sa din cadrul CDC Hydrogen Peroxide, în care a considerat că o clauză atributivă de competență de acest gen nu se va aplica creanțelor bazate pe concurență; asemenea afirmații ar fi acoperite numai dacă s-ar introduce o clauză referitoare la dreptul concurenței.

CJUE a menționat că o clauză atributivă de competență nu se poate aplica decât litigiilor care apar în legătură cu relația juridică specială pe baza căreia a fost încheiat contractul. Scopul este de a evita ca o parte să fie luată prin surprindere de către instanța aleasă, a cărei competență acoperă litigiile rezultate dintr-un raport diferit.

Cheia deciziilor CJUE în cele două cazuri a fost dacă litigiul era în desfășurare în momentul încheierii contractului. Într-o reclamație privind un contract, un reclamant nu ar cunoaște în prealabil cartelul ilegal și nu ar fi putut în mod rezonabil să prevadă acest tip de litigiu atunci când a fost de acord cu clauza atributivă de competență. În consecință, litigiul nu putea fi considerat ca rezultat al relației contractuale dintre părți și (așa cum a fost hotărât în ​​CDC Hydrogen Peroxide) o clauză atributivă de competență nu ar fi aplicabilă în lipsa unei trimiteri explicite la litigiile care decurg din concurență. În schimb, abuzul de poziție dominantă poate rezulta din relațiile contractuale.

În concluzie, CJUE a afirmat că aplicarea unei clauze atributive de competență “nu este exclusă pentru simplul motiv că această clauză nu se referă în mod expres la încălcările dreptului concurenței. În acest context, aplicarea clauzei atributive de competență nu ar reprezenta o surpriză pentru părțile contractante.

http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf;jsessionid=245D2C77165BE6449862AD4986ABCD3D?text=&docid=206984&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=2106231

https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=dd673772-1d91-4d96-b2ae-1b9987fcb718&utm_source=lexology+daily+newsfeed&utm_medium=html+email+-+body+-+general+section&utm_campaign=lexology+subscriber+daily+feed&utm_content=lexology+daily+newsfeed+2018-11-19&utm_term=


black-friday-anpublicidad.jpg

Atunci când apar atâtea oferte de reducere a prețurilor și o limită de timp în care acestea se aplică, nu știm ce să cumpărăm mai întâi și uneori se întâmplă să facem o achiziție pe care o vom regreta.

Indiferent dacă ați cumpărat un laptop de pe un site obscur, v-a fost livrat un toaster care face pâinea crocantă în câteva secunde sau feliatorul dvs. nu a sosit niciodată, trebuie să știți că aveți opțiuni. Prețurile mai mici nu înseamnă și reducerea drepturilor. Indiferent cât de mare a fost compromisul pe care l-ați făcut, drepturile dvs. de consumator nu vor fi afectate.

Înainte de începutul marilor reduceri, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, prin intermediul Centrului European al Consumatorilor România a realizat un ghid foarte util consumatorilor care vor profita de reducerile comercianților din perioada 16-30 noiembrie 2018.

 

Consumatorii ar trebui să:

  • Facă o listă cu produsele pe care le doresc și cu prețurile acestora. Este util dacă vrem să depistăm o reducere falsă de prețuri (comercianții măresc prețul și aplică procentul de reducere la prețul majorat).
  • Verifice înainte de a plasa o comandă online, dacă prețul fiecărui produs din coșul de cumpărături corespunde cu prețul redus indicat atunci când au ales produsul.
  • Facă plata cu cardul. În cazurile de fraudă, dacă s-a efectuat plata prin card, se poate aplica procedura refuzului la plată pentru a recupera suma plătită și durează maxim 30 de zile de la data plății.
  • Verifice modul de afișare a prețului online sau pe etichete.

 

Ce facem atunci când un produs are o problemă?

Vestea bună este că responsabilitatea va aparține întotdeauna vânzătorului, conform legii. Nu trebuie să mergem direct la service, dar dacă facem acest lucru, trebuie să anunțăm vânzătorul.

Dacă produsul ajunge deteriorat sau distrus, vânzătorul suportă pierderea. Clientul poate solicita un nou produs sau poate renunța la contract. Consumatorul are dreptul de a verifica, la momentul primirii coletului, dacă produsul se află în cea mai bună stare.

Ce știm despre garanție?

Regulile privind garanțiile se aplică indiferent de modalitatea de achiziționare a produselor și de prețul acestora, fie el afișat online sau în magazine.

Legea 449/2003 reglementează garanțiile produselor. Aceasta stabilește că există două tipuri de garanție: garanția legală de conformitate și garanția comercială, care se cumula pentru același produs.

Garanția legală se aplică pentru orice produs comercializat, cu puține excepții. În momentul vânzării, clienții beneficiază de garanția legală, în temeiul legii, chiar dacă nu a fost oferită de cineva anume. Garanția legală se întinde pe o perioadă de doi ani, dar, pentru produse a căror durată de viață este mai mică de 2 ani, poate fi redusă la durata medie de utilizare a produsului. Garanția legală este responsabilitatea vânzătorului, conform legii.

Garanția comercială este cea care se acordă suplimentar față de garanția legală și nu va aduce atingere acesteia. Poate fi acordată atât de producător, cât și vânzător. Garanția comercială poate îmbrăca mai multe forme, cum ar fi o durată de timp mai mare, rambursarea direct a sumei plătite în defecțiunilor etc., însă nu poate înlocui sau anula garanția legală.

 

Poate fi acoperit de o nouă garanție produsul reparat sau înlocuit?

Pentru produsele reparate, garanțiile legale și comerciale se prelungesc cu o perioadă egală cu timpul scurs din momentul în care clientul a notificat vânzătorul cu privire la defect sau i-a predat produsul, până în momentul în care produsul a fost reparat și clientul a fost înștiințat sau până în momentul în care produsul i-a fost livrat.

În cazul produselor cu folosință îndelungată, cum sunt dispozitivele electronice, produsul înlocuit este acoperit de o nouă garanție care începe din momentul înlocuirii.

 

Care sunt regulile aplicabile prețurilor?

Prețurile produselor trebuie întotdeauna să fie clare, lizibile, în lei și cu toate taxele incluse (TVA și alte taxe suplimentare, dacă este cazul), indiferent de modul de afișare (online, magazin fizic) sau dacă este vorba despre un preț întreg sau un preț redus.

Preţul redus trebuie să fie mai mic decât prețul de referință. Preţul de referinţă reprezintă cel mai scăzut preţ practicat în acelaşi spaţiu de vânzare în perioada ultimelor 30 de zile, înainte de data aplicării preţului redus.

 

 

Când știm că a fost încheiat contractul?

În magazinele fizice, contractul este încheiat în momentul în care a fost plătit prețul și produsul a fost primit. În cadrul magazinelor online, contractul este încheiat în momentul confirmării, pe suport durabil, de către vânzător, a acceptării comenzii clientului.

 

Putem renunța la achiziție după încheierea contractului?

În cazul magazinelor fizice, legea nu ne dă dreptul de a renunța la contract. Odată achiziționat un produs, acesta nu mai poate fi înlocuit sau contravaloarea acestuia să fie rambursată decât dacă acesta este defect, conform regulilor privind garanțiile.

Pentru magazinele online, legea stabilește un termen de 14 zile calendaristice de la momentul primirii produsului în care putem renunța la achiziție, fără a oferi motive și fără costuri suplimentare. Dacă vânzătorul nu trimite un curier pentru ridicarea produsului, returul va fi plătit de către client.

Vânzătorul este obligat să ramburseze prețul plătit, inclusiv costurile de livrare a produsului, în termen de maxim 14 zile de la momentul în care clientul a renunțat la contract.

Există și cazuri în care clientul nu se poate retrage din contract, cum ar fi cazul produselor care sunt realizate conform specificațiilor clientului sau cazul înregistrărilor audio, video ori programele informatice.

 

În cât timp trebuie să aibă loc livrarea produselor comandate online?

În cel mult 30 de zile de la data comenzii sau într-un termen mai scurt stabilit și comunicat clientului. Dacă vânzătorul nu a livrat produsele în termenul stabilit, clientul îi poate solicita să le livreze cat mai repede posibil. Dacă livrarea nu se face nici în termenul suplimentar, clientul poate solicita returnarea banilor în termen de 7 zile.

 

Când putem anula contractul?

Există trei cazuri de anulare a contractului:

  • clientul nu a beneficiat nici de repararea, nici de înlocuirea produsului.
  • vânzătorul nu a reparat produsul într-o perioadă de timp rezonabilă.
  • vânzătorul nu a reparat produsul într-un termen de 15 zile, fără inconveniente semnificative pentru client.

În cazul anulării contractului, părțile vor fi repuse în situația anterioară și își vor restitui prestațiile, respectiv comerciantul va restitui clientului prețul, iar clientul îi va restitui comerciantului produsul.

 

  1. http://www.eccromania.ro/ghid-consumatori-black-friday/
  2. https://www.telegraph.co.uk/black-friday/0/black-friday-and-cyber-monday-what-are-your-consumer-rights/

 


1_feKiZni7CwOMj94VneHzAg-1200x646.jpeg

CJUE

Hotărârea în cauza C-51/17 OTP Bank Nyrt.și OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt./Teréz Ilyés și Emil Kiss

 

Caracterul abuziv al unei clauze contractuale neclare care plasează riscul de schimb valutar în sarcina împrumutatului și care nu reflectă acte cu putere de lege poate face obiectul unui control jurisdicțional.

În luna februarie 2008, doamna Teréz Ilyés şi domnul Emil Kiss au încheiat cu o bancă maghiară un contract de credit pentru acordarea unui împrumut în franci elvețieni (CHF).

Contractul prevedea că ratele lunare trebuiau să fie plătite în forinţi maghiari (HUF), cuantumul acestor rate lunare fiind însă calculat pe baza cursului de schimb valutar curent între forintul maghiar și francul elvețian. În plus, contractul menționează riscul de schimb valutar în caz de posibile fluctuaţii ale cursului de schimb dintre aceste două monede. Cursul de schimb s-a modificat ulterior în mod considerabil în detrimentul persoanelor împrumutate, fapt care a dus la o creştere semnificativă a cuantumului ratelor lunare ale acestora. În luna mai 2013, doamna Ilyés şi domnul Kiss au formulat acţiuni la instanţele maghiare împotriva OTP Bank şi OTP Factoring, două societăți cărora le fuseseră cesionate creanţele rezultând din contractul de credit.

 

În cursul acestei proceduri, s-a ridicat întrebarea dacă clauza referitoare la riscul de schimb valutar nu fusese redactată de bancă în mod clar și inteligibil și putea, așadar, să fie considerată ca fiind abuzivă în sensul directivei privind clauzele abuzive . Între timp, Ungaria a adoptat, în anul 2014, o reglementare care urmărea retragerea anumitor clauze abuzive din contractele de împrumut încheiate în monedă străină, transformarea virtuală în HUF a tuturor creanțelor datorate în temeiul acestor contracte și aplicarea cursului de schimb valutar stabilit de banca națională a Ungariei. Această reglementare avea, de asemenea, drept scop punerea în aplicare a unei hotărâri Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) care a statuat că sunt incompatibile cu directiva anumite clauze inserate în contractele de credit încheiate în monedă străină (această decizie a fost pronunţată ca urmare a Hotărârii Curţii de Justiţie în cauza Kásler și Káslerné Rábai ).

Cu toate acestea, noua reglementare menționată nu a modificat faptul că riscul de schimb valutar este plasat în sarcina consumatorului în caz de devalorizare a forintului maghiar în raport cu francul elvețian. Dat fiind că în temeiul directivei, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu intră în domeniul de aplicare al acesteia, Curtea Regională de Apel din Budapesta, sesizată cu cauza doamnei Ilyés și a domnului Kiss, solicită Curții de Justiție să se pronunțe asupra aspectului dacă poate aprecia caracterul abuziv al unei clauze, în ipoteza în care aceasta nu ar fi redactată în mod clar și inteligibil, chiar și atunci când legiuitorul maghiar, prin faptul că nu a intervenit asupra acestui aspect, ar fi acceptat ca riscul de schimb valutar să continue să fie plasat în sarcina consumatorului în caz de depreciere a forintului maghiar în raport cu moneda străină în discuție.

În hotărârea pronunțată, Curtea amintește că norma care exclude din domeniul de aplicare al directivei clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii este justificată prin faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la contract. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că o altă clauză contractuală care nu este vizată de acte cu putere de lege, precum, în speță, cea referitoare la riscul de schimb valutar, este în totalitate exclusă de asemenea din domeniul de aplicare al directivei. Caracterul abuziv al acestei clauze poate, în acest caz, să fie apreciat de instanța națională în măsura în care aceasta apreciază, după o examinare de la caz la caz, că nu este redactată în mod clar și inteligibil . În această privință, Curtea consideră că instituțiile financiare sunt obligate să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în deplină cunoștință de cauză. Aceasta implică faptul ca o clauză referitoare la riscul de schimb valutar trebuie să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia.

Rezultă că un consumator mediu, normal informat, suficient de atent și de avizat trebuie să poată nu numai să cunoască posibilitatea deprecierii monedei naționale față de moneda străină în care a fost exprimat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice potențial semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. În plus, Curtea arată că, caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale trebuie să fie apreciat raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, precum și la toate celelalte clauze ale contractului, în pofida faptului că unele dintre aceste clauze au fost declarate sau prezumate abuzive și din această cauză au fost anulate ulterior de legiuitorul național.

În sfârșit, Curtea confirmă că îi revine instanței naționale sarcina să invoce din oficiu, în locul consumatorului în calitatea sa de reclamant, eventualul caracter abuziv al altor clauze contractuale decât cea referitoare la riscul de schimb valutar, din moment ce dispune de elementele de fapt și de drept necesare în acest scop.

  1. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62017CJ0051
  2. Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
  3. Decizia nr. 2/2014 PJE
  4. Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C-26/13, a se vedea de asemenea CP nr. 66/14).
  5. Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții. (C-186/16, a se vedea de asemenea CP nr. 103/17).

56681790_thumbnail2-e1442421685588-1200x679.jpg

CJUE

Hotărârea în cauza C-207/16 Ministerio Fiscal

 

Infracțiunile care nu prezintă o gravitate deosebită pot justifica un acces la datele cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice din moment ce acest acces nu aduce o atingere gravă vieții private.

În cadrul unei anchete privind o infracțiune de tâlhărie având ca obiect un portofel și un telefon mobil, poliția judiciară spaniolă a solicitat judecătorului de instrucție care se ocupa de cauză acordarea accesului la datele de identificare ale utilizatorilor numerelor de telefon activate de pe telefonul mobil furat într-o perioadă de douăsprezece zile de la data tâlhăriei. Judecătorul de instrucție a respins această cerere pentru motivul că, printre altele, faptele aflate la originea anchetei penale nu ar constitui o infracțiune „gravă” – adică, potrivit dreptului spaniol, o infracțiune sancționată cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin cinci ani – accesul la datele de identificare nefiind posibil decât pentru acest tip de infracțiuni. Ministerio Fiscal (Ministerul Public spaniol) a declarat apel împotriva acestei decizii la Curtea Provincială din Tarragona, Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice prevede că statele membre pot restrânge drepturile cetățenilor în cazul în care o asemenea restrângere constituie o măsură necesară, corespunzătoare și proporțională, în cadrul unei societăți democratice, pentru a proteja securitatea națională, apărarea și siguranța publică sau pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a unor fapte penale sau a folosirii neautorizate a sistemelor de comunicații electronice.

Curtea Provincială din Tarragona arată că, ulterior adoptării deciziei judecătorului de instrucție, legiuitorul spaniol a introdus două criterii alternative pentru determinarea gradului de gravitate a unei infracțiuni în privința căreia sunt autorizate păstrarea și comunicarea datelor personale. Primul este un criteriu material legat de infracțiuni specifice și grave, care sunt deosebit de prejudiciabile pentru interesele juridice individuale și colective.

Al doilea este un criteriu normativ formal, care stabilește un prag minim de trei ani de închisoare, prag care cuprinde marea majoritate a infracțiunilor. În plus, instanța spaniolă consideră că interesul statului de a sancționa comportamentele infracționale nu poate justifica ingerințe disproporționate în drepturile fundamentale consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prin urmare, Curtea Provincială din Tarragona solicită Curții să stabilească pragul de gravitate a infracțiunilor de la care poate fi justificată o ingerință în drepturile fundamentale precum accesul autorităților naționale competente la datele cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice.

Prin hotărârea de astăzi, Curtea amintește că accesul unor autorități publice la date cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice, în cadrul unei proceduri de urmărire penală, intră în domeniul de aplicare al directivei. În plus, accesul la datele care vizează identificarea titularilor cartelelor SIM activate cu un telefon mobil furat, cum ar fi numele, prenumele și, dacă este cazul, adresa acestor titulari, constituie o ingerință în drepturile fundamentale ale acestora din urmă, consacrate de cartă.

Totuși, Curtea declară că ingerința respectivă nu prezintă o asemenea gravitate încât acest acces ar trebui să fie limitat, în materie de prevenire, de investigare, de detectare și de urmărire penală a infracțiunilor, la combaterea infracționalității grave. Curtea arată că accesul autorităților publice la date cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice constituie o ingerință în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor, consacrate de cartă, chiar în absența unor împrejurări care permit calificarea acestei ingerințe drept „gravă” și fără a fi relevant dacă informațiile vizate referitoare la viața privată prezintă sau nu prezintă un caracter sensibil sau dacă persoanele interesate au suferit sau nu au suferit eventuale inconveniente ca urmare a acestei ingerințe.

Directiva enumeră însă obiective susceptibile să justifice o reglementare națională care guvernează accesul autorităților publice la aceste date și care derogă, astfel, de la principiul confidențialității comunicațiilor electronice. Enumerarea respectivă prezintă un caracter exhaustiv, așa încât acest acces trebuie să urmărească în mod efectiv și strict unul dintre aceste obiective. Curtea observă că, în ceea ce privește obiectivul prevenirii, cercetării, depistării și urmăririi penale a infracțiunilor, textul directivei nu limitează acest obiectiv numai la combaterea infracțiunilor grave, ci se referă la „infracțiuni” în general. În Hotărârea Tele2 Sverige2 , Curtea a statuat că numai combaterea infracționalității grave este susceptibilă să justifice un acces al autorităților publice la date cu caracter personal păstrate de furnizorii de servicii de comunicații care, considerate în ansamblu, permit deducerea unor concluzii precise privind viața privată a persoanelor ale căror date sunt vizate. Această interpretare a fost însă motivată prin faptul că obiectivul urmărit de o reglementare care guvernează acest acces trebuie să se raporteze la gravitatea ingerinței în drepturile fundamentale în cauză pe care o determină această operațiune. Astfel, în conformitate cu principiul proporționalității, o ingerință gravă nu poate fi justificată în acest domeniu decât prin obiectivul privind combaterea infracționalității care trebuie de asemenea să fie calificată drept „gravă”. În schimb, dacă ingerința nu este gravă, respectivul acces este susceptibil să fie justificat de un obiectiv privind prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a unor „infracțiuni” în general.

Curtea consideră că accesul doar la datele care fac obiectul cererii în discuție nu poate fi calificat drept ingerință „gravă” în drepturile fundamentale ale persoanelor ale căror date sunt vizate, din moment ce aceste date nu permit să se tragă concluzii precise cu privire la viața lor privată. Prin urmare, Curtea concluzionează că ingerința pe care ar implica-o un acces la astfel de date este susceptibilă să fie justificată de obiectivul privind prevenirea, detectarea, investigarea și urmărirea penală a unor „infracțiuni” în general, fără a fi necesar ca aceste infracțiuni să fie calificate drept „grave”.

 

  1. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf;jsessionid=0F870130320E6123DB91290E5907EC65?text=&docid=206332&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=1112725
  2. Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009

ecommerce-development-1200x524.jpg

CJUE

Hotărârea în cauza C-105/17 Komisia za zashtita na potrebitelite/Evelina Kamenova

 

O persoană care publică pe un site web un anumit număr de anunţuri de vânzare nu are automat calitatea de „comerciant” Această activitate poate fi considerată o „practică comercială” dacă persoana acționează în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală.

Un consumator a cumpărat un ceas second-hand pe o platformă de vânzare online. După ce a constatat că ceasul nu prezenta proprietăţile indicate în anunţul de vânzare, consumatorul a comunicat vânzătorului voinţa sa de a rezilia contractul.

Doamna Evelina Kamenova, vânzătorul, a refuzat să preia bunul în schimbul unei rambursări. În consecinţă, consumatorul a depus o plângere la Comisia bulgară pentru protecţia consumatorilor (CPC). După ce a consultat platforma, CPC a constatat că, la data de 10 decembrie 2014, opt anunțuri de vânzare privind produse diverse erau încă publicate pe acest site de către doamna Kamenova sub pseudonimul „eveto-ZZ”. Prin decizia din 27 februarie 2015, CPC a constatat că doamna Kamenova săvârșise o contravenție și i-a aplicat mai multe amenzi administrative în temeiul unei legi naţionale privind protecţia consumatorilor.

 

Potrivit CPC, doamna Kamenova ar fi omis să indice în fiecare dintre anunțurile menționate numele, adresa poștală și adresa electronică ale comerciantului, prețul total al produsului pus în vânzare, cu toate taxele incluse, condițiile de plată, de livrare și de executare, dreptul consumatorului de a se retrage din contractul de vânzare la distanță, condițiile, termenul și modurile de exercitare a acestui drept, precum și informarea cu privire la existența unei garanții legale a conformității produselor vândute. Doamna Kamenova a introdus o acţiune împotriva acestei decizii în faţa instanţelor bulgare pentru motivul că nu avea calitatea de „comerciant” şi că dispoziţiile legii bulgare nu erau, aşadar, aplicabile. În acest context, Administrativen sad – Varna (Tribunalul Administrativ din Varna, Bulgaria) solicită Curţii de Justiţie să stabilească dacă o persoană fizică care publică pe un site internet un număr destul de ridicat de anunţuri de vânzare a unor bunuri de o valoare importantă poate fi calificată drept „comerciant” în sensul Directivei privind practicile comerciale neloiale.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea arată mai întâi că, pentru a fi calificată drept „comerciant”, în sensul directivei, este necesar ca persoana în cauză să acţioneze în „scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală” ori în numele sau în beneficiul unui comerciant. Curtea precizează în continuare că sensul și domeniul de aplicare ale noțiunii „comerciant”, trebuie să fie stabilite în raport cu noțiunea „consumator”, care desemnează orice particular care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale. În această privinţă, Curtea constată că îi revine instanţei naţionale sarcina de a aprecia, de la caz la caz, pe baza tuturor elementelor de fapt de care dispune, dacă o persoană fizică precum doamna Kamenova a acționat în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală, verificând printre altele dacă vânzarea a fost realizată în mod organizat, dacă aceasta are un caracter de regularitate sau un scop lucrativ, dacă oferta este concentrată asupra unui număr restrâns de produse, şi de a examina statutul juridic şi competenţele tehnice ale vânzătorului.

În plus, pentru a considera că activitatea în cauză constituie o „practică comercială”, instanţa naţională trebuie să verifice dacă această activitate, pe de o parte, provine de la un „comerciant”, și, pe de altă parte, constituie o acțiune, o omisiune, un comportament, un demers sau o comunicare comercială „în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea produselor lor către consumatori”. În aceste împrejurări, Curtea concluzionează că o persoană fizică ce publică pe un site internet, în mod concomitent, un anumit număr de anunțuri pentru vânzarea unor bunuri noi și second-hand nu poate fi calificată drept „comerciant”, iar o astfel de activitate nu constituie o „practică comercială” decât dacă această persoană acționează în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală.

  1. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=206437&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=3271105
  2. Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului

parent-clipart-parenting-2-1200x736.png

CJUE

Hotărârea în cauza C-12/17 Tribunalul Botoșani și Ministerul Justiției/Maria Dicu

 

O dispoziție națională care, la stabilirea duratei concediului anual plătit garantat unui lucrător, exclude durata unui concediu pentru creșterea copilului efectuat de acest lucrător este conformă cu dreptul Uniunii. Perioada de concediu pentru creșterea copilului nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă.

Doamna Maria Dicu, magistrat la Tribunalul Botoșani, a beneficiat de concediul de maternitate între 1 octombrie 2014 și 3 februarie 2015. De la 4 februarie la 16 septembrie 2015, ea a beneficiat de concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani. În această perioadă, raportul său de muncă a fost suspendat. În final ea a luat 30 de zile de concediu anual plătit, între 17 septembrie și 17 octombrie 2015.

În temeiul dreptului românesc care prevede un drept la concediu anual plătit de 35 de zile, doamna Dicu a solicitat instanței la care funcționează să îi acorde cele cinci zile de concediu anual plătit restante pentru anul 2015. Tribunalul Botoșani a respins această cerere pentru motivul că, potrivit dreptului românesc, durata concediului anual plătit este proporțională cu timpul efectiv lucrat în anul în curs și că, în această privință, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit, durata concediului pentru creșterea copilului de care beneficiase în anul 2015 nu putea fi considerată o perioadă de muncă efectivă. Doamna Dicu a contestat această decizie în fața instanțelor române.

În acest context, Curtea de Apel Cluj solicită Curții de Justiție să stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei dispoziții naționale care exclude, la stabilirea duratei concediului anual, ca perioada în care lucrătorul a fost în concediu pentru creșterea copilului să fie considerată o perioadă de muncă efectivă.

În hotărârea pronunțată, Curtea amintește că dreptul Uniunii prevede că orice lucrător beneficiază de un drept la concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni și că acest drept este un principiu de drept social al Uniunii de o importanță deosebită. Curtea observă că finalitatea acestuia, este aceea de a permite lucrătorului să se odihnească și se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință. Curtea precizează însă că, în anumite situații specifice în care lucrătorul nu este capabil să își îndeplinească atribuțiile, în special din cauza unei absențe pentru motiv de boală corespunzător justificate sau a unui concediu de maternitate, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu anual plătit de obligația de a fi lucrat efectiv.

Curtea constată că doamna Dicu, care a beneficiat de un concediu pentru creșterea copilului în perioada de referință, nu se află într-o astfel de situație specifică. În această privință, Curtea indică, pe de o parte, că apariția unei incapacități de muncă pe motiv de boală este, în principiu, imprevizibilă și independentă de voința lucrătorului, în timp ce, în măsura în care lucrătorul în concediu pentru creșterea copilului nu este supus constrângerilor fizice sau psihice generate de o boală, acesta se află într-o situație diferită.

Curtea consideră, pe de altă parte, că concediul de maternitate vizează protecția condiției biologice a femeii în timpul sarcinii și ulterior acesteia, precum și a raporturilor caracteristice dintre femeie și copilul său în perioada care urmează sarcinii și nașterii. Această situație se deosebește așadar și de cea a lucrătorului în concediu pentru creșterea copilului. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, perioada de concediu pentru creșterea copilului de care a beneficiat lucrătorul în cauză în perioada de referință nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă, la stabilirea drepturilor sale la concediu anual plătit.

Așadar, o dispoziție națională care, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit pentru o perioadă de referință, nu consideră durata unui concediu pentru creșterea copilului luat de acest lucrător în respectiva perioadă ca fiind o perioadă de muncă efectivă, este conformă cu dreptul Uniunii.

 

  1. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=206434&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=989756
  2. Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru

2257a0b2f9ed5a4.jpg

CJUE

Hotărârile în cauzele C-619/16 și C-684/16 Sebastian W. Kreuziger/Land Berlin și Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV/Tetsuji Shimizu

 

Un lucrător nu își poate pierde în mod automat dreptul dobândit la concediu anual plătit pentru că nu a solicitat concediu. În schimb, dacă angajatorul dovedește că lucrătorul s-a abținut în mod deliberat și în deplină cunoștință de cauză să își ia concediul anual plătit după ce i s-a oferit posibilitatea să își exercite în mod efectiv dreptul la acest concediu, dreptul Uniunii nu se opune pierderii acestui drept și nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizații financiare.

Domnul Sebastian Kreuziger a efectuat un stagiu plătit de pregătire profesională în domeniul juridic, desfășurat pe lângă Landul Berlin (Germania). În ultimele luni ale acestui stagiu, el s-a abținut de la efectuarea concediului anual plătit. După încheierea stagiului, acesta a solicitat o indemnizație financiară pentru zilele de concediu neefectuat, cerere respinsă de Land.

Domnul Kreuziger a contestat atunci acest refuz în fața instanțelor administrative germane. Domnul Tetsuji Shimizu a fost angajat al Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften („Max-Planck-Gesellschaft”).

Cu aproximativ două luni înainte de încetarea raportului său de muncă, Max-Planck-Gesellschaft l-a invitat pe domnul Shimizu să efectueze concediul restant (fără să îi impună însă perioade stabilite de aceasta). Domnul Shimizu a efectuat numai două zile de concediu și a solicitat plata unei indemnizații pentru zilele de concediu neefectuate, ceea ce Max-Planck-Gesellschaft a refuzat.

Domnul Shimizu s-a adresat atunci instanțelor de dreptul muncii germane. Tribunalul Administrativ Superior din Berlin-Brandenburg și Curtea Federală pentru Litigii de Muncă ridică problema dacă dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care prevede pierderea concediului anual plătit neefectuat și pierderea indemnizației financiare pentru acel concediu în cazul în care lucrătorul nu a formulat o cerere de concediu înainte de încetarea raportului de muncă.

Se solicită așadar Curții de Justiție să interpreteze, în această privință, dreptul Uniunii potrivit căruia dreptul oricărui lucrător la concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni nu poate fi înlocuit printr-o indemnizație financiară decât în cazul încetării raportului de muncă. Prin hotărârile pronunțate astăzi, Curtea de Justiție declară că dreptul Uniunii se opune ca un lucrător să își piardă în mod automat zilele de concediu anual plătit la care avea dreptul în temeiul dreptului Uniunii precum și, în mod corelativ, dreptul la o indemnizație financiară în temeiul acestui concediu neefectuat, doar pentru faptul că nu a solicitat concediu înaintea încetării raportului de muncă (sau în perioada de referință). Aceste drepturi nu se pot stinge decât dacă lucrătorului i s-a oferit efectiv posibilitatea de către angajator, în special printr-o informare corespunzătoare din partea acestuia din urmă, de a efectua zilele de concediu în cauză în timp util, aspect care trebuie dovedit de angajator.

Astfel, lucrătorul trebuie să fie considerat ca fiind partea vulnerabilă în cadrul raportului de muncă. Așadar, el ar putea fi descurajat să se prevaleze în mod explicit de drepturile pe care le are față de angajator, în condițiile în care în special revendicarea acestora îl poate expune la măsuri adoptate de acesta din urmă de natură să afecteze raportul de muncă în detrimentul lucrătorului respectiv. În schimb, în cazul în care angajatorul este în măsură să facă dovada, care îi revine în această privință, că lucrătorul s-a abținut în mod deliberat și în deplină cunoștință de cauză să își efectueze concediul anual plătit după ce i s-a oferit posibilitatea de a-și exercita în mod efectiv dreptul la acesta, dreptul Uniunii nu se opune pierderii dreptului respectiv și nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizații financiare pentru concediul anual plătit neefectuat.

Orice interpretare a dispozițiilor Uniunii care ar fi de natură să incite lucrătorul să se abțină în mod deliberat de la efectuarea concediului anual plătit în perioadele de referință sau de report autorizat aplicabile, pentru a-și majora remunerația la încetarea raportului de muncă, ar fi incompatibilă cu obiectivele urmărite prin instituirea dreptului la concediu anual plătit. Aceste obiective țin în special de necesitatea de a garanta lucrătorului beneficiul unui repaus efectiv, în vederea protecției eficiente a securității și a sănătății sale. Curtea mai precizează că principiile precedente sunt valabile indiferent dacă este vorba despre un angajator public (precum Landul Berlin) sau privat (precum Max-Planck-Gesellschaft).

 

 

  1. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf;jsessionid=4B95686CBE5B807626DFABE739E250A4?text=&docid=207329&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=986835
  2. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=207328&pageIndex=0&doclang=ro&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=986982
  3. Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru
  4. O directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Astfel, nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care tinde să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care opune exclusiv particulari (precum litigiul dintre domnul Shimizu și Max-Planck-Gesellschaft). Cu toate acestea, dreptul fiecărui lucrător la perioade de concediu anual plătit nu este consacrat numai într-o directivă, ci și, ca drept fundamental, în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acest drept fundamental implică, prin însăși natura sa, o obligație corelativă în sarcina angajatorului, și anume aceea de a acorda asemenea perioade sau o indemnizație pentru concediul anual plătit neefectuat la încetarea raportului de muncă. Dispozițiile naționale contrare trebuie, dacă este cazul, să fie lăsate neaplicate.