Vinovăția în dreptul civil. Care e diferența față de dreptul penal?

Vinovăția în dreptul civil este una dintre condițiile răspunderii civile delictuale (sau contractuale), alături de fapta ilicită, de prejudiciu și de legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Vinovăția în dreptul civil poate fi vinovăție delictuală sau vinovăție contractuală[1].

Dacă nu a existat o vinovăție, în mod normal persoana nu trebuie să răspundă. Există însă situații în care este angajată răspunderea în dreptul civil chiar dacă nu există vinovăție, de exemplu părinții vor răspunde pentru faptele copiilor minori chiar dacă nu sunt vinovați de săvârșirea faptei ilicite. Vinovăția a fost definită în doctrină ca „atitudinea psihică a autorului față de faptă și urmările acesteia, raportat la momentul săvârșirii faptei[2]. Astfel, vinovăția presupune o conștientizare a semnificației faptei și a urmărilor acesteia[3], fiind vorba de „o atitudine subiectivă negativă, de neluare în considerare, de încălcare a normelor legale, atitudine ce se exprimă în forme variate – de la intenție până la simplă neglijență”[4].

În dreptul civil nu se răspunde dacă intervine o cauză care înlătură vinovăția: fapta imputabilă exclusiv victimei, fapta imputabilă unui terț pentru care autorul nu este obligat să răspundă, cazul fortuit și forța majoră[5].

De asemenea, vinovăția în dreptul civil, ca și vinovăția în dreptul penal, presupune existența unui discernământ (capacitate delictuală). Astfel, minorii sub 14 ani și persoanele puse sunt interdicție sunt prezumate relativ că nu au avut discernământ. Prezumția se poate răsturna deoarece este o prezumție relativă și, în instanță, se poate dovedi că aceștia au avut discernământ.

 



 

De câte forme este vinovăția în dreptul civil?

Art. 16 Cod Civil distinge între cele două forme de vinovăție, între intenție (dol) și culpă.

Intenția (dolul) intervine atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei și fie urmărește producerea rezultatului, fie, deși nu urmărește producerea rezultatului, acceptă posibilitatea producerii acelui rezultat.

Culpa intervine în două situații. Prima situație este aceea în care autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă (culpa cu prevedere). A doua situație este aceea în care autorul nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă (culpa fără prevedere). Art. 16 Cod Civil definește și noțiunea de culpă gravă, adică situația în care autorul a acționat cu o imprudență sau neglijență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

 



 

Care este diferența față de dreptul penal?

Oricum, aceste clasificări sunt pur teoretice deoarece în ceea ce privește vinovăția în dreptul civil, spre deosebire de dreptul penal, răspunderea nu este condiționată de existența unei forme de vinovăție[6]. Ceea ce contează este gradația vinovăției deoarece, în funcție de aceasta, uneori responsabilitatea se împarte în funcție de gradul de vinovăție. De exemplu, într-o situație de co-autorat, sarcina reparației prejudiciului se poate împărți potrivit gravității vinovăției fiecărui co-autor[7], clauzele de nerăspundere pentru prejudiciul material cauzat bunului altuia sunt valabile numai în caz de culpă ușoară sau foarte ușoară (art. 1355 Cod Civil), victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat decât dacă se dovedește intenția sau culpa gravă (art. 1354 Cod Civil)[8].

O altă diferență a vinovăției civile față de vinovăția penală este aceea că, în timp ce în dreptul penal se răspunde pentru faptele săvârșite din culpă doar dacă legea prevede, în dreptul civil autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă chiar dacă nu există o prevedere distinctă în acest sens.

 

Referințe:

[1] Sursa aici.

[2] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 151.

[3] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 370.

[4] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 196.

[5] E. Veress, op. cit., p. 153.

[6] Idem, p. 152.

[7] Ibidem.

[8] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 372.




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!