Aici descoperim
dreptul tehnologiei

judge-s-gavel-book-wooden-table_99433-270.jpg

În şedinţa din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluționat două sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunțate următoarele soluții:

Decizia nr.2  în dosarul nr.2433/1/2019

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul penal nr.11252/256/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma „săvârşirea faptei” prevăzută de dispoziţiile art. 296 din Codul de procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înţelege „data încetării inacţiunii” (data „epuizării” infracţiunii de abandon de familie) sau „data consumării infracţiunii” (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate)”.

Stabileşte că: “În cazul infracţiunii de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, –  de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârşirea faptei.

Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoaşterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării, și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale”.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

 

 

Decizia nr.3  în dosarul nr.1412/1/2019

 

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 5916/99/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „În cazul infracțiunii prevăzută de art.18alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracțiuni își păstrează autonomia, existând un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea prevăzută de art. 18alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”.

Stabileşte că folosirea sau prezentarea cu rea-credință de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârșită de către aceeași persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conținutul infracțiunilor de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.

 

Sursa: ICCJ

 

Te-ar putea interesa și:



people-old-young-hand-holding-with-sunset-background_34152-356.jpg

O decizie relevantă în materie de constituționalitate referitoare la dispozițiile art. 126, alin. (6) privind măsurile de protecție care se pot dispune în cursul urmăririi penale (odată cu acordarea statutului martorului amenințat), are în vedere modalitatea în care se dispun și se mențin aceste măsuri, prin raportare la situația de pericol existentă.  Atare măsuri au în vedere protecția martorului amenințat și sunt conturate în materie procesual penală prin raportare la situațiile existențe în practică – atunci când există ,,suspiciunea rezonabilă” că elemente precum viața, integritatea corporală, bunurile, libertatea sau activitatea sa profesională ar putea să fie puse în pericol, fiind o urmare a datelor furnizate către organele judiciare.

Măsurile de protecție ce se pot dispune în cursul urmăririi penale, concomitent cu acordarea statutului martorului amenințat, sunt variate, cu titlu de exemplu enunțăm :

  • Supravegherea și paza locuinței martorului amenințat;
  • Asigurarea unei locuințe temporare;
  • Protecția datelor de identitate ale martorului, acordându-se astfel un pseudonim pe care martorul îl va folosi la semnarea declarației sale;
  • Însoțirea martorului sau a membrilor săi de familie în cursul deplasărilor făcute;
  • Asigurarea protecției martorului sau a membrilor săi de familie în cursul deplasărilor;

Audierea martorului fără să fie necesară și prezența sa fizică, prin mijloace audiovideo de transmitere, cu respectarea condiției distorsionării vocii și a imaginii, când restul măsurilor nu sunt suficiente.

 

 

Atare măsuri sunt dispuse, în cursul urmării penale, de către procuror (din oficiu, sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal), în conformitate cu art. 126, alin. (2) din Codul de procedură penală.

Legea procesual penală prevede și consemnarea datelor de identitate ale martorilor asupra cărora au fost instituite măsuri dintre cele prevăzute anterior, într-un registru special, la care au acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, în condiții de confidențialitate.

Actul prin care se dispune acordarea statutului de martor amenințat și prin care se aplică măsurile de protecție precizate anterior, este ordonanța procurorului, care se va motiva și se va păstra în condiții de confidențialitate, în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol.

 

Este de obligația procurorului de a verifica, după cum precizează și legea, la intervale de timp ,,rezonabile”, dacă se mai mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție și, în caz contrar, de a dispune încetarea acestora. Încetarea măsurilor se va dispune prin ordonanță motivată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate este reprezentat de art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevede faptul că măsurile anterior precizate privind protecția martorului amenințat se mențin pe tot parcursul procesului penal, dacă starea de pericol nu a încetat. În motivarea Curții Constituționale a României, s-a arătat faptul că art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală a determinat o practică judiciară neunitară, întrucât nu este stabilit organul judiciar competent care se va pronunța asupra măsurilor de protecție ale martorului în faza de judecată.

 

Practica neunitară a fost generală de aprecierea instanțelor ordinare în sensul fie de autoatribuire a acestei competențe, fie de a transpune competența în sfera atribuțiilor procurorului. Criticile în materie de constituționale continuă, Curtea precizând faptul că prezentul articol nu prevede nici modalitatea în care se fac verificările, în sensul dacă ele sunt sau nu periodice și nici intervalul de timp la care se vor efectua verificările.
Omisiunea legiuitorului român este reflectată și în situația în care sunt reglementate numai soluțiile de mențiere a măsurilor de protecție numai în faza de judecată, nu și soluția încetării acestora. Se apreciază totodată faptul că legea procesual penală nu prevede printr-o normă distinctă competența instanțelor de judecată de a verifica măsurile de protecție și nici actul prin care instanța de judecată ar putea dispune menținerea sau încetarea măsurilor de protecție. Deci, structura prezentului articol vizează aprecierea prin raportare la măsurile preventive dispuse de către procuror în cursul urmăririi penale, în sensul existenței unei competențe de verificare a acestor măsuri în procedura de cameră preliminară și în procedura de judecată (instanța de fond). În sensul precizat, atunci când nu mai sunt temeiuri care să determine necesitatea menținerii unei măsuri, măsura va înceta. Prin raportare la dispozițiile Codului de procedură penală, acestea nu ar prevede în mod clar, categoric, organului judiciare ce ar avea competența de pronunțare asupra măsurilor de protecție precizate mai sus. Omisiunea există și în privința modalității de exercitare a competenței, dar și în privința menținerii măsurilor de protecție. Precizează Curtea Constituțională a României faptul că prevederile în materie procesual penală sunt ,,lipsite de claritate, precizie și previzibilitate”, în completă contradicție cu dispozițiile Constituției României, în speță art. 1, alin. (5). Conform acestuia din urmă, în România este obligatorie respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor verificările.

 

Curtea Constituțională a României face raportarea și la art. 24 din Constituție și la art. 21, pe care le va corobora cu dispozițiile art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală, în sensul că există o restrângere care se va realiza în mod excepțional asupra dreptului la apărare al inculpatului, nefiind menționată astfel modalitatea și procedura în care se va verifica necesitatea menținerii unei atare măsuri de protecție. Totodată, Curtea Constituțională remarcă și omisiunea legiuitorului asupra modalității de încetare a măsurilor și a unei proceduri expres reglementate în acest sens. Se consideră astfel de către judecătorul constituțional faptul că se realizează în acest fel o restrângere nelegală a exercitării dreptului la apărare. A fortiori, se precizează că administrarea probei cu martori în cursul judecății, în situația în care se mențin măsurile de protecție care au fost dispuse în cursul urmăririi penale, deși nu mai există necesitatea menținerii măsurilor, poate să determine nulitatea relativă a probelor care au fost obținute prin acest mod.

Deci, Curtea Constituțională a României a constatat faptul că prevederile art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, realizându-se în acest fel încălcarea dreptului la apărare (derivat din dreptul la un proces echitabil) și raportat la Constituția României, dar și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Copy-of-Pot-accesa-e-mailul-unui-angajat-dupa-ce-a-parasit-locul-de-munca_-6.png

Probele în procesul penal au importanță deosebită în sfera procesuală, incluzând în această categorie sfera procesual civilă și procesual penală. Prin raportare la sfera procesual penală, proba în procesul penal reprezintă, stricto sensu, orice element de fapt care contribuie la aflarea adevărului în cauză. Aceasta are un rol fundamental pentru soluționarea cauzei care a fost dedusă judecății, iar pe baza sa instanța va putea dispune soluțiile prevăzute și precizate de către lege (condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei).

Conform art. 97 din Codul de procedură penală român, proba reprezintă orice element de fapt care este utilă pentru constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei (persoanelor) care a săvârșit-o, dar și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Teza finală a art. 97 precizează faptul că, pentru a constitui probă în procesul penal, trebuie să fie întrunită și condiția de a contribui la aflarea adevărului în procesul penal.

În privința probelor sunt aplicabile mai multe reguli. În materie de administrare a probelor, în cursul urmăririi penale, revine obligația organului de urmărire penală de a strânge și de a administra probele în procesul penal, conform art. 100 din Codul de procedură penală, atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului (în cele două modalități: din oficiu sau la cerere). În ceea ce privește faza de judecată, se precizează faptul că instanța de judecată va administra probe din oficiu (dar și la cererea procurorului, a persoanei vătămate și a părților) când va considera că este necesar pentru formarea propriei convingeri. Soluția precizată de art. 100 din Codul de procedură penală cu privire la administrarea probelor este una dublată de admiterea sau respingerea cererii, în mod motivat. Cererea privind administrarea probelor se poate respinge de către organele judiciare (incluzând în această categorie organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată) în anumite situații. Acestea sunt precizate în mod concret, categoric, de către Codul de procedură penală, în cadrul art. 100, alin. (4), astfel: atunci când o probă nu este necesară, când proba este imposibil de obținut, când cererea este formulată de o persoană neîndreptățită, când administrarea probei este contrară legii, când proba nu este relevantă în raport de obiectul probațiunii și în situația în care se apreciază faptul că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei s-au administrat suficiente mijloace de probă în respectiva cauză.

 

 

Administrarea probelor în procesul penal va respecta un principiu fundamental, intitulat principiul loialității administrării probelor. Conținutul acestui principiu este reflectat prin intermediul art. 101 din Codul de procedură penală, iar conform acestuia, este oprit să se întrebuințeze amenințări, violențe, ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. În cele ce urmează vom dezvolta și sancțiunile aplicabile probelor obținute în atare fel. Conform alin. (2) din cadrul aceluiași articol, este interzisă folosirea de metode sau tehnici de ascultare care ar avea ca efect afectarea capacității persoanei ascultate, în sensul imposibilității sale de a mărturisi fapte în mod voluntar și conștient, acele fapte constituind obiectul probei. În situația în care chiar persoana ascultată ar consimți la ascultarea sa prin utilizarea unor atare mijloace, legea păstrează interdicția ca fiind una validă, dincolo de consițământul persoanei care ar urma să fie ascultată. O altă interdicție pe care legea procesual penală o prevede este valabilă pentru organele judiciare penale (aplicabilă și persoanelor care acționează pentru organele judiciare penale), în sensul imposibilității acestora de a provoca  o persoană la săvârșirea sau la continuarea săvârșirii unei fapte de natură penală, pentru a obține probe în procesul penal. Atare interdicție prevăzută în cadrul alin. (3) este una benefică și vădit îndreptată către protecția persoanelor în sfera procesual penală.

Cu privire la probele în procesul penal, după cum am precizat anterior în cadrul articolului, sancțiunea aplicabilă probelor obținute în manieră nelegală este reprezentată de excluderea probelor și de imposibilitatea de folosire a acestora în procesul penal. Prevederile art. 102 din Codul de procedură penală sunt relevante în acest sens. Este precizat faptul că probele care au fost obținute prin tortură sau probele care derivă din probele obținute prin tortură, nu pot să fie folosite în cadrul procesului penal. De asemenea, legea exclude folosirea în procesul penal a probelor obținute în mod nelegal. Cu privire la actele prin care fie s-a dispus, fie s-a autorizat administrarea probei, fie prin care s-a administrat proba, determină excluderea probei din procesul penal. În materie de constituționalitate cu privire la art. 102, alin. (3) din Codul de procedură penală, privind nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei, sau prin care s-a administrat proba, este relevantă Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale a României. Cu privire la această decizie, Curtea Constituțională a României a constatat că dispozițiile sunt constituționale numai în măsura în care prin sintagma ,,excluderea probei” se va înțelege și ,,eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei”.

Aprecierea probelor în materie procesual penală va respecta regulile art. 103 din Codul de procedură penală. În sensul precizat, probele nu vor avea o valoarea care a fost stabilită anterior de către lege, ci ele vor fi supuse liberei aprecieri a organelor judiciare (organe de cercetare penală, procuror, judecător de drepturi și libertăți, judecător de cameră preliminară, instanță de judecată). O prevedere importantă este reflectată prin intermediul alin. (2) al aceluiași articol, în sensul în care atunci când instanța de judecată trebuie să ia o decizie cu privire la existența unei infracțiuni și la existența vinovăției inculpatului în cauză, aceasta trebuie să facă trimitere la toate probele existente și evaluate. Instanța de judecată va putea dispune condamnarea unei persoanei numai în situația în care are convingerea, conform art. 103, alin. (2) din Codul de procedură penală, că acuzația a fost dovedită (dincolo de orice îndoială rezonabilă).

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



scales-justice-gavel-sounding-block-object-law-book-working-with-judge-agreement_28283-1323.jpg

În ședința din data de 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii privind incompatibilitatea judecătorului în materie penală prin Decizia nr. 32, în dosarul nr. 2470/1/2019. În materie de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 64, alin. (3) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate să participe la judecarea aceleiași cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilității în principiu (contestație în anulare, revizuire și recurs în casație).

În materie procesual penală, incompatibilitatea judecătorului este prevăzută în cadrul art. 64 din Codul de procedură penală român, fiind enunțate șase cazuri de incompatibilitate cu privire la judecătorul (cazuri cu aplicabilitate generală), astfel:

  • Judecătorul este incompatibil dacă a fost avocat sau reprezentant al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar în altă cauză;
  • Este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație din cele prevăzut de art. 177 din Codul penal al României cu una dintre părți, cu un subiect procesual prinicpal, ori cu avocatul sau reprezentantul acestora;
  • A fost martor sau expert în cauză;
  • Este tutore sau curator al unei părți, al unui subiect procesual principal;
  • A efectuat acte de urmărire penală în cauză sau a participat în calitate de procuror la orice procedură desfășurată în fața unei instanțe de judecată sau în fața unui judecător;
  • Atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.

Aceste situații sunt prevăzute în Codul de procedură penală și sunt aplicabile cu privire la judecători, la modul general, în cadrul art. 64, alin. (1) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, există situații particulare pe care art. 64 le tratează în alin. (2)-(6). În prezentul articol vom analiza cazurile de incompatibilitate din cadrul alin. (2) și (3) – asupra acestuia din urmă fiind pronunțată o Decizie de către Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul admiterii recursului în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește incompatibilitatea judecătorului.

În ceea ce privește art. 64, alin. (2), nu pot să facă parte din același complet de judecată judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori dacă se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal. Codul de procedură penală este suficient de clar în materia incompatibilității judecătorilor între care există un anumit grad de rudenie (cu privire la cazurile prevăzute în cadrul art. 177 din Codul penal român, acesta dispune faptul că prin noțiunea de ,,membru de familie” se înțelege: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soțul; persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; aceste dispoziții se vor aplica, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti).

Cu privire la art. 64, alin. (3), Codul de procedură penală prevede faptul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea sau casarea hotărârii. În ședința din data de 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii privind incompatibilitatea judecătorului în materie penală prin Decizia nr. 32, în dosarul nr. 2470/1/2019, cu referire la art. 64, alin. (3) din Codul de procedură penală. Soluția pronunțată a fost una de admitere a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În materie de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 64, alin. (3) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate să participe la judecarea aceleiași cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilității în principiu (contestație în anulare, revizuire și recurs în casație) (a se vedea în acest sens platforma online privind art. 64, alin. (3) din Codul de procedură penală român privind incompatibilitatea judecătorului care a participat la soluționarea unei cauze, http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/RIL/dec_rp_09_12_2019.pdf).

 

 


facebook-reactions-like-3d-render_122462-2-1.jpg

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios administrativ și fiscal, a statuat în cadrul Deciziei nr. 4546 din data de 27 noiembrie 2016, că Facebook este spațiu public.

În speță, reclamantul, care era director al cancelariei Instituției Prefectului Mureș, a postat pe profilul personal de facebook mesajul „Arbeit macht frei – asta să înțeleagă protestatarii”, iar prin Hotărârea nr. 60 din data de 22.02.2012, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a dispus aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 1.000 RON, reținându-se, printre altele, că: „În ceea ce privește caracterul public al faptei, s-a apreciat ca fiind temeinice și legale reținerile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din hotărârea atacată, întrucât rețeaua de socializare Facebook nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate, cu o căsuță poștală electronică”.

Astfel, Înalta Curte a răspuns criticii invocate de reclamant, referitoare la lipsa caracterului public al faptei, arătând că Facebook este spațiu public deoarecce „nu poate fi primită, în condițiile în care comportamentul discriminatoriu a fost săvârșit on-line (cu acces public). Or, este indiscutabil că fapta constând în sloganul postat pe pagina rețelei de socializare îndeplinește exigența juridică privind „caracterul public” întrucât mesajul a fost postat pe o rețea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator, în fața unui anumit număr de persoane, și, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenția parvenirii la cunoștință a utilizatorilor publici ai paginii și inclusiv a categoriei protestatarilor”.

Un alt argument pentru care Facebook este spațiu public a fost acela că utilizatorii nu dețin proprietatea spațiului efectiv de publicare, neputând estima și cu atât mai puțin controla întinderea acestui spațiu, care, astfel, capătă caracter public și accesibilitate potențială.

 

 

Apreciez că, numai profilul de utilizator de pe Facebook este spațiu public, în timp ce, indiscutabil, Facebook Messenger nu poate fi considerat un spațiu public, având în vedere că este o cutie poștală electronică pe care utilizatorul o controlează, conținutul mesajelor fiind cunoscute doar de către acesta și destinatar, publicul neavând acces.

Chiar Înalta Curte a statuat că „nu se poate reține că rețeaua de socializare B. ar fi un spațiu privat comparabil cu o cutie poștală electronică, întrucât cutia poștală electronică este controlabilă de către proprietar, sub aspectul conținutului informațional transmis, respectiv depozitat, în timp ce B. este o rețea de socializare (informațională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie și interacționa liber cu alți utilizatori, deja înscriși”.

În plus, nu se poate considera și că Facebook Messenger este spațiu public, întrucât se circumscrie corespondenței electronice, care este ocrotită prin art. 8 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în mai multe cauze, a arătat că art. 8 din Convenție nu garantează doar dreptul la secretul corespondenței scrise, ci și a corespondenței electronice, considerată drept noutate, astfel încât să realizeze o protecție efectivă a dreptului la viață privată a individului.

Totodată, o serie de consecințe reies după pronunțarea Deciziei nr. 4546 din data de 27.11.2019 de către ÎCCJ. Astfel, infracțiunile care au drept element constitutiv „spațiul public” se pot săvârși în mediul online, pe rețeaua de socializare Facebook, asemenea și faptele contravenționale. Nu în ultimul rând, postările de pe Facebook pot constitui temei al răspunderii civile delictuale, dacă prin conținutul mesajelor sunt aduse ingerințe dreptului la onoare, la demnitate, etc.

KIT GDPR Premium

 

Spre exemplu, infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice, faptă prevăzută de art. 371 din Codul Penal, poate fi săvârșită pe Facebook, dacă prin mesajele postate se proferează amenințări sau se aduc atingeri grave ale demnității persoanelor, se tulbură ordinea și liniștea publică. De asemenea, dacă prin mesajele postate se incită publicul la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se vor întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 369 din Codul penal, iar făptuitorul va fi tras la răspundere penală.

Răspunderea civilă delictuală ar putea intervenii, de exemplu, în cazul în care prin mesajele postate pe rețeaua de facebook se aduc injurii și/sau jigniri (calomnii) unei persoane publice, astfel încât îi este încălcat dreptul la reputație sau onoare, creându-i prejudicii de imagine. În acest caz, având în vedere valorile ocrotite, persoana va fi îndreptățită să solicite instanței obligarea persoanei care a postat mesajul pe Facebook la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale.

Așadar, Facebook nu mai este doar un spațiu online de socializare după decizia definitivă pronunțată de ÎCCJ, ci este un spațiu public în care se pot săvârși infracțiuni și contravenții, dacă nu avem grijă la mesajul postat. Prin decizia pronunțată, Înalta Curte nu a urmărit îngrădirea dreptului utilizatorilor Facebook la libertatea de exprimare, ci la prevenirea săvârșirii de fapta anti-sociale în mediul online. Nu suntem cenzurați, ci suntem protejați pe Facebook!

 

Nouă ne place să scriem despre Facebook. Te-ar putea interesa și:

 

 

 

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



quadcopter-drone-flying-with-camera-lake_93200-13.jpg

Pentru ca supravegherea secretă a persoanelor să fie una în acord cu preceptele democratice, ea trebuie să fie prevăzută ca o procedură de sine stătătoare, o procedură fundamentată la nivel teoretic (legislativ) și practic (jurisprudențial).

Potrivit legii române, toate persoanele beneficiază de drepturi și libertăți fundamentale. Totodată, acestea au și anumite îndatoriri prevăzute de lege. Restrângerea drepturilor persoanelor (printr-o acțiune precum supravegherea), este prevăzută de Constituția României în cadrul art. 53. În acest sens, restrângerea se poate face numai prin lege. Condiția imediat următoare pe care o impune constituantul român este reprezentată de situația în care se impune restrângerea în subdomenii precum :

  1. Apărarea securității naționale;
  2. Apărarea ordinii ;
  3. Apărarea sănătății ;
  4. Apărarea moralei publice ;
  5. Apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor ;
  6. Desfășurarea instrucției penale;
  7. Prevenirea consecințelor unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav.

Supraveghezi prin CCTV angajații? Află mai multe despre pachetul nostru GDPR CCTV care să îți asigure conformitatea cu normele GDPR atunci când supraveghezi prin CCTV! 

 

 

În cadrul art. 53, alin. (2) este statuat faptul că restrângerea se poate dispune numai dacă este necesară într-o societate democratică. Democrația este astfel factorul în jurul căruia posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor și al libertăților gravitează. Caracterul democratic al statului este prevăzut la nivel constituțional în cadrul art. 1, alin. (3). Măsura restrângerii va urma la rândul său anumite condiții. Astfel, ea se va dispune numai dacă respectă principiul proporționalității prin raportare la situația determinantă. Aplicarea unei atare măsuri se va realiza pe precepte nediscriminatorii și fără a aduce atingere existenței drepturilor sau libertăților.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Supravegherea secretă a unei persoane constituie o restrângere a exercițiului drepturilor și a libertăților. În dreptul intern, supravegherea secretă a persoanei se află la art. 139 din Codul penal al României, sub denumirea de supraveghere tehnică. Măsura se dispune, după cum am specificat și într-un articol anterior referitor la supravegherea unei persoane prin sistem GPS, de către judecătorul de drepturi și libertăți, sub următoarele condiții:

  • Existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni specificate prin lege;
  • Proporționalitatea măsurii cu restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale ;
  • Imposibilitatea de obținere a probelor necesare în alt mod sau dificultatea obținerii acestora având ca o consecință posibilitatea de prejudiciere a anchetei (incluzând în această categorie și existența unui pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor de valoare) (a se vedea în acest sens Codul de procedură penală a României).

 

 

 

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în cauza Amann contra Elveției privind supravegherea secretă a persoanei, reclamantul era proprietar al unei firme ce avea ca obiect vânzările directe de produse. Acesta a fost contactat pentru vânzarea unui produs de către o femeie de la ambasada sovietică din Berna, apelul acestora fiind interceptat de către statul elvețian. S-a solicitat în acest sens poliției să desfășoare o anchetă penală cu privire la această situație. Cercetările poliției au condus la concluzia transmisă către statul elevețian, în speță către Ministerul Public, că reclmanatul ar acționa ca spion. Ulterior, aflând de existența dosarului, reclamantul a solicitat consultarea sa, solicitând instanțelor interne să îi acorde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, Curtea a statuat asupra cauzei prezentate, evidențiind următoarele aspecte:

  1. Supravegherea secretă a unei persoane constituie o imixtiune în dreptul persoanelor la viața privată;
  2. Imixtiunea se datorează lipsei de precizie a normei;
  3. Legalitatea supravegherii unei persoane se fundamentează numai dacă la nivel intern normele sunt ,,suficient de previzibile” pentru justificarea măsurii supravegherii;
  4. Invocarea de către autorități a unor norme ,,prea generale”, în speță a două articole din Codul ce procedură penală elvețian nu sunt suficiente pentru a justifica temeinicia măsurii;
  5. Simpla participare la conversație (fie telefonică) cu o persoană care este suspectată de activități contra statului elevețian nu conduce la concluzia imediată că persoana are și reprezentarea întregii situații faptice.

KIT GDPR Premium

 

Concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului au fost cuprinzătoare în acest caz, având în vedere faptul că legea trebuie să detalieze cadrul necesar dispunerii unor măsuri ce restrâng în mode vident drepturile și libertățile persoanelor. Per a contrario, orice persoană poate să fie supravegheată în orice condiție, prin invocarea unor dispoziții cu mult prea generale pentru situațiile și cazurile practice existente.

Se consideră astfel că la nivel statal este necesară o cât mai bună conturare a modalităților prin care se pot restrânge drepturile și libertățile persoanelor. Analizând cauza, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat. Argumentul Curții Europene a Drepturilor Omului s-a bazat în mod principal pe inexistența unei norme la nivelul statului elevețian care să fie într-atât de detaliată încât să justifice măsura supravegherii persoanelor.  Art. 8 din cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului statuează asupra dreptului la respectarea vieții private și de familie. S-a considerat în acest sens că instanțele naționale și implicit acțiunile Ministerului Public au fost unele prejudiciabile pentru persoana în cauză (pentru reclamant), întrucât ele nu se justificau în raport de legislația statului elvețian.

Pentru ca supravegherea persoanelor să fie una în acord cu preceptele democratice, ea trebuie să fie prevăzută ca o procedură de sine stătătoare, o procedură fundamentată la nivel teoretic (legislativ) și practic (jurisprudențial).

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



laughing-puppy-lying-green-carpet_78949-547.jpg

Evoluția noastră are la bază un fundament important: dorința de progres. Progresul a adus cu sine, atât la nivel științific, cât și la nivel de dezvoltare socială, necesitatea aparției legilor. Legile au devenit din ce în ce mai dese și reglementează situații complexe. Un astfel de exemplu este adoptarea unei prevederi legislative privind protecția animalelor și pentru a preveni violența împotriva animalelor.

Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor vizează reglementarea măsurilor privind asigurarea condițiilor de viață și bunăstare ale animalelor, cu sau fără deținător. În privința gestionării populației canine fără stăpân, cadrul normativ trimite la legislația specială.

Întrucât acțiunile de la nivel social au devenit unele extrem de agresive, și legea a început să prevadă pedepse din ce în ce mai aspre pentru violența împotriva animalelor. Astfel, în temeiul Legii nr. 205/2004 privind protecția animalelor, constituie infracțiuni de violența împotriva animalelor care sunt pedepsite cu închisoarea de la trei luni la un an sau cu amendă următoarele:

  • Uciderea animalelor (acțiunea realizată sub forma de vinovăție a intenției, fără ca legea să distingă între intenția directă și cea indirectă) fără drept;
  • Practicarea tirului pe animale domestice sau pe animale sălbatice captive;
  • Organizarea de lupte între animale sau cu animale;
  • Folosirea animalelor vii pentru dresajul altor animale sau pentru controlarea agresivității;
  • Rănirea sau schingiuirea animalelor;
  • Intervențiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal, în formele prevăzute de lege;
  • Folosirea animalelor aparținând subîncrengăturii vertebrate, indiferent de gradul de îmblânzire, născute în captivitate sau capturate din natură, în spectacole de circ, circuri ambulante, caravane și trupe de artiști ambulanți, precum și în orice alte tipuri de spectacole similare.

Dacă la nivel de legislație lucrurile par să urmeze un făgaș bun, la nivel de jurisprudență instanțele care au aplicat pedepse pentru infracțiunea săvârșită prin mijloacele și modalitățile precizate anterior contra animalelor este în continuă evoluție. În sensul enunțat, la nivel de practică judiciară există decizii cu privire la cazuri concrete de încălcare a prevederilor legale ce țin de protecția animalelor, catalogate ca fiind decizii ,,îngăduitoare”. Cu toate acestea, unul dintre cazurile în care instanța de judecată a aplicat pedeapsa cu închisoarea este reprezentat de Sentința Penală a Judecătoriei Buzău, împotriva căreia a fost făcut apel, fără sorț de izbândă pentru apelant însă. În cazul precizat, Judecătoria Buzău a aplicat Codul penal, condamnând inculpatul la pedeapsa de un an închisoare pentru infracțiunea de cruzime față de animale. Instanța a constatat că aceasta nu fusese singura infracțiune, ci că aceasta se afla în concurs cu alte șapte infracțiuni pentru care inculpatul fusese condamnat la pedepsa de un an închisoare pronunțată în dosarul X/200/2008. Pornind de la situația faptică, inculpatul proprietar al unui atelaj tractat de doi cai a consumat băuturi alcoolice și s-a deplasat pe o anumită rază teritorială. Odată ajuns acasă, acesta a mers la caii care erau înhămați la căruță, procedând la rănirea unui dintre aceștia. Ca obiect de probă, la dosar au fost anexate foile de observație clinică ce prevedeau o plagă secționată pe o porțiune de 75%. Cu privire la starea sau situația de drept, instanța a apreciat că acțiunea inculpatului îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de cruzime contra animalelor, condamnându-l pe acesta la pedeapsa închisorii de un an. După pronunțarea pedepsei, inculpatul a formulat apel, invocând motive de nelegalitate.

 

 

În urma acțiunilor sale, inculpatul a fost testat cu aparatul poligraf, ulterior stabilindu-se că avusese un comportament simulat. Cu privire la declarațiile martorului propus de inculpat, instanța a apreciat că acesta dintâi a dat declarații mincinoase. Instanța a procedat la descontopirea pedepsei rezultante de 1 an închisoare, pedeapsă ce a fost aplicată prin Sentința penală pronunțată de Judecătoria Buzău, în următoarele pedepse componente: pedepsa amenzii în valoare de 900 de lei, pedeapsa închisorii de două luni, pedeapsa amenzii de 500 lei și pedeapsa închisorii de un an. Aplicând dispozițiile legii penale, instanța a contopit pedepsele prevăzute anterior (cele șapte pedepse vizând actele materiale anterioare ale inculpatului) și a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, fiind sporită cu două luni. Pedeapsa finală aplicabilă inculptului a fost aceea de 1 an și două luni închisoare (a se vedea în acest sens  https://legeaz.net/spete-penal/penal-infractiunea-de-cruzime-fata-119-2010).

Astfel de practici de la nivelul instanțelor de judecată vin să protejeze tot mai mult și mai fundamentat drepturile animalelor.

Atare măsuri sunt necesare într-o societate în care violența împotriva animalelor a devenit un act repetat și aproape reflex. Măsurile prevăzute de cadrul legislativ în vigoare descurajează și trebuie să descurajeze orice comportament violent sau vătămător îndreptat împotriva animalelor. Astfel de comportamente de la nivelul societății pot foarte ușor să fie transferate și reflectate împotriva persoanelor. Este necesar o atenție sportită asupra aplicării legii în toate domeniile pe care aceasta le prevede. În sensul precizat anterior, acțiunile potențial vătămătoare sunt descurajate înainte de a fi efectuate.

Sistemul juridic actual în privința protecției drepturilor animalelelor trebuie să mizeze pe prevenția acțiunilor vătămătoare și nu să asigure pedepsirea ulterioară, care în nenumărate cazuri este una ineficientă. De altfel, la nivel de practică judiciară percepția publicului cu privire la aplicarea pedepsei închisorii pentru săvâșrirea unei infracțiuni de cruzime împotriva animalelor este una reticentă, sceptică.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



392f7b40-b8e7-11e9-b443-1d222a4e4b35_450_250.jpeg

În conformitate cu prevederile Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic, art. 2, legea are ca scop, pe lângă stabilirea condițiilor de furnizarea a serviciilor societății informaționale, și prevederea ca infracțiuni a unor fapte ce au fost săvârșite în legătură cu securitatea domeniilor utilizate în comerțul electronic (incluzând în această categorie emiterea, utilizarea instrumentelor de plată electronică, utilizarea datelor de indentificare spre a efectua operațiuni financiare).

Cadrul legislativ prevede ca infracțiuni faptele ce au fost săvârșite în legătură cu emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronica și cu utilizarea datelor de identificare în vederea efecutării de operațiuni financiare.

La nivel de practică judiciară vom analiza Decizia nr. 373/2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. 3311/89/2013. În prezenta cauză, s-a probat existența unui grup infracțional organizat, ce era specializat în săvârșirea de tranzacții frauduloase prin intermediul internetului. Această acțiune se materializa în cumpărarea de bunuri și servicii, utilizându-se în mod neautorizat a datelor confidențiale de carduri bancare ce aparțineau cetățenilor străini. Scopul utilizării cardurilor era achizionarea de produse electronice, băuturi alcoolice, dar și de servicii precum biletele de călătorie, toate acestea fiind achizitionate prin intermediul magazinelor online.

Destinația bunurilor nu era utilizarea lor, ci revânzarea la prețuri mai mici decât nivelul de piață. Posibilitatea de intrare în posesia tuturor bunurilor enunțate anterior se realiza prin intermediul unor comapnii de curierat, numele prezentate fiind unele fictive. În cazuri limitate erau utilizate numele celor din rândul grupului infracțional.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În privința datelor confidențiale, ele au fost obținute prin intermediul unor carduri bancare atașate fiind conturilor bancare din țări precum Germania, Danemarca și Austria. Faptul că inculpații acționau numai în sfera internetului, avea să faciliteze această acțiune, iar verificare nu putea să fie realizată în mod conform. Mai mult decât atât, firmele de curierat (o parte din angajați) acționau în complicitate (a se vedea în acest sens https://legeaz.net/spete-drept-penal-curtea-de-apel-iasi-2014/infractiuni-privind-comertul-electronic-legea-20-06-2014-yo2).

În conformitate cu dispozițiile Codului penal din România, complicele este persoana care înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sub forma de vinovăție a intenției. Constituie complicitate și acțiunea persoanei care promite (fie în timpul, fie înainte de săvârșirea faptei) că va tăinui bunurile provenite din faptă sau că va favoriza făptuitorul, fără a se respecta condiția ulterioară a îndeplinirii promisiunii (a se vedea în acest sens https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/art-48-complicele-codul-penal?dp=gqytsojtgm2dc).

Pentru ca produsele și serviciile să fie livrate, erau folosite atât date de indentitate, cât și adrese de livrare nereale. Numele persoanelor nu existau, iar datele erau unele greșite. La o verificare a Ministerului Afacerilor Interne, numele și datele respective nu erau găsite în nicio evidență.

 

Pentru a reliefa importanța protecției datelor noastre inclusive în materie bancară sau financiară, vom proceda la analiza cazului precizat. În acest sens, unul dintre inculpați a efectuat o comandă prin intermediul unei platforme online de tipul www. vanzariproduseonline.ro, ce aparținea unui comerciant. Comanda avea ca obiect un Ipad în valoare de aproximativ 4.000 de lei. Acțiunea s-a materializat prin utilizarea unui nume fictiv, a unui Cod Numeric Personal și a unei adrese de e-mail, precizându-se ca adresă de livrare chiar locul cunoscut de către inculpat (a se vedea în acest sens https://legeaz.net/spete-drept-penal-curtea-de-apel-iasi-2014/infractiuni-privind-comertul-electronic-legea-20-06-2014-yo2).

Cel mai important aspect este reprezentat de către acțiunea promptă a băncii respective. Astfel, nu s-a putut proceda la efectuarea unei tranzacții online, întrucât tranzacția nu a fost onorată de către bancă. Deși inculpatul a folosit datele cardului ce aparțineau unui cetățean danez pentru a achiziționa Ipad-ul, reprezentanții băncii au contactat cetățeanul pentru confirmarea operațiunii comerciale ce fusese inițiată de către inculpat. Întrucât titularul contului nu avea nicio legătură cu tranzacția precizat, aceasta a solicitat instituției bancare blocarea contului și analuarea tranzacției. În acest sens, putem specifica importanța existenței unei instituții bancare care să verifice veridicitatea unei tranzacții și care să informeze cetățeanul care deține un cont bancar despre potențialele acțiuni asupra contului său. Ulterioarele percheziții realizate la nivel informatic, au relevat faptul că inculpatul deținea urmele digitale cu privire la folosirea cardului bancar.

Faptul că inculpații au fost ulterior reținuți face să prevaleze rolul justiției în stat, dar acțiunea prezentei instituții bancare a condus la înlăturarea unui pericol iminent asupra contului personal al cetățeanului danez. De aceea, la orice tip de acțiune potențial vătămătoare, instituțiile de credit trebuie să fie abilitate și să acționeze în sensul notificării și al blocării tuturor acțiunilor ce pot prejudicia titularii contului/conturilor bancare. În acest sens sunt relevante dispozițiile legale enunțate prin intermediul Legii nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism. Astfel, conform art. 5 din prezenta Lege, de îndată ce o persoană fizică în cadrul activității desfășurate pentru o persoană juridică sau o altă persoană fizică prevăzută în cadrul normativ are suspiciuni că o operațiune ce urmează să fie efectuată are ca scop spălarea banilor sau finanțarea actelor de terorism, va informa persoana desemmnată potrivit cadrului nromativ. Aceasta din urmă va proceda la sesizarea Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Menționăm că această activitate și competență trebuie să aparțină tuturor instituțiilor financiare și bancare în cauză.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



phone-showing-face-recognition_78895-870.jpg

Prevederile Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE au început să își găsească aplicabilitate în societatea actuală. Atare prevederi erau necesare pentru a se asigura o cât mai bună protecție a informațiilor privind persoanele fizice, inclusiv prin aplicarea de sancțiuni în caz de constatare a încălcării lor.

Monitorizarea corespondenței și a comunicațiilor telefonice

În legislația din România, una dintre măsurile care se poate dispune asupra comunicațiilor telefonice ale unei persoane este măsura supravegherii tehnice. Această măsură este reglementată de art. 139 din Codul penal român. Măsura se dispune, conform alin. (1) de către judecătorul de drepturi și libertăți. Pentru a se dispune măsura supravegherii tehnice, legiuitorul mai prevede și îndeplinirea cumulativă a unor condiții. Structura măsurii supravegherii tehnice este următoarea:

  • Existența unei suspiciuni care trebuie să fie ,,rezonabilă”, în ceea ce privește pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni ;
  • Infracțiunile pentru care se dispune supravegherea tehnică sunt cele contra securității naționale prevăzute de Codul penal al României și de legile speciale, dar și infracțiunile de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificarea de instrumente de plată electronică, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală. De asemenea, supravegherea tehnică se dispune și în cazul infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul unor alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare (a se vedea Codul penal al României, art. 139, alin. (2) ) ;
  • Măsura supravegherii tehnice trebuie să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale în raport de particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează să fie obținute sau gravitatea infracțiunii ;
  • Probele nu ar putea să fie obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți pe care Codul penal român le califică drept ,,dificultăți deosebite”, ce ar duce la prejudicierea anchetei sau atunci când există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

 

 

Înregistrările realizate în condițiile supravegherii tehnice constituie mijloace de probe în situația în care privesc propriile convorbiri purtate cu terții. Cu privire la alte înregistrări, ele pot să constituie mijloace de probe numai în situația în care nu sunt interzise de lege.

Un element important în dispunerea măsurii de supraveghere tehnică îl reprezintă situația raporturilor dintre avocat și partea pe care acesta o asistă. În acest sens:

  • Raportul dintre avocat și partea pe care o asistă sau reprezintă nu poate să facă obiectul supravegherii tehnice.

Cu toate acestea, legea prevede și derogări. Derogările sunt aplicabile:

  • Numai dacă există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în structura supravegherii tehnice.

În completare, dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul sau inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul procesului penal, urmând a fi șterse, de îndată, de către procuror (a se vedea art. 139, alin. (4) din Codul penal al României).

 

Monitorizarea în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului

În viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Klass contra Germaniei, s-a constatat că nu s-a produs nicio încălcare a dreptului la viață privată și de familie, în mod implicit asupra monitorizării corespondeneți și a comunicațiilor telefonice. În cauza Klass contra Germaniei, reclamanții sunt reprezentați de cinci avocați germani. Obiectul cererii a vizat legislația din Germania, care permitea autorităților să monitorizeze corespondența și comunicațiilor telefonice ale avocaților, fără obligația de informare a acestora din urmă despre măsurile luate. Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede:

  • Dreptul la respectarea vieții private și de familie;
  • Dreptul la respectarea domiciliului;
  • Dreptul la respectarea corespondenței.
  • Interzicerea amestecului autorităților publice în exercitarea dreptului la viață privată și de familie.

Derogarea se face numai în situația în care:

  • Amestecul autorităților publice în exercitarea dreptului este prevăzut de lege;
  • Amestecul constituie o măsură necesară (într-o societate democratică) pentru subdomenii precum: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii, prevenirea faptelor de natură penală, protecția sănătății, protecția drepturilor și a libertăților altor persoane (a se vedea Convenția Europeană a Dreptuilor Omului, platformă online echr.coe.int).

 

Te-ar putea interesa și:

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat că nu s-a produs nicio încălcare a articolului prevăzut anterior (art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), menționând ca fiind justificată ca legiuitorul german să considere ingerința rezultată din legislația contestată. Motivul a fost reprezentat de necesitatea într-o societate democratică, în interesul securității naționale și pentru prevenirea dezastrelor sau faptelor penale (a se vedea în acest sens echr.coe.int).

Argumentul Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul lipsei încălcării prevederilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a conturat astfel:

  • Competențele de supraveghere în secret a cetățenilor, deși sunt proprii unui ,,stat polițienesc”, sunt ,,tolerabile”, în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului (CoEDO) numai pentru protejarea instituțiilor democratice;
  • Faptul că societățile democratice se confruntă cu amenințări de spionaj și terorism permite luarea unor asemenea măsuri – măsura de monitorizare asupra convorbirilor telefonice sau a corespondenței reprezentând o modalitate de contracarare a unor acțiuni de amenințări de spionaj și terorism;
  • Existența unei legislații (precum cea germană) care acordă competență de supraveghere în secret a corespondenței, comunicărilor prin poșă sau telecomunicațiilor reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică, în interesul securității naționale și/sau pentru prevenirea dezordinii ori a faptelor penale a se vedea în acest sens echr.coe.int).

KIT GDPR Premium

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



two-pirate-skull-three-human-skull-forest_1357-500.jpg

Odată cu evoluția științei și a tehnologiei, raporturile comerciale au început să se deruleze tot mai mult pe internet. De la cumpărarea unor produse și până la încheierea de contracte, oamenii descoperă cu fiecare zi ce trece facilitățile oferite de platformele online. Ce se întâmplă însă când datele și informațiile sunt utilizate în scopul prejudicierii anumitor persoane?

Folosirea datelor unor societăți fără împuternicire din partea acestora

În scopul derulării raporturilor comerciale cu celeritate sau al îndeplinirii unor formalități pentru persoanele juridice, acestea pot să împuternicească o persoană fizică care să acționeze în scopul enunțat mai sus.

Această împuternicire este reglementată în România de către Codul civil, în cadrul art. 2009 privind contractul de mandat. Prin intermediul contractului, o parte se obligă să încheie mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți (mandatar și mandant).

Există însă situații în care persoanele, prevalându-se de așa-zisa ,,bună-credință”, acționează folosind date ale anumitor societăți, fără a fi primit împuternicirea în acest sens. Deci, calitatea pe care și-o adjudecă este una falsă.

Folosirea datelor societăților comerciale și acționarea în numele lor, deși nu există nicio împuternicire în acest sens, având ca scop ulterior obținerea de sume de bani de la terțe persoane (care consideră că au încheiat raporturi cu societatea comercială însăși), constituie infracțiunea de înșelăciune.

Înșelăciunea este prevăzută în Codul penal al României în cadrul art. 244. Infracțiunea de înșelăciune are următoarea structură:

  • Presupune inducerea în eroare a unei persoane;
  • Inducerea se poate realiza prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase;
  • Inducerea se poate realiza și prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate;
  • Scopul urmărit este obținerea pentru sine sau pentru altă persoană a unui folos patrimonial;
  • Folosul patrimonial trebuie să fie injust;
  • Este necesar să se producă o pagubă;
  • Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani;
  • Sporul de pedeapsă crește de la unu la 5 ani atunci când înșelăciunea este săvârșită prin folosirea de nume sau de calități mincinoase (inclusiv de alte mijloace frauduloase);
  • Împăcarea înlătură răspunderea penală a persoanei care a comis infracțiunea.

 

 

Înșelăciunea pe internet – Caz practic relevant în România 

Pentru a face referire la infracțiunea de înșelăciune în sfera online, ne vom raporta la Sentința nr. 3043/2015 pronunțată de Judecătoria Timișoara. Speța este relevantă întrucât se pliază pe forma tipică de înșelăciune.

Situația de fapt din cazul practic precizat anterior este următoarea:

  • Inculpatul G.S.M. a indus în eroare un număr de 37 de persoane în perioada decembrie 2012-februarie 2013;
  • Inducerea în eroare s-a realizat prin postarea pe platformele de internet mercador.ro, bizcaf.ro, tocmai.ro a unor anunțuri de angajare nereale;
  • Anunțurile de angajare vizau recrutarea în scopul angajării în afara României, în domeniul agriculturii, silviculturii și al construcțiilor;
  • Inculpatul a indus în eroare persoanele prin folosirea numelor unor societăți comerciale, fără să aibă însă împuternicire din partea acestora;
  • Pentru persoanele care aplicau pentru acest loc de muncă exista o taxă care se percepea de inculpat, cu titlul de taxă de traducere a contractului de muncă ce urma a fi semnat (traducere din limba română în limba germană);
  • Taxa era în valoare de 35 de lei;
  • Sumele de bani urmau să fie virate direct în contul inculpatului (a se vedea în acest sens legeaz.net, Sentința nr. 3043/2015 pronunțată de Judecătoria Timișoara).

În această speță, Judecătoria Timișoara a aplicat inculpatului pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani. Instanța s-a orientat către aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dată fiind conduita inculpatului dar și a faptului că nu a mai fost condamnat anterior.

Te-ar putea interesa și:

Înșelăciunea pe internet. Ce determină persoanele să încheie acte juridice în sfera online-ului, care ulterior se dovedesc păgubitoare ?

În luarea și fundamentarea unei decizii stau la bază mai mulți factori. Aceștia sunt în principal factori de natură psihologică. Cu toate acestea, de cele mai multe ori oamenii acționează instinctual, în scopul satisfacerii unor nevoi de bază, primare. Persoanele din speța prezentată anterior au fost interesate de o asemenea ofertă tocmai prin prisma avantajelor sale: salarii foarte bune, transport gratuit, cazare gratuită, ș.a.m.d.. Oamenii acționează instinctual, furnizând atât date, cât și sume de bani unor ,,reprezentanți fictivi”  sau unor persoane ce figurează în altă calitatea decât cea reală.

Nevoia de înavuțire rapidă îi determină pe mulți să nu verifice veridicitatea informațiilor ce apar în sfera online.

Un caz de actualitate din România este tot o infracțiune tipică de înșelăciunea pe internet comisă față de o femeie de 51 de ani din Brăila, care a transferat o sumă de bani în valoare de 30.000 de euro în contul unui așa-zis general american. Raporturile dintre cele două persoane s-au desfășurat în sfera online-ului, pe platforma de socializare Facebook (a se vedea și realitatea.net, O nouă metodă de înșelăciune pe internet în România).

Atenție la datele de identificare ale societăților și la calitatea ,,reprezentantului” acestora

Faptul că o persoană pretinde că acționează în numele unor societăți nu implică automat și veridicitatea susținerilor sale.

În nenumărate cazuri persoanele acționează pentru obținerea unui folos material, utilizând date care le sunt la îndemână (date publice). De aceea, este necesară atât o mai bună protecție asupra datelor societăților comerciale, cât și o atentă verificare a tuturor anunțurilor publicate în sfera virtuală.

Acest lucru se poate schimba prin acțiuni de informare a persoanelor despre riscurile la care se expun, sau la care se pot expune, atunci când furnizează date prin intermediul internetului și, în special, atunci când aleg să transmită sume de bani în conturi despre a căror origine nu au informații.

Faptul că o persoană poate pretinde că se ocupă de formalitățile necesare  în vederea încheierii unui contract sau că reprezintă o societate comercială pe o anumită perioadă de timp, trebuie să fie verificat. Accesul rapid la informație nu presupune în mod categoric și faptul că acea informație este reală. Iar infracțiunile de înșelăciune în sfera virtuală au început să fie din ce în ce mai dese.

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR în domeniul meidcal? Îți recomandăm cursul online creat de specialiștii GDPR în domeniu medical care poate fi accesat aici.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



arhive-drept-penal-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord