Legea fundamentală a României, reglementează la art. 21, accesul liber la justiție al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime.

Beneficiind de un acces liber de a ne adresa instanțelor judecătorești, persoanele sesizează instanțele de judecată cu privire la problemele de interes personal, primind soluții favorabile sau nefavorabile. Chestiunea este simplă și cunoscută de toată lumea, în cazul unei soluții nefavorabile, hotărârea pronunțată de instanța de judecată poate fi atacată la instanța superioară, în condițiile legii.

Semne de întrebare ridică însă erorile materiale sau de calcul din cuprinsul hotărârii. Trebuie să atacam hotărârea pronunțată la instanța superioară pentru îndreptarea erorilor materiale sau de calcul?

Răspuns este că nu trebuie să ne adresez instanței superioare printr-o cerere de apel sau, după caz, recurs pentru îndreptarea erorilor materiale sau de calcul strecurate în hotărâre.

Potrivit art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărârii sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prevede: „cererile de îndreptare a erorilor materiale (…) a hotărârii se soluționează completul care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare (…) se solicită”.

Textele legale citate, reglementează, așadar, competența instanței care a pronunțat hotărârea să dispună îndreptarea erorilor materiale sau de calcul strecurate. Mai mult, nu doar erorile materiale din hotărâri pot fi îndreptate, ci și din cuprinsul încheierilor de ședință.

În literatura de specialitate^[1], s-a arătat că procedura îndreptării hotărârilor judecătorești presupune corectarea unor erori materiale apărute, cu ocazia redactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau chiar în dispozitivul unei hotărâri (indiferent că este vorba despre o sentință, o decizie sau doar de o încheiere).

Erorile de judecată, oricât de evidente ar fi, nu pot fi remediate pe această cale, întrucât în această procedură nu se poate dispune o reexaminare a probelor sau a fondului. Erorile de judecată pot fi corectate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Înalta Curte a subliniat că prin instituția îndreptării unei hotărâri judecătorești legiuitorul a urmărit repararea omisiunilor instanței, atunci când îndreptarea vizează erori materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății (Decizia nr. 1286/2016 a ÎCCJ – S.C. I). Tot în aceeași decizie, s-a subliniat faptul că „temeinicia unei cereri de îndreptare stă în probatoriul administrat în cauza în care s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi îndreptată”.

Or, dacă din cuprinsul probelor administrate în cursul judecății se constată că există o eroare materiale cu privire numele, calitatea sau susținerile părților, o eroare de calcul sau orice alte erori materiale în cuprinsul hotărârii, instanța va admite cererea de îndreptare a erorii, însă, în cazul în care, instanța apreciază că se impune o reexaminare a fondului, cererea va fi respinsă.

Instanța se va pronunța prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.

Îndreptarea erorilor se va face în ambele exemplare ale hotărârii. Încheierea prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale face parte integrată din hotărârea pronunțată în cauză.

Potrivit art. 446 din C. proc. civ., încheierile pronunțate în temeiul art. 442 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătura cu care s-a solicitat îndreptarea erorilor materiale. Termenul de exercitare a căii de atac va fi același cu cel prevăzut de lege pentru hotărârea a cărei îndreptare se cere. În cazul în care hotărârea este pronunțată în apel, iar recursul este suprimat, încheierea de îndreptare a erorii materiale este definitivă.

Autor Cocirlau Andrei

^[1] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, editura Hamangiu, 2017, p. 648-651