Aici descoperim
dreptul tehnologiei

online-shopping-ecommmerce-delivery-service-concept_36743-296.jpg

Este permisă de către legislația română vânzarea către minori în mediul online? Potrivit legislației civile, persoana fizică dobândește capacitate deplină de exercițiu la vârsta de 18 ani. Prin capacitate deplină de exercițiu se înțelege abilitatea acesteia de a încheia contracte civile. Cu toate acestea, însă, potrivit art. 41 alin. (3) din Codul Civil „minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.

În sfera „actelor de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor” este inclusă cumpărarea de către minor a unor bunuri. În domeniul vânzărilor clasice, situația este clară. Dar ne-am putea prevala oare de acest text legal pentru a vinde bunuri online către minori?

Răspunsul este, din punctul nostru de vedere, nu, deoarece, potrivit legii, pentru ca minorul să poată încheia acte de dispoziție, acestea trebuie să se execute la data încheierii lor, cum este cazul tradițiunii bunului – predarea lucrului de către vânzător sau intrarea în proprietatea bunului după plata produsului la casa de marcat. Or, în situația comerțului electronic, executarea se realizează la o dată ulterioară, fiind necesară livrarea bunului de la profesionist către consumator.

 

În consecință, în opinia mea, legislația nu permite vânzarea către minori, iar site-urile ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a verifica vârsta utilizatorului. Cu toate acestea, măsurile de verificare nu trebuie să fie disproportionate și, în niciun caz, nu trebuie să colecteze mai multe date personale decât sunt strict necesare pentru activitatea de verificare.

Cu toate acestea, site-ul ar putea vinde către minori cu autorizarea părinților, prin urmare ar putea considera util, în măsura în care dorește să vândă către minori, o metodă adecvată pentru obținerea consimțământului părinților.

Exemplu: Un site dorește să comercializeze produse către minori. Înainte de plasarea comenzii, utilizatorul va fi întrebat ce vârstă are sau se va folosi altă metodă pentru verificare vârstei. Dacă vârsta este mai mică de 18 ani, utilizatorului i se va cere adresa de e-mail a unui părinte sau tutore pentru ca încheierea contractului să poată fi autorizată de acesta. În pratică, aceste metode de colectarea a autorizației părinților sunt deja implementate de diverse platforme de e-learning sau jocuri online.

💡Pentru a se proteja de eventualele comenzi din partea minorilor, recomandăm afacerilor online să includă la secțiunea „Termeni și Condiții” o condiție de eligibilitate pentru a putea încheia contractul: vârsta de minim 18 ani și să prevadă ce se întâmplă în situația în care comanda este plasată de către un minor.

Te-ar putea interesa și:

 


 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]


Pot-accesa-e-mailul-unui-angajat-dupa-ce-a-parasit-locul-de-munca_.png

Potrivit avocatului general Szpunar, Facebook poate fi obligată să caute și să
identifice toate comentariile identice cu un comentariu calomnios a cărui
nelegalitate a fost constatată, precum și comentarii echivalente în măsura în care
acestea din urmă provin de la același utilizator

În speță, dreptul Uniunii invocat nu reglementează aspectul dacă Facebook poate fi obligată să
elimine comentariile în cauză la nivel mondial

 

Doamna Eva Glawischnig-Piesczek, care era deputată în Nationalrat (Consiliul Național austriac), președintă a grupului parlamentar die Grünen („Verzii”) și purtător de cuvânt al acestui partid la nivel federal, a solicitat instanțelor austriece să pronunțe o ordonanță privind măsuri provizorii prin care să oblige Facebook să oprească publicarea unui comentariu calomnios.

Astfel, un utilizator al Facebook a publicat, pe pagina sa personală, un articol al revistei austriece de informații online oe24.at intitulat „Verzii: în favoarea menținerii unui venit minim pentru refugiați”. Această publicare a avut ca efect generarea pe Facebook a unei „imagini în miniatură” a site-ului oe24.at, cuprinzând titlul și un scurt rezumat ale acestui articol, precum și o fotografie a doamnei Glawischnig-Piesczek. Acest utilizator a publicat în plus, cu privire la articolul respectiv, un comentariu degradant referitor la doamna Glawischnig-Piesczek. Informațiile respective puteau ficonsultate de orice utilizator al Facebook.

Întrucât Facebook nu a reacționat la cererea sa de a șterge acest comentariu, doamna Glawischnig-Piesczek a solicitat obligarea Facebook la încetarea publicării și/sau a distribuirii de fotografii cu aceasta atunci când în mesajul care le însoțește apar afirmații identice cu comentariul
în discuție și/sau cu „conținut echivalent”.

Întrucât instanța de prim grad a pronunțat ordonanța privind măsuri provizorii solicitată, Facebook a blocat în Austria accesul la informația publicată inițial.

Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), sesizată în cele din urmă cu această cauză, consideră că afirmațiile în discuție urmăreau să aducă atingere onoarei doamnei GlawischnigPiesczek, să o insulte și să o calomnieze.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Întrucât instanța de trimitere este chemată să se pronunțe cu privire la aspectul dacă somația de încetare poate fi de asemenea extinsă, la nivel mondial, la afirmațiile cu formulare identică și/sau cu conținut echivalent de care Facebook nu are cunoștință, Oberster Gerichtshof a solicitat Curții de justiție să interpreteze în acest context directiva privind comerțul electronic2.

Potrivit acestei directive, un furnizor de servicii de hosting (și, așadar, un administrator al unei platforme de rețea socială3, precum Facebook) nu este în principiu responsabil pentru informațiile stocate de terți pe serverele sale în cazul în care nu are cunoștință de caracterul lor nelegal. Cu toate acestea, odată informat cu privire la nelegalitatea lor, el trebuie să le elimine sau să blocheze accesul la acestea. În plus, directiva prevede că nu i se poate impune unui furnizor de servicii de hosting o obligație generală de supraveghere a informațiilor pe care le stochează sau o obligație generală de a căuta în mod activ faptele sau circumstanțele care indică activități ilicite.

În concluziile sale de astăzi, avocatul general Maciej Szpunar consideră că directiva privind comerțul electronic nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting care administrează o platformă de socializare, precum Facebook, să fie obligat, printr-o somație, să caute și să identifice, printre toate informațiile difuzate de utilizatorii acestei platforme, informațiile identice cu cea calificată drept ilicită de o instanță care a emis această somație.

 

Potrivit avocatului general, această abordare permite asigurarea unui just echilibru între drepturile fundamentale în cauză, și anume protecția vieții private și a drepturilor referitoare la personalitate, cea a libertății de a desfășura o activitate comercială, precum și cea a libertății de exprimare și de informare. Pe de o parte, ea nu necesită mijloace tehnice sofisticate, susceptibile să reprezinte o povară extraordinară. Pe de altă parte, ținând seama de ușurința reproducerii informațiilor în mediul internetului, ea se dovedește necesară pentru a asigura protecția eficientă a vieții private și a drepturilor referitoare la personalitate.

 

 

În cadrul somației, furnizorul de servicii de hosting poate fi de asemenea obligat să caute și să identifice informațiile echivalente celei calificate drept ilicită numai printre informațiile difuzate de utilizatorul care a difuzat această informație. O instanță care se pronunță cu privire la eliminarea unor astfel de informații echivalente trebuie să garanteze că efectele somației sale sunt clare, precise și previzibile. Astfel, aceasta trebuie să evalueze comparativ drepturile fundamentale în cauză și să țină seama de principiul proporționalității.

O obligație de identificare a informațiilor echivalente care provin de la orice utilizator nu ar asigura un just echilibru între drepturile fundamentale în cauză. Pe de o parte, căutarea și identificarea unor astfel de informații ar necesita soluții costisitoare. Pe de altă parte, punerea în aplicare a acestor soluții ar conduce la o cenzură, astfel încât libertatea de exprimare și de informare ar putea fi restrânsă în mod sistematic.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În plus, potrivit avocatului general, întrucât directiva nu reglementează domeniul de aplicare teritorial al unei obligații de eliminare a informațiilor difuzate prin intermediul unei platforme de socializare, aceasta nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting să fie obligat să elimine astfel de informații la nivel mondial. Pe de altă parte, domeniul de aplicare teritorial nu este reglementat nici de alte dispoziții ale dreptului Uniunii, în măsura în care, în speță, doamna Glawischnig-Piesczek nu se prevalează de dreptul Uniunii, ci de dispozițiile generale ale dreptului civil austriac în materie de atingeri aduse vieții private și drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv calomnia4, care nu sunt armonizate. Atât aspectul efectelor extrateritoriale ale unei somații care impune o obligație de eliminare, cât și cel al domeniului de aplicare teritorial al unei astfel de obligații ar trebui să facă obiectul unei analize efectuate în special în lumina dreptului internațional public și privat.

De asemenea, avocatul general consideră că directiva nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting să fie obligat să elimine informațiile echivalente celei care a fost calificată drept ilicită, din moment ce i-au fost semnalate de persoana în cauză, de terți sau în alt mod, întrucât într-un astfel de caz obligația de eliminare nu implică o supraveghere generală a informațiilor stocate.

Sursa aici



photo-1554252117-53f26a5ebdbd.jpg

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 520 din 7 martie 2019 că o cerere adresată instanței transmisă și semnată electronic așa aceleași efecte ca o semnătură olografă pe un document fizic.

Cu toate acestea, ÎCCJ menționează că pentru a avea aceleași efectele juridice, semnătura digitală trebuie să îndeplinească condițiile Legii 455/2001, existenţa semnăturii scanate a semnatarului nefiind suficientă.

„Practic, semnătura electronică (digitală) validă oferă instanţei o garanţie a faptului că mesajul sau documentul digital este creat de către persoana care l-a semnat, iar conţinutul mesajului sau documentului digital nu a fost modificat de la data emiterii acestuia.

Aşadar, pentru a se conforma dispoziţiilor instanţei de judecată, recurentul-reclamant avea posibilitatea, fie de a transmite prin e-mail cererea de recurs, e-mail care să aibă ataşat o semnătură electronică validă, în condiţiile legii speciale anterior menţionate, fie avea posibilitatea de a expedia prin poştă un exemplar al cererii formulate, care să poarte semnătura sa olografă.”

Te-ar putea interesa și:

 


 

Decizia în integralitate mai jos:

 

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 520/2019

Şedinţa publică din data de 7 martie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 585/A din data de 9 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1924/F din data de 11 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, în cauza având ca obiect asigurări sociale.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, înregistrat la data de 11 iunie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin rezoluţia din data de 14 iunie 2018, completul de filtru CF x, învestit prin repartizare aleatorie cu soluţionarea căii de atac, a stabilit termen la data de 20 septembrie 2018, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea discutării admisibilităţii căii de atac.

De asemenea, recurentul-reclamant a fost citat cu menţiunea de a semna cererea sau de a expedia un exemplar semnat al cererii de recurs.

La termenul astfel stabilit, constatând lipsa părţilor şi faptul că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul dispoziţiilor art. 411 pct. 2 C. proc. civ., instanţa a dispus suspendarea cauzei.

La data de 18 februarie 2019, reclamantul a transmis prin e-mail cerere de repunere pe rol a cauzei. Cererea nu poartă semnătura părţii, recurentul-reclamant precizând că nu poate transmite un exemplar semnat, întrucât nu deţine scanner.

Cu privire la solicitarea de repunere pe rol a cauzei, instanţa reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 415 C. proc. civ., judecata cauzei suspendate se reia: 1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor.

În cauză, deşi cererea de reluare a judecăţii formulată în scris şi transmisă prin e-mail nu este semnată de către recurentul-reclamant, având în vedere poziţia procesuală a reprezentantului intimatelor-pârâte, prezent în faţa instanţei la termenul de judecată, în sensul de a se depăşi acest incident procedural şi a se relua judecata, Înalta Curte dispune repunerea cauzei pe rol şi rămâne în pronunţare asupra excepţiei nulităţii căii de atac.

Examinând cererea de recurs în raport de excepţia nulităţii pentru nesemnarea recursului, a cărei analiză este prioritară celorlalte excepţii invocate în cauză, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege dispune că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) – e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În cauza de faţă, se constată că deşi recurentul-reclamant A. a fost citat cu menţiunea de a semna cererea de recurs înaintată prin e-mail sau de a expedia un exemplar semnat al cererii, sub sancţiunea nulităţii, partea nu s-a conformat obligaţiei dispuse de instanţă.

Chiar mai mult decât atât, prin notele scrise depuse la dosar recurentul-reclamant a adus la cunoştinţa instanţei faptul că nu poate transmite un exemplar semnat la cererii de recurs întrucât nu deţine scanner.

Cu referire la această precizare a recurentului-reclamant, se reţine că, în situaţia în care o parte înţelege să transmită instanţei cereri în format electronic, existenţa semnăturii scanate a semnatarului nu este suficientă, având în vedere dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 455/2001, act normativ care stabileşte regimul juridic al semnăturii electronice şi al înscrisurilor în formă electronică, precum şi condiţiile furnizării de servicii de certificare a semnăturilor electronice. Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare.

În asemenea cazuri precum cel din speţa dedusă judecăţii, în care cererile sunt adresate instanţelor în format electronic, semnătura digitală conectează identitatea electronică a semnatarului cu documentul digital, neputând fi copiată de pe un document digital pe altul, fapt ce conferă documentului autenticitate (atestă faptul că documentul aparţine persoanei semnatare, iar autorul documentului nu îşi poate declina răspunderea pentru conţinutul documentului cu semnătură electronică valida).

Practic, semnătura electronică (digitală) validă oferă instanţei o garanţie a faptului că mesajul sau documentul digital este creat de către persoana care l-a semnat, iar conţinutul mesajului sau documentului digital nu a fost modificat de la data emiterii acestuia.

Aşadar, pentru a se conforma dispoziţiilor instanţei de judecată, recurentul-reclamant avea posibilitatea, fie de a transmite prin e-mail cererea de recurs, e-mail care să aibă ataşat o semnătură electronică validă, în condiţiile legii speciale anterior menţionate, fie avea posibilitatea de a expedia prin poştă un exemplar al cererii formulate, care să poarte semnătura sa olografă.

În lipsa semnăturii părţii, o atare cerere, privată de unul dintre elementele necesare şi esenţiale pentru asigurarea unei minime discipline procesuale, nu poate determina o legală învestire a instanţei de judecată.

Având în vedere normele procesuale stabilite de legiuitor, care statuează condiţiile în care poate fi formulată orice cerere adresată instanţei, constatând lipsa semnăturii părţii, cum recurentul-reclamant nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de judecată de a semna memoriul de recurs, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., respectiv anularea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează cererea de recurs formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 585/A din data de 9 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 martie 2019

 

 

 


photo-1520250497591-112f2f40a3f4.jpg

Avocatul general este de părere că vorbim de un serviciu al societății informaționale, iar nu o agenție imobiliară în situația platformelor de genul Airbnb. AIRBNB Ireland, societate de drept irlandez cu sediul în Dublin (Irlanda), administrează pentru toți utilizatorii din afara Statelor Unite o platformă online al cărei scop îl reprezintă stabilirea de contacte între, pe de o parte, gazde (profesioniști și particulari) care dispun de locuri de cazare de închiriat și, pe de altă parte, persoane care sunt în căutarea acestui tip de cazare.

Ca urmare a unei plângeri împotriva lui X cu constituire ca parte civilă, depusă, printre alții, de Association pour un hébergement et un tourisme professionnel (AHTOP), Parquet de Paris (Parchetul din Paris, Franța) a întocmit, la 16 martie 2017, un rechizitoriu introductiv pentru încălcări ale legii care reglementează condițiile de exercitare a activităților privind anumite tranzacții referitoare la imobile și fonduri de comerț (denumită Legea Hoguet), în special în ceea ce privește activitatea de agent imobiliar. AIRBNB Ireland contestă exercitarea unei activități de agent imobiliar și invocă inaplicabilitatea Legii Hoguet ca urmare a incompatibilității acesteia cu Directiva privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Judecătorul de instrucție de pe lângă tribunal de grande instance de Paris [Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța] a decis să adreseze întrebări Curții de Justiție pentru ca aceasta să stabilească dacă serviciile prestate în Franța de societatea AIRBNB Ireland prin intermediul unei platforme electronice operate din Irlanda beneficiază de libertatea de prestare a serviciilor prevăzută de Directiva privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale și dacă normele restrictive referitoare la exercitarea profesiei de agent imobiliar în Franța, edictate prin Legea Hoguet, îi sunt opozabile.

 

 

Pentru a răspunde la prima întrebare adresată Curții, avocatul general Maciej Szpunar, în concluziile sale prezentate astăzi, analizează dacă serviciul prestat de AIRBNB Ireland poate fi considerat un serviciu al societății informaționale.

După ce a amintit definiția conținută în Directiva referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul normelor privind serviciile societății informaționale, avocatul general constată că trebuie stabilită natura serviciului furnizat de AIRBNB Ireland, și anume dacă acesta este un serviciu prestat la distanță, fără ca părțile să fie prezente simultan, și dacă acesta este prestat în întregime prin utilizarea unor dispozitive electronice și nu se referă la serviciile al căror conținut este material, chiar dacă acestea implică utilizarea unor dispozitive electronice.

Avocatul general subliniază că, în jurisprudența sa, Curtea a stabilit deja anumite criterii pentru serviciile mixte, constând într-un element prestat pe cale electronică și altul care nu este prestat pe această cale.

 

Te-ar putea interesa și:

 

După ce a analizat serviciul AIRBNB Ireland în lumina acestor criterii, avocatul general propune Curții să răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că un serviciu care constă în punerea în legătură, prin intermediul unei platforme electronice, a unor potențiali chiriași cu locatori care propun servicii de cazare de scurtă durată, într-o situație în care prestatorul serviciului menționat nu exercită un control asupra condițiilor de bază ale acestor prestații, constituie un serviciu al societății informaționale. Acesta precizează că faptul că prestatorul menționat propune și alte servicii al căror conținut este material nu împiedică calificarea serviciului prestat prin mijloace electronice drept un serviciu al societății informaționale, cu condiția ca acest din urmă serviciu să nu formeze un întreg indisolubil cu serviciile respective.

 

 

În ceea ce privește posibilitatea de a face opozabilă Legea Hoguet în raport cu AIRBNB Ireland, avocatul general observă că, în ceea ce privește speța supusă atenției Curții, această lege intră a priori în domeniul de aplicare al Directivei privind comerțul electronic, întrucât este vorba de o reglementare a unui alt stat membru decât statul membru de origine, care poate restrânge serviciile societății informaționale. Acesta continuă prin a aminti că, pentru ca o cerință stabilită de un alt stat membru decât cel în care este stabilit prestatorul serviciilor societății informaționale să îi fie opozabilă acestuia și să conducă la restrângerea liberei circulații a acestor servicii, această cerință trebuie să constituie o măsură care îndeplinește condițiile de fond și procedurale prevăzute de această directivă.

Având în vedere condițiile de fond prevăzute de Directiva privind comerțul electronic, avocatul general consideră că un alt stat membru decât cel de origine poate deroga de la libera circulație a serviciilor societății informaționale numai prin măsuri adoptate „de la caz la caz”. Acesta continuă prin a arăta că, în orice caz, revine instanței naționale sarcina să determine dacă, având în vedere toate elementele care au fost aduse la cunoștința sa, măsurile în cauză sunt necesare pentru a asigura protecția consumatorului și nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.

În ceea ce privește cerințele procedurale, avocatul general amintește că un stat membru care are în vedere adoptarea unor măsuri care restrâng libera circulație a serviciilor societății informaționale care provin dintr-un alt stat membru trebuie să notifice în prealabil Comisiei intenția sa și să solicite statului membru de origine să adopte măsuri în materia serviciilor societății informaționale. Or, acesta constată că nimic nu arată că Franța a solicitat Irlandei să adopte măsuri în materia serviciilor societății informaționale și se pare că nici condiția privind notificarea Comisiei nu a fost îndeplinită, fie înainte, fie după perioada de transpunere a directivei. Cu privire la acest ultim aspect, avocatul general consideră că lipsa notificării are ca efect sancțiunea inopozabilității unei măsuri în raport cu prestatorul acestor servicii.

Astfel, în ceea ce privește problema dacă un alt stat membru decât cel de origine poate să impună prestatorilor unei categorii de servicii ale societății informaționale, din oficiu și fără analiza condițiilor de fond, cerințe referitoare la exercitarea profesiei de agent imobiliar, precum cele prevăzute de Legea Hoguet, avocatul general consideră că directiva se opune ca un stat membru să poată restrânge, în astfel de împrejurări și în acest mod, libera circulație a serviciilor societății informaționale care provin dintr-un alt stat membru. 

Sursa aici

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Dezmoștenirea-în-Codul-Civil-3.png

Dreptul de a fi uitat sau dreptul la ștergerea datelor

GDPR introduce dreptul persoanelor fizice de a fi uitat sau de a  șterge datele cu caracter personal.

  • Dreptul la ștergere este, de asemenea, cunoscut ca “dreptul de a fi uitat”.
  • Persoanele fizice pot face o cerere de ștergere verbală sau în scris.
  • Aveți la dispoziție o lună să răspundeți la solicitare.
  • Dreptul nu este absolut și se aplică numai în anumite circumstanțe.
  • Acest drept nu este singurul mod în care GDPR vă obligă să vă hotărâți să ștergeți datele cu caracter personal.

Listă de verificare

Cum ne pregătim?

  • Știm cum să recunoaștem o cerere de ștergere și înțelegem când se aplică dreptul.
  • Avem o procedură pentru a ști concret cum să identificăm și cum să răspundem la o cerere de ștergere.
  • Avem un registru unde înregistrăm cererile. 
  • Înțelegem când putem refuza o cerere și suntem conștienți de informațiile pe care trebuie să le furnizăm persoanelor atunci când facem acest lucru.

Cum răspundem?

  • Există procese prin care ne asigurăm că răspundem la o cerere de ștergere fără întârzieri nejustificate și în termen de o lună de la primire.
  • Suntem conștienți de circumstanțele în care putem prelungi termenul pentru a răspunde la o solicitare.
  • Înțelegem că se pune un accent deosebit pe dreptul de a fi uitat dacă cererea se referă la datele colectate de la copii.
  • Avem proceduri pentru a informa destinatarii dacă ștergem orice date pe care le-am împărtășit cu ei.
  • Avem metode adecvate pentru a șterge informațiile.

 

 

Ce reprezintă dreptul de a fi uitat?

În conformitate cu articolul 17 din GDPR, persoanele fizice au dreptul de a șterge datele cu caracter personal. Acest lucru este, de asemenea, cunoscut ca “dreptul de a fi uitat”. Dreptul nu este absolut și se aplică doar în anumite circumstanțe.

 

Când se aplică dreptul de a fi uitat?

Persoanele fizice au dreptul de a șterge datele lor personale dacă:

  • datele nu mai sunt necesare pentru scopul pentru care le-ați colectat sau le-ați prelucrat inițial;
  • vă bazați pe consimțământ ca temei legal pentru păstrarea datelor și persoana își retrage consimțământul;
  • vă bazați pe interesul legitim ca temei pentru prelucrare, iar persoana obiectează la prelucrarea datelor și nu există niciun interes legitim pentru a continua această prelucrare;
  • prelucrați datele personale în scopuri de marketing direct și persoana obiectează la prelucrarea respectivă;
  • ați prelucrat datele cu caracter personal în mod ilegal;
  • trebuie să faceți acest lucru pentru a respecta o obligație legală; sau ați prelucrat datele pentru a oferi unui copil servicii ale societății informaționale.

 

Cum se aplică dreptul de ștergere datelor colectate de la copii?

Se pune accent pe dreptul de a șterge datele cu caracter personal dacă cererea se referă la datele colectate de la copii. Aceasta reflectă protecția sporită a informațiilor copiilor, în special în mediul online, în cadrul GDPR.

Prin urmare, dacă prelucrați datele colectate de la copii, trebuie să acordați o importanță deosebită oricărei solicitări de ștergere, dacă prelucrarea datelor se bazează pe consimțământul dat de un copil – în special orice prelucrare a datelor personale pe internet. Acest lucru este valabil și în cazul în care persoana vizată nu mai este copil, deoarece este posibil ca un copil să nu fi fost pe deplin conștient de riscurile implicate de prelucrare în momentul acordării consimțământului.

 

Te-ar putea interesa și: 

 

Trebuie să înștiințăm celelalte organizații despre ștergerea datelor cu caracter personal?

GDPR specifică două situații în care trebuie să comunicați altor organizații ștergerea datelor cu caracter personal:

  • datele cu caracter personal au fost divulgate; sau
  • datele personale au fost făcute publice într-un mediu online (de exemplu, pe rețelele sociale,forumuri sau site-uri web).

Dacă ați divulgat datele cu caracter personal altor persoane, trebuie să contactați fiecare destinatar și să îl informați despre ștergere, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește imposibil sau implică eforturi disproporționate. Dacă vi se cere, trebuie, de asemenea, să informați persoanele despre acești destinatari.

GDPR definește un beneficiar ca fiind persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau alt organism căruia i se dezvăluie datele cu caracter personal. Definiția include operatoii, persoanele împuternicite și persoanele care, sub autoritatea directă a operatorului sau a persoanei împuternicite sunt autorizate să prelucreze date cu caracter personal.

În cazul în care datele cu caracter personal au fost făcute publice într-un mediu online, ar trebui luate măsuri rezonabile pentru a informa alți operatori care prelucrează datele cu caracter personal pentru a șterge legăturile, copiile sau replicarea acestor date. Atunci când decideți ce măsuri sunt rezonabile, trebuie să țineți cont de tehnologia disponibilă și costul implementării.

 

Trebuie să ștergem datele personale din sistemele backup?

Dacă se primește o solicitare valabilă de ștergere și nu se aplică nicio excepție, va trebui să luați măsuri pentru a asigura ștergerea din sistemele backup, precum și din sistemele live. Acești pași vor depinde de circumstanțele dvs. specifice, de programul dvs. de stocare (în special în contextul copierii de rezervă) și de mecanismele tehnice disponibile.

Trebuie să fiți absolut clari când înștiințați persoanele cu privire la ce se va întâmpla cu datele lor atunci când cererea lor de ștergere este îndeplinită, inclusiv în ceea ce privește sistemele backup. Este posibil ca cererea de ștergere să poată fi îndeplinită instantaneu în ceea ce privește sistemele live, dar ca datele să rămână în backup pentru o anumită perioadă de timp, până când va fi suprascris.

Problema cheie este de a pune datele de rezervă “dincolo de utilizare”, chiar dacă nu pot fi suprascrise imediat. Trebuie să vă asigurați că nu utilizați datele din copia de rezervă pentru niciun alt scop, ceea ce înseamnă că backup-ul este pur și simplu ținut pe sistemele dvs. până când este înlocuit în conformitate cu un program stabilit. Cu toate acestea, este puțin probabil ca păstrarea datelor cu caracter personal în rezervă să reprezinte un risc semnificativ, deși acest lucru va fi specific contextului.

 

 

 

Când nu se aplică dreptul de a fi uitat?

Dreptul de a fi uitat nu se aplică în cazul în care prelucrarea este necesară pentru persoana vizată în următoarele situații:

  • când exercită dreptul la libertatea de exprimare și de informare;
  • când trebuie să respecte o obligație legală;
  • pentru îndeplinirea unei sarcini îndeplinite în interes public sau în exercitarea autorității publice;
  • pentru scopuri de arhivare în interes public, cercetare științifică istorică sau scopuri statistice, în cazul în care ștergerea este de natură să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea prelucrării respective; sau
  • pentru stabilirea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță

De asemenea, GDPR specifică două situații în care dreptul de a fi uitat nu se aplică datelor de categorie specială:

  • dacă prelucrarea este necesară în scopuri de sănătate publică în interesul public (de exemplu, protecția împotriva amenințărilor transfrontaliere grave la adresa sănătății sau asigurarea unor standarde ridicate de calitate și siguranță a asistenței medicale și a medicamentelor sau dispozitivelor medicale); sau
  • în cazul în care prelucrarea este necesară în scopurile medicinii preventive sau profesionale (de exemplu, în cazul în care prelucrarea este necesară pentru capacitatea de muncă a unui angajat, pentru diagnosticul medical, pentru furnizarea de asistență medicală sau socială sau pentru gestionarea sănătății sau sociale sisteme sau servicii de îngrijire). Aceasta se aplică numai în cazul în care datele sunt prelucrate de către sau sub responsabilitatea unui profesionist care face obiectul unei obligații legale privind secretul profesional (de exemplu, un profesionist în domeniul sănătății).

 

Te-ar putea interesa si:

 

Putem refuza să ne conformăm unei cereri din alte motive?

Puteți refuza să vă conformați unei solicitări de ștergere dacă este vădit nefondată sau excesivă, luând în considerare dacă cererea are un caracter repetitiv.

Dacă considerați că o cerere este vădit nefondată sau excesivă, puteți să:

  • solicitați o “taxă rezonabilă” pentru a răspunde cererii; sau
  • refuza să răspundeți la cerere.

În ambele cazuri, va trebui să vă justificați decizia.

 

Ce ar trebui să facem dacă refuzăm să dăm curs unei cereri de ștergere?

Trebuie să informați persoana respectivă fără întârzieri nejustificate și în termen de o lună de la primirea cererii.

Trebuie să informați persoana despre:

  • motivele pentru care nu acționați;
  • dreptul lor de a adresa o plângere autorității de supraveghere și posibilitatea de a-și exercita acest drept printr-o cale de atac judecătorească.

De asemenea, trebuie să furnizați aceste informații dacă solicitați o taxă rezonabilă sau aveți nevoie de informații suplimentare pentru a identifica persoana respectivă.

 

Sursa aici

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Pot-accesa-e-mailul-unui-angajat-dupa-ce-a-parasit-locul-de-munca_-1.png

Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR) ridică multe întrebări cu privire la impactul GDPR asupra relațiilor de muncă. Nu este o noutate faptul că în cadrul majorității organizațiilor, angajații au fiecare câte o adresă de e-mail de serviciu pe formatul nume.prenume@companie.ro. În prezentul articol voi aborda un subiect de actualitate și întâlnit frecvent în practică: poate un angajator să acceseze adresa de e-mail de serviciu a unui fost angajator?

Înainte de a răspunde la întrebare, vom discuta, cu titlu preliminar, câteva aspecte deosebit de importante pentru înțelegerea problematicii abordate.

Este adresa de e-mail o dată cu caracter personal?

Orientările europene sunt în sensul în care o adresă de e-mail pe formatul nume.prenume@companie.ro sau chiar pe formatul nume@companie.ro, este o dată cu caracter personal. Adresele de e-mail pe formatul office@companie.ro nu sunt date cu caracter personal, însă acest lucru nu înseamnă că acestea nu ar trebui protejate deoarece conțin informații sensibile. Conținutul e-mailurilor pot conține de asemenea, o multitudine de informații personale, precum datele de contact ale clienților, informații financiare, date medicale, iar în cazurile nefericite, inclusiv discuțiile private ale angajatului/fostului angajat.

De asemenea, Deciziei civile nr. 34/09.03.2017 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal (nepublicată), s-a statuat, în mod definitiv, faptul că adresele de e-mail a căror denumire cuprinde numele, prenumele și locul de muncă al unei persoane (de exemplu, ion.ionescu@companie.ro), reprezintă informații ce servesc la identificarea persoanei fizice, respectiv sunt date cu caracter personal în sensul legislației privind protecția datelor.

În acest sens, a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia privind dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 37 din 7 decembrie 2015, potrivit căreia în interpretarea și aplicarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001 și art. 3 alin. 91) lit. a) din Legea nr. 677/2001, numele și prenumele unei persoane reprezintă informații referitoare la date cu caracter personal, indiferent dacă, într-o situație dată, sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Conversații private pe e-mail-ul de serviciu…

Comoditatea îi determină pe unii angajați să folosească adrese de e-mail de serviciu pentru activități domestice, precum achiziții online sau chiar discuții personale. Cât de permis este acest lucru de GDPR? În primul rând, e lesne de înțeles că angajatorul nu poate controla cum folosește un angajat e-mailul de serviciu. Însă, având în vedere că (1) GDPR impune angajaților să nu colecteze mai multe date decât sunt necesare și (2) orice operator (în speță, angajatorul) trebuie să implementeze măsuri tehnice și organizatorice adecvate, aș spune că angajatorii ar trebui să cunoască faptul că… nu ar trebui să amestece viața personală cu atribuțiile de serviciu. Organizația ar trebui să aibă politici adecvate prin care angajaților li se aduce la cunoștință nu doar cum să protejeze datele personale ale organizației, ci cum să își protejeze datele lor personale. Compania ar trebui să explice angajaților că nu ar trebui să folosească e-mail-ul de serviciu în scop personal atât prin training-uri și ar trebui să aibă proceduri implementate (actualizarea ROI cu un capitol privind protecția datelor, acorduri de confidențialitate, politici de confidentialitate/securitate etc) pentru protecția datelor personale, inclusiv protecția propriilor informații personale.

Cu alte cuvinte, conversațiile private pe e-mailul de serviciu nu sunt interzise per se de Regulament, însă angajatorii ar trebui să depună diligențe pentru a atrage atenția angajaților asupra riscurilor la care se pot expune, mai ales în situația în care e-mailurile de serviciu sunt monitorizate 🙂

 

 

E-mail-uri de serviciu monitorizate

Vă amintiți de celebru caz de la CEDO Bărbulescu vs România? Pe scurt, domnul Bărbulescu a fost obligat de către angajator să își creeze o adresă de yahoo messenger pentru a ține legătura cu clienții, însă conversațiile de pe yahoo messenger cu logodnica și fratele său au fost monitorizate de către companie, fără ca dnul Bărbulescu să aibă cunoștință de acest lucru. Peste ceva timp, domnul Bărbulescu a fost concediat deoarece încălcase regulamentul intern care îl obliga să nu folosească internetul în scop personal. A contestat fără succes decizia la instanțele din România invocând violarea secretului corespondenței. În cele din urmă, CEDO (Marea Camera) a dat o decizie cel puțin interesantă, prin care statuat, printre altele, că monitorizarea conversațiilor electronice la locul de muncă este permisă dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

  • există un interes legitim al companiei de a monitoriza (supravegherea îndeplinirii sarcinilor de serviciu, securitate etc);
  • nu au fost găsite metode mai puțin intruzive pentru atingerea scopului;
  • angajatul a fost informat în prealabil cu privire la faptul că e-mailul este supravegheat.

În această situație, temeiul juridic nu este consimțământul angajatului (care, conform opiniei WP29, în majoritatea cazurilor, este invalid, existând un dezechilibru de putere), ci interesul legitim.

Cu privire la monitorizare ar trebui să ne amintim că Legea 190/2018 privind măsurile de punere în aplicare al GDPR impune următoarele condiții:

a) interesele legitime urmărite de angajator sunt temeinic justificate și prevalează asupra intereselor sau drepturilor și libertăților persoanelor vizate – prin urmare trebuie documentată o analiză a interesului legitim și păstrată pentru un eventual control. 

b) angajatorul a realizat informarea prealabilă obligatorie, completă și în mod explicit a angajaților;- notele de informare către angajați trebuie să prevadă că se utilizează mijloace de monitorizare.

c) angajatorul a consultat sindicatul sau, după caz, reprezentanții angajaților înainte de introducerea sistemelor de monitorizare;

d) alte forme și modalități mai puțin intruzive pentru atingerea scopului urmărit de angajator nu și-au dovedit anterior eficiența; și

e) durata de stocare a datelor cu caracter personal este proporțională cu scopul prelucrării, dar nu mai mare de 30 de zile, cu excepția situațiilor expres reglementate de lege sau a cazurilor temeinic justificate.

 

 

Putem accesa e-mailul fostului angajat? 

Pe scurt, da, însă doar dacă sunt respectate anumite condiții pe care le vom indica mai jos.

„Atunci când un angajat părăsește organizația, angajatorul ar trebui să ia măsurile tehnice și organizatorice necesare, astfel încât poșta electronică a angajatului să fie dezactivată în mod automat. În cazul în care, pentru buna funcționare a organizației, este necesar să fie recuperat conținutul poștei electronice a unui angajat, angajatorul ar trebui să adopte măsurile adecvate pentru recuperarea conținutul acesteia înainte de plecarea angajatului și, dacă este posibil, în prezența lui.” – CEDO, Cauza Bărbulescu vs România.

Așadar, atunci când un angajat părăsește compania, e-mailul trebuie dezactivat și redirecționat către o nouă adresă, iar conținutul ar trebui recuperat înainte de plecarea angajatului. Dacă totuși, angajatul e plecat deja, iar compania nu avea cunoștință de acest lucru, va trebui să recupereze și să dezactiveze în cel mai scurt timp, deoarece un timp îndelungat poate conduce către un cuantum al amenzii mai mare. 

În cursul anului 2016, o societate din România a fost amendată de ANSPDCP deoarece a păstrat mai mult decât era cazul (aproximativ un an) un e-mail al unui fost colaborator, invocând, printre altele, că a trebuit să păstreze adresa de e-mail deoarece clienții societății erau obișnuiți să contacteze această adresă de e-mail. Procesul-verbal a fost contestat la Tribunalul București. S-a pierdut în fond și s-a făcut apel la Curtea de Apel București.

Prin Decizia Civilă nr. 34/09.03.2017, Curtea de Apel București a statuat, printre altele, că:

există un interes legitim („Tribunalul reține că redirecționarea e-mailurilor este similară noțiunii de acces la informații, din moment ce poate vizualiza conținutul e-mailurilor trimise pe adresa de e-mail vizată. De asemenea, la data de ___, toate e-mailurile au fost recuperate, petenta având acces la conținutul acestora. Tribunalul reține că intervenția petentei pentru a urmări modul în care și-a desfășurat activitatea fostul angajat a fost legitimă.”)

nu este nevoie consimțământ, angajatorul se poate baza pe interes legitim („Totuși, potrivit art. 5 alin. (2) lit. e) din lege, consimțământul persoanei vizate nu este cerut când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terțului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate. Tribunalul reține că petenta avea dreptul de a verifica dacă obligațiile asumate în desfășurarea raporturilor contractuale cu clienții au fost respectate și nu se poate reține vreun prejudiciu față de angajatul care avea obligația de a presta activitatea pentru societate. Pentru aceste motive, Tribunalul reține că fapta sub aspectul accesării și prelucrării informațiilor din e-mailurile cu caracter profesional nu se confirmă, pe de-o parte, conținutul e-mailurilor profesionale nefiind date cu caracter personal, iar, pe de altă parte, intră sub regimul excepției reglementate de art. 5 alin. (2) lit. e) din lege.”)

angajatorii ar trebui să nu acceseze niciodată discuții personale și să le șteargă în cel mai scurt timp („Cu toate acestea, aprecierile instanței nu rămân valabile în privința e-mailurilor cu conținut privat sau din alte activități. Deși intervenienta avea obligația să utilizeze e-mailul doar în scop profesional și petenta nu avea așteptarea să regăsească aceste e-mailuri în contul intervenientei, totuși acestea au fost recuperate și stocate pentru un an, fapt ce presupune prelucrarea lor în sensul art. 3 lit. b) din lege. Interdicția impusă intervenientei nu schimbă caracterul de date cu caracter personal al e-mailurilor personale sau din alte activități. […] Pentru aceste motive, fapta se confirmă în ceea ce privește prelucrarea e-mailurilor cu caracter personal sau din alte activități.”)

La o primă lectură, apare un paradox. CEDO spune că angajatorul ar trebui să recupereze e-mailurile înainte de plecarea angajatului, iar Curtea de Apel București spune că recuperarea se poate face și după plecare, însă, în cel mai scurt timp. Luând în calcul (1) formularea „ar trebui” în loc de „trebuie” a CEDO și (2) faptul că accesul la conținutul e-mailului poate fi extrem de important, de la caz la caz, se poate aprecia dacă există un interes legitim de a accesa adresa de e-mail a fostului angajat.

 

Recomandări. Soluții. 

Având în vedere cele expuse mai sus putem concluziona și putem emite chiar o soluție care poate fi utilă companiilor aflate în această situație:

  1. Pe viitor, companiile ar trebui să aibă grijă să recupereze conținutul e-mailului înainte de plecare și, dacă se poate, în prezența angajatului.
  2. Dacă nu s-a respectat punctul 2., companiile ar trebui să recupereze în cel mai scurt timp conținutul necesar, să redirecționeze și să șteargă e-mailul. Poate fi util să informeze în acest sens angajatul și să îi propună ștergerea conținutului confidențial.
  3. În toate cazurile în care se merge pe interes legitim pentru monitorizarea și/sau accesarea e-mail-urilor după plecarea angajatului, trebuie documentată o analiză a interesului legitim care să îi permită angajatorului să aibă acces.

Rețineți faptul că GDPR nu cere perfecțiune, ci o abordare bazată pe risc, și, atâta timp cât compania depune eforturi constante pentru respectarea Regulamentului, nu ar trebui să existe probleme. Iar când e vorba despre protecția datelor cu caracter personal, ar trebui să ne punem mai des întrebări.

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (politici, proceduri, acorduri, note de informare – șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 


photo-1517479149777-5f3b1511d5ad.jpg

Un operator de transport aerian este obligat să plătească compensaţii pasagerilor pentru o întârziere de trei ore sau mai mare în cazul deteriorării unei anvelope a unei aeronave din cauza unui şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare numai dacă nu a utilizat toate mijloacele de care dispune pentru a limita întârzierea zborului

 

Un litigiu are loc între un pasager şi operatorul de transport aerian Germanwings, în legătură cu o cerere de acordare a unei compensaţii pentru întârzierea suferită în cadrul unui zbor asigurat de acesta din urmă.

Domnul Wolfgang Pauels a efectuat, la Germanwings, o rezervare pentru un zbor cu plecare din Dublin (Irlanda) și cu destinația Düsseldorf (Germania). Acest zbor a fost efectuat cu o întârziere la sosire de trei ore și 28 de minute.

Germanwings a refuzat să admită cererea de acordare a unei compensaţii formulată de domnul Pauels pentru motivul că întârzierea zborului în discuție era cauzată de deteriorarea unei anvelope a unei aeronave de către un şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare, împrejurare care trebuie calificată drept excepţională în sensul Regulamentului Uniunii privind drepturile pasagerilor1 şi care o exonerează de obligaţia sa de compensare prevăzută de acelaşi regulament.

Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln, Germania) care a fost sesizat cu soluţionarea cauzei a decis să adreseze Curţii de Justiţie o întrebare preliminară pentru a se stabili dacă deteriorarea unei anvelope a unei aeronave din cauza unui şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare (deteriorare cauzată de un corp străin) constituie în mod efectiv o împrejurare excepţională.

 

Te-ar putea interesa și:

Investigații GDPR. 10 Lucruri pe care trebuie să le știi despre controalele GDPR.

Manual implementare GDPR

 

 

Prin hotărârea pronunţată astăzi, Curtea arată că operatorul de transport aerian nu este obligat să acorde compensaţii pasagerilor în cazul în care poate face dovada că anularea sau întârzierea la sosire a zborului egală cu sau mai mare de trei ore este cauzată de împrejurări excepționale care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor rezonabile, iar în cazul apariției unor astfel de împrejurări, că a luat măsurile adaptate situației, utilizând toate mijloacele umane sau materiale și mijloacele financiare de care dispunea, pentru a evita ca acestea să conducă la anularea sau la întârzierea prelungită a zborului în cauză, fără a i se putea impune să accepte sacrificii care nu
puteau fi asumate în raport cu capacitățile întreprinderii sale în momentul relevant.

 

 

Astfel, aminteşte Curtea, pot fi calificate drept împrejurări excepționale, în sensul Regulamentului privind drepturile pasagerilor aerieni, evenimentele care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente exercitării normale a activității operatorului de transport aerian vizat și scapă de sub controlul efectiv al acestuia.

 

Te-ar putea interesa și:

Ce este GDPR? Regulament GDPR explicat în 5 minute.

 

Curtea apreciază că, deşi operatorii de transport aerian se confruntă în mod obişnuit cu deteriorarea anvelopelor aeronavelor, defecțiunea unei anvelope care își are originea exclusivă în coliziunea cu un obiect străin prezent pe pista aeroportului nu poate fi  considerată inerentă, prin natura sau prin originea sa, exercitării normale a activității operatorului de transport aerian în cauză. În plus, această împrejurare scapă de sub controlul său efectiv. În consecinţă, ea constituie o împrejurare excepţională în sensul Regulamentului privind drepturile pasagerilor aerieni.

Cu toate acestea, pentru a se exonera de obligația de compensare în temeiul Regulamentului privind drepturile pasagerilor, îi revine de asemenea operatorului de transport aerian sarcina să demonstreze că a utilizat toate mijloacele umane sau materiale și mijloacele financiare de care dispunea pentru a evita ca înlocuirea anvelopei deteriorate din cauza unui obiect străin prezent pe pista unui aeroport să conducă la întârzierea prelungită a zborului în cauză. În această privinţă şi referitor mai exact la deteriorarea anvelopelor, Curtea arată că operatorii de transport aerian sunt în măsură să dispună în toate aeroporturile pe care le deservesc de contracte de înlocuire a anvelopelor care le asigură un tratament prioritar.

Sursa 


[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



5NsvMB6arEjzGkWxkstoDj-970-80.jpg

Directiva Copyright a fost adoptată de Parlamentul European marți, 26 martie 2019 și este văzută drept legislația care va schimba internetul si așa cum îl știm noi azi și va introduce noutăți în materie de drepturi de autor. Despre noutățile aduse de Directivă, vorbim în prezentul articol. Directiva va intra în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ulterior va trebui transpusă în legislația internă de fiecare stat membru.

(Conținutul prezentului articol este o traducere neoficială a unui text al Comisiei Europene)

Ce este această Directivă?

Tehnologiile digitale au transformat modul în care conținutul creativ este produs, distribuit și accesat azi.  Noua directivă se asiguă că drepturile de autor  vor fi respectate în raport cu modul în care funcționează internetul, deoarece actualul cadru legislativ privind drepturile de autor nu abordează problemele create de noile tehnologii îndeosebi prin distribuirea conținutului în mediul online și protecția autorilor (creatorilor de conținut).

Directiva urmărește să creeze un cadru cuprinzător în care materialul protejat prin drepturi de autor, titularii drepturilor de autor, editorii, furnizorii și utilizatori să poată beneficia de reguli mai clare, adaptate erei digitale.

Urmărind acest scop, Directiva Copyright se focusează pe trei obiective principale:

  • oportunități mai largi pentru utilizarea materialelor protejate de drepturi de autor pentru educație și cercetare;
  • cetățenii vor beneficia de mai mult acces transfortalier online la conținutul protejat prin drepturi de autor; Directiva va contribui la creșterea disponibilității operelor audiovizuale pe platformele video „la cerere”, va facilita digitalizarea și difuzarea operelor care nu sunt comercializate;
  • reguli mai clare și transparente pentru platformele de tip „marketplace” unde sunt comercializate opere pentru a funcționa mai bine și a stimula crearea de conținut de calitate înaltă; un nou drept pentru presă în legătură cu utilizarea conținutului de către furnizorii de servicii online; o pozitie mai puternică a titularilor drepturilor de autor de a negocia și a fi remunerați pentru exploatarea online a conținutului protejat de către platformele unde utilizatorii postează conținut (de exemplu, Facebook) și norme mai clare de transparență pentru autori și artiști.

 

Te-ar putea interesa și:

CJUE. Încălcarea drepturilor de autor ale fotografului

Directiva privind secretele comerciale. Sfaturi practice pentru protecția secretelor.

ICCJ. Acțiune în anularea unei mărci. Noțiunea de ”marcă anterioară”

Cum va rezolva Directiva Copyright  problema „lipsei de valoare” a creațiilor online în raport cu platformele online?

Unul dintre obiectivele directivei este consolidarea poziției creatorilor și a deținătorilor de drepturi de a negocia și de a fi remunerați pentru utilizarea online a conținutului lor de către anumite platforme de conținut unde utilizatorii încarcă materialele protejate de drepturi de autor.

În conformitate cu textul adoptat pe 26 martie, platformele online sunt considerate că desfășoare acte ce intră în conținutul dreptului de autor (comunicarea sau punerea la dispoziția publicului o operă protejată de drepturi de autor) pentru care trebuie obținută o autorizație de la titularii drepturilor de autor.

În situațiile în care nu există încheiate contracte de licențiere cu deținătorii drepturilor de autor, platformele ar trebui să ia anumite acțiuni pentru a evita răspunderea. Ar trebui să depună toate diligențele pentru a obține autorizația și să elimine conținutul imediat după ce primesc o notificare în acest sens și să se asigure că previn încărcarea ulterioară a conținutului.

 

Există un regim special pentru start-up-uri?

  • platformele noi intrate pe piață vor beneficia de un regim mai puțin sever față de platformele consacrate în situația în care nu există o autorizație a titularilor drepturilor de autor;
  • regimul derogator se aplică furnizorilor de servicii online cu mai puțin de 3 ani, cu o cifra de afaceri mai mica de 10 milioane euro si cu mai putin de 5 milioane de utilizatori online;
  • cu toate acestea, dacă audiența acestor platforme este mai mare de 5 milioane de vizitatori pe lună, ele vor trebui să se asigure că materialele care au fost eliminate ca încălcând drepturi de autor, nu vor reapărea ulterior pe platformă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Cum asigură Directiva Copyright o remunerație echitabilă autorilor și artiștilor interpreți?

Directiva conține cinci măsuri diferite pentru a consolida poziția autorilor și a artiștilor interpreți.

  • o remunerație adecvată și proporțională a autorilor și artiștilor interpreți;
  • o obligație de transparență față de autori și artiști interpreți pentru a avea acces la informațiile necesare cu privire la exploatarea muncii lor;
  • un mecanism de ajustare al contractelor pentru a permite autorilor să își renegocieze remunerația atunci când remunerația stabilită inițial devine disproporționat de scăzută în raport cu succesul operei;
  • Un mecanism de revocare a drepturilor care le permite creatorilor să-și reia drepturile atunci când operele lor nu sunt exploatate; și
  • o procedură de soluționare alternativă a litigiilor pentru autori și artiști.

 

Cum va ajuta Directiva Coppyright presa și jurnalismul de calitate?

Noul drept al editorilor de presă se va aplica utilizărilor online a publicațiilor de presă de către furnizorii de servicii ai societății informaționale, cum ar fi agențiile de știri sau serviciile de monitorizare media. Obiectivul acestui drept este de a ajuta industria editorială a presei să beneficieze de pe urma unei piețe mai echitabile și să promoveze cel mai bun mediu posibil pentru a dezvolta modele de afaceri inovatoare. Noul drept consolidează poziția de negociere a editorilor de presă atunci când negociază utilizarea conținutului lor de către serviciile online.

Jurnaliștii, autori ai articolelor și celelalte publicații de presă, sunt indispensabili azi pentru pentru furnizarea unui conținut jurnalistic de încredere și de calitate. Prin facilitarea exploatării on-line a publicațiilor de presă și a eficientizării aplicării drepturilor, directiva va avea un impact pozitiv asupra acestora.

Și, pentru a se asigura că jurnaliștii vor beneficia din punct de vedere economic de dreptul editorilor de presă, directiva prevede că vor primi o parte corespunzătoare din veniturile generate.

Prin asigurarea durabilității presei, noul drept va promova mass-media independentă și de înaltă calitate, esențiale pentru libertatea de exprimare și dreptul la informare într-o societatea democratică.

 

Te-ar putea interesa și:

CJUE. Faimoasa talpă roșie a pantofilor Christian Louboutin este marcă înregistrată

CJUE. Încălcarea drepturilor de autor ale fotografului

CJUE. Utilizarea aceleiași conexiuni împreună cu alte persoane nu vă exonerează de răspundere când încălcați drepturi de autor

CJUE. A.G. O platforma online nu e obligata sa treaca numarul de telefon pentru consumatori

 

Dreptul editorilor de presă acoperă, de asemenea, părți ale publicațiilor de presă (așa-numitele “fragmente”)?

În conformitate cu textul votat de Parlamentul European, scurtele fragmente dintr-o publicație de presă nu sunt incluse în protecția oferită de noul drept. Acest lucru înseamnă că platformele online sunt libere să folosească fragmente din publicație, fără a fi obligate să solicite vreo autorizație din partea editorilor de presă.

 

Afectează noul drept al editorilor utilizatorii individuali?

Directiva Copyright nu targehtează utilizatorii individuali, ci utilizările online ale publicațiilor de presă de către platformele online, cum ar fi cele de știri. Utilizatorii de internet vor putea în continuare să dea share la articole de pe website-uri, așa cum se întâmplă și azi. Mai mult decât atât, utilizarea hyper-link-ului și folosirea scurtelor fragmente de către platformele online vor fi excluse de la scopul noului drept al presei.

 

Cum ca proteja Directiva utilizatorii de internet și libertatea lor online?

Directiva Copyright protejează libertatea de exprimare. Ea stabilește măsuri de siguranță adecvate pentru utilizatori, și stabilește clar că oriunde în Uniune sunt permise citarea, critica, recenziile, caricatura, parodia. Acest lucru înseamnă că meme-urile și alte creații de parodie pot fi folosite liber atâta timp cât nu se încalcă alte legi. Interesul utilizatorilor este, de asemenea, protejat prin mecanisme puternice de a contesta orice eliminare nejustificată de către platforme a conținutului postat.

Noile reglementări vor contribui la îmbunătățirea remunerației creatorilor.

 

Care sunt excepțiile de la aplicarea Directivei?

Excepțiile permit beneficiarului (o persoană sau o instituție) să utilizeze conținutul protejat fără autorizare prealabilă din partea titularului dreptului. Există 4 excepții obligatorii:

  • text și data mining (TDM) pentru cercetare;
  • o excepție generală TDM pentru alte scopuri;
  • scopuri educaționale;
  • protejarea patrimoniului cultural.

Scopul este acela de a deschide posibilitățile pe care tehnologiile digitale le oferă cercetării, analizei datelor, educației și conservării patrimoniului, luând în considerare și utilizările online și transfrontaliere ale materialelor protejate prin drepturi de autor.

 

Cum va facilita directiva accesul la mai mult conținut protejate prin dreptul de autor pentru educație, cultură și cercetare?

Excepția pentru text și data mining va simplifica lucrurile pentru universități și organizațiile pentru cercetare, deoarece le va permite acestora să folosească tehnologii automate pentru a analiza seturi mari de date pentru scopuri științitice, inclusiv în situația angajării în parteneriate publice-private. Acest lucru va susține inovația și cercetare, de exemplu: găsirea leacurilor pentru boli sau noi metode pentru a rezolva probleme climatice.

Complementar, excepția extinsă și pentru alți utilizatori va conduce la dezvoltarea metodei pentru analizarea datelor și la inteligență artificială.

Noua excepție pentru educație, inclusiv educația online va îmbunătăți sistemele pentru mediul online de învățare.

Noua excepție pentru protejarea patrimoniului cultural va permite bibliotecilor și altor instituții (arhive, muzee) să realizeze copii ale operelor pentru a proteja patrimoniul cultural și pentru generațiile ce vor urma.


Ce prevede Directiva despre operele care sunt în afara circuitului comercial?

Directiva Copyright introduce un nou mecanism de licențiere pentru operele care sunt în afara circuitului comercial: cărți, filme sau alte opere care sunt încă protejate de drepturi de autor sau nu mai pot fi găsite pentru a fi cumpărate. Acest lucru va facilita instituțiilor de patrimoniu cultural, precum arhivele și muzeele, să obțină licențele necesare pentru a difuza publicului, în special online și transfrontalier, patrimoniul deținut în colecțiile lor. Acest sistem facilitează instituțiilor patrimoniului cultural obținerea de licențe negociate cu organizațiile de gestiune colectivă care reprezintă titularii de drepturi relevanți.

Noile norme prevăd, de asemenea, o nouă excepție obligatorie la dreptul de autor în cazul în care nu există o organizație reprezentativă de gestiune colectivă care să reprezinte titularii drepturilor într-un anumit domeniu și, prin urmare, instituțiile patrimoniului cultural nu au o contrapartidă cu care să negocieze o licență. Această excepție așa-numită “fall-back” permite instituțiilor patrimoniului cultural să facă lucrările care nu mai sunt în circuitul comerciale disponibile pe site-uri web non-comerciale.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Care este mecanismul de negociere pentru platformele video la cerere? Cum se vor aplica noile reguli?

Deși platformele de video au crescut în popularitate (cum ar fi Netflix, Amazon Video, Universcine, Filmin, Maxdome, ChiliTV), un procent mic din opere audio-vizual sunt disponibile pe platforme de tip VoD. Mai puțin de jumătate (47%) dintre filmele europene lansate în cinema între 2005 și 2014 sunt disponibile pe cel puțin o platformă. Acest lucru se explică din dificultățile, inclusiv contractuale, în achiziționarea drepturilor.

Directiva votată prevede un nou mecanism de negociere care să sprijine disponibilitatea, vizibilitatea și circulația operelor audiovizuale, în special europene. Aceasta va simplifica procesul de înceheire a contractelor și va debloca dificultățile legate de acordarea licențelor pentru drepturile necesare pentru a pune la dispoziție filme și serii pe platformele VoD. Mai multe licențe înseamnă că mai multe opere audiovizuale europene vor fi disponibile în platformele VoD și vor avea, de asemenea, un efect pozitiv asupra tipului și varietății de lucrări puse la dispoziție pe platformele VoD.

 

Sursa aici

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Cine-răspunde-pentru-accidentul-unde-sunt-implicate-mașini-autonome_-2.png

Dreptul de retragere este unul din cele mai importante mecanisme pe care îl are la dispoziție consumatorului în situația achizițiilor online.

Hotărârea în cauza C-681/17
slewo // schlafen leben wohnen GmbH/Sascha Ledowski

 

Dreptul de retragere al consumatorilor în cazul unei achiziții online se aplică unei
saltele a cărei folie de protecție a fost îndepărtată după livrare

Ca și în cazul unui articol de îmbrăcăminte, se poate prezuma că comerciantul este în măsură ca,
prin intermediul unei curățări sau al unei dezinfectări, să facă salteaua proprie pentru o nouă
comercializare, fără a aduce atingere imperativelor de protecție a sănătății sau de igienă

 

Domnul Sascha Ledowski a achiziționat pe site-ul internet al întreprinderii germane de vânzări online slewo o saltea. La primirea bunului, acesta a îndepărtat folia de protecție care acoperea salteaua. Ulterior, el a returnat salteaua întreprinderii slewo, solicitând rambursarea prețului de achiziție de 1 094,52 euro și a costurilor returnării.

slewo este de părere că domnul Ledowski nu putea exercita dreptul de retragere de care dispune în mod normal consumatorul în cazul unei achiziții online, timp de 14 zile. Astfel, în opinia sa, Directiva privind drepturile consumatorilor1 exclude dreptul de retragere în ceea ce privește „bunurile sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă și care au fost desigilate de consumator”.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu litigiul, solicită Curții de Justiție să interpreteze directiva. Ea dorește în special să știe dacă un bun precum o saltea, a cărui protecție a fost îndepărtată de consumator după livrare, intră în sfera excluderii prevăzute de directivă.

Prin hotărârea sa pronunțată astăzi, 27 martie 2019, Curtea de justiție dă un răspuns negativ la această întrebare. În consecință, îndepărtarea, de către consumator, a foliei de protecție a unei saltele cumpărate pe internet nu îl împiedică pe acesta să își exercite dreptul de retragere.

 

 

Curtea amintește că dreptul de retragere urmărește protecția consumatorului în situația specială a unei vânzări la distanță, în care el nu are posibilitatea de a vedea produsul anterior încheierii contractului. Acest drept este, așadar, menit să compenseze dezavantajul ce rezultă pentru consumator dintr-un contract la distanță, prin acordarea unui termen de reflecție adecvat în decursul căruia acesta are posibilitatea de a examina și de a testa bunul dobândit în măsura necesară pentru a stabili natura, caracteristicile și modul de funcționare ale acestuia.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

În ceea ce privește excluderea în cauză, natura unui bun este cea care poate justifica sigilarea ambalajului său din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă. Desigilarea ambalajului unui asemenea bun face astfel să dispară garanția în materie de protecție a sănătății sau de igienă. Odată ce ambalajul a fost desigilat de către consumator și întrucât nu mai oferă o garanție în materie de protecție a sănătății sau de igienă, un asemenea bun riscă să nu mai poată fi utilizat de un terț și, astfel, să nu mai poată fi comercializat.

Potrivit Curții, o saltea, precum cea în cauză, a cărei protecție a fost îndepărtată de consumator după livrare nu intră în sfera excepției de la dreptul de retragere în cauză.

Astfel, pe de o parte, o asemenea saltea, deși este posibil să fi fost utilizată, nu pare să fie, pentru acest simplu fapt, definitiv improprie pentru o nouă utilizare de către un terț sau pentru o nouă comercializare. Este suficient în această privință să se amintească, printre altele, că una și aceeași saltea este utilizată de clienții succesivi ai unui hotel, că există o piață a saltelelor de ocazie și că saltelele care au fost utilizate pot face obiectul unei curățări în profunzime.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Pe de altă parte, în ceea ce privește dreptul de retragere, o saltea poate fi asimilată unui articol de îmbrăcăminte, categorie pentru care directiva prevede în mod expres posibilitatea returnării după probare. O asemenea asimilare este posibilă în măsura în care, chiar și în cazul unui contact direct între aceste bunuri și corpul uman, se poate prezuma că comerciantul este în măsură să le facă, după ce au fost returnate de consumator, prin intermediul unui tratament precum o curățare sau o dezinfecție, proprii pentru o nouă utilizare de către un terț și, prin urmare, pentru o nouă comercializare, fără a aduce atingere imperativelor de protecție a sănătății sau de igienă.

Curtea subliniază însă că, potrivit directivei, consumatorul răspunde pentru orice diminuare a valorii unui bun care rezultă dintr-o altă manipulare a bunului decât cea necesară pentru determinarea naturii, a caracteristicilor și a bunei funcționări a acestuia, fără însă ca el să fie
decăzut din dreptul său de retragere.

Sursa aici


[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



instagram-star-reveals-tricks-to-gain-millions-of-followers-on-the-photo-sharing-app.jpg

Consiliul pentru Publicitate din Austria (The Advertising Council) este un organism  care supraveghează industria de publicitate austriacă. Printre altele, Consiliul se concentrează pe adoptarea unui cod de etică obligatoriu pentru industria publicitară. Acest cod trebuie urmat de agenții de publicitate din Austria și impune sancțiuni în caz de încălcare. În cazul în care există încălcări, Consiliul pentru Publicitate poate emite avertizări sau solicita încetarea practicii de publicitate care încalcă regulile publicității legale.

Deoarece deciziile Consiliului pot fi făcute publice, companiile sau persoanele care nu se conformează riscă să își strice reputația. Mai mult, Curtea Supremă de Justiție din Austria ține cont în mod regulat de aceste coduri de conduită atunci când examinează practicile din industrie,

Deoarece deciziile Consiliului de Publicitate pot fi făcute publice, infractorii riscă să-și facă rău reputația sau să fie discreditați. Mai mult, Curtea Supremă de Justiție ia în considerare în mod regulat aceste coduri de etică atunci când examinează practicile din industrie, mai ales atunci când trebuie să stabilească dacă s-a respectat cerința diligenței profesionale cerută de legea concurenței.

Influencer marketing

„Influencer marketing” înseamnă a apela la bloggeri sau alte persoane influente de pe rețelele de socializare pentru a promova bunuri și servicii. Motivele pentru care se apelează la influencer marketing sunt următoarele:

  • agenții de publicitate pot apela la un influencer pentru a viza un anumit public țintă (în mod ideal, o comunitate omogenă și activă de adepți);
  • oamenii au încredere mai degrabă în recomandări decât în reclame.

Spre deosebire de recenzii, în această situație marketing-ul este realizat de o terță parte, influencerul, iar nu de agentul de publicitate. Conceptul transmiterii reclamei ascunse este problematic din punct de vedere juridic, iar consumatorii uneori nu au posibilitatea să înțeleagă unde se termină opinia personală și unde începe publicitatea ascunsă. De exemplu, influencerii ar putea:

  • să cumpere singuri un produs și să posteze despre el fără vreo implicare din partea comerciantului;
  • să utilizeze mostre gratuite, cadouri sau invitații fără vreo obligație de a cumpăra produsul;
  • să posteze despre un produs în schimbul unor mostre gratuite, cadouri sau invitații, dar fără niciun control asupra conținutului postării;
  • să aibă un contract cu o companie care îi cere să posteze despre un produs folosind conținutul furnizat de companie.

Din punct de vedere juridic, două întrebări sunt cruciale:

  • În ce condiții există o obligație de a eticheta conținutul și de a informa consumatorul că este doar marketing?
  • Ce informații (de exemplu, formularea și poziția) sunt necesare pentru a împiedica confuzia consumatorilor?

 

Te-ar putea interesa și:

 

Ca o recunoaștere a acestor tendințe și incertitudini, Consiliul pentru Publicitate a emis orientări pentru a trata influencer marketing-ul ca un mijloc specific de comunicare de marketing pentru a se asigura că există reguli în beneficiul agenților de publicitate, bloggerilor și consumatori. Deoarece influencerii pot juca rolul de model (în special față de tinerii consumatori), au fost create reguli specifice privind comportamentul acestora în ceea ce privește marketing-ul. Potrivit Consiliului pentru Publicitate, două cerințe caracterizează, în esență, activitățile de influență ca comunicări de marketing: remunerația și controlul conținutului.

Dacă noțiunea de remunerație este ușor de înțeles (ce primește influencerul în schimbyul postării), „controlul conținutului” înseamnă că firma de publicitate face sugestii cu privire postarea influencerului, cum ar fi, de exemplu, textul, structura, numărul de postări, frecvența acestora, orele și zilele în care se va posta și/sau utilizarea anumitor rețele de socializare.  Controlul conținutului devine evident în special atunci când agentul de publicitate dă influencerului un script sau un text pentru publicare și/sau acestea sunt validate înainte de publicare.

Sugestiile Consiliului cu privire la etichetare

Comunicarea de marketing a influencerului, precum orice comunicare publicitară, trebuie implementată și etichetată astfel încât consumatorul să o recunoască imediat ca publicitate. Publicitatea trebuie să fie identificabilă în mod clar de terți și să fie marcată în mod adecvat ca publicitate (de exemplu, printr-un hashtag #reclamă) la începutul postării pe social media și pe platformele relevante (de exemplu, site-uri web, bloguri sau canale). Conținutul care conține destinații de plasare a produselor ar trebui să fie etichetate cu #publicitate pentru a proteja consumatorii. Acest lucru pare să fie în conformitate cu hotărârile judecătorești anterioare (în Germania) cu privire la aceste aspecte.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În plus, Consiliul de Publicitate atrage atenția asupra următoarelor prevederi din Codul deontologic, care se consideră a avea o importanță deosebită în influencer marketing:

  • în publicitatea care vizează direct copiii și adolescenții, nu se poate face o cerere evidentă sau subliminală de a achiziționa respectivul produs;
  • influencerii nu pot folosi imagini (de exemplu selfie-uri sau fotografii personale) care promovează comportamente dăunătoare precum bilimia sau anorexia.
  • influențatorii nu pot folosi violența verbală sau mentală. Aceasta include disprețul pentru anumiți indivizi sau grupuri, insultele, amenințările sau inducerea fricii, inclusiv prin folosirea farselor.

Sursa aici 


arhive-technology-law-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord