Viciile posesiei în Codul Civil: discontinuitatea, violența și clandestinitatea

În doctrină s-a afirmat faptul că posesia reprezintă „expresia juridică a îndreptățirii de a apropia și de a stăpâni bunul care constituie obiectul dreptului de proprietate privată[1]. Viciile posesiei reprezintă un subiect interesant de abordat deoarece, pentru a produce efecte juridice, o posesie trebuie să fie utilă (sau neviciată). Așa cum s-a afirmat în doctrină, „utilitatea posesiei este suma a trei calități: posesia trebuie să fie continuă, netulburată (pașnică) și publică”[2]. Posesia unui bun mobil sau imobil de către o persoană care nu este proprietar, dar se comportă ca și cum ar fi proprietar, poate conduce către anumite efecte juridice. Dacă posesia îndeplinește condițiile cerute de lege, o persoană poate dobândi dreptul de proprietate asupra respectivului bun prin prescripție achizitivă (sau uzucapiune). Însă, pentru a opera prescripția achizitivă sau pentru eficacitatea altor efecte juridice, posesia trebuie să fie lipsită de vicii. În actualul Cod Civil, viciile posesiei sunt discontinuitatea, violența și clandestinitatea.

Care sunt viciile posesiei în actualul Cod Civil?

Potrivit art. 922 Cod Civil, viciile posesiei sunt discontinuitatea, violența și clandestinitatea. Înainte de a explica separat fiecare viciu al posesiei, vom puncta anumite trăsături comune ale viciilor posesiei. În primul rând, este important de subliniat faptul că legislația civilă instituie o prezumție legală a utilității posesiei – cu alte cuvinte, Codul Civil prevede faptul că se prezumă, până la proba contrară, faptul că o posesie este lipsită de vicii. Astfel cum se arată în doctrină, „ca atare, sarcina probei aparține persoanei care invocă vicierea posesiei, putându-se folosi orice mijloc de probă. Această prezumție are aplicabilitate generală, fiind astfel prezumată până la dovada contrară fiecare dintre calitățile posesiei”[3].

 

Te-ar putea interesa și: Dreptul de uzufruct în legislația civilă română și în practică

 

În al doilea rând, în practica judiciară se reține și un al patrulea viciu al posesiei: echivocul. În doctrină s-a afirmat că posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de către posesor pot fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei. Cu alte cuvinte, posesia este echivocă atunci când nu se poate ști nici că există animus sibi hanendi, dar nici că acesta există”[4]. Potrivit unor autori, echivocul nu este un viciu veritabil al posesiei[5]. Tribunalul București explică astfel[6]:

Posesia neviciată, utilă este o condiție de bază a uzucapiunii. Prin urmare, viciile posesiei adică discontinuitatea, violenta, clandestinitatea și echivocul sunt cauze care împiedică producerea efectului achizitiv al posesiei.

Echivocul este un viciu special al posesiei, care afectează îndeosebi elementul animus. Posesia este echivocă atunci când nu se cunoaște cu certitudine dacă ea este manifestarea unui drept, autorul faptelor materiale putând să le îndeplinească fondându-se și pe un alt titlu decât acela pe care îl exhibă.

Chiar dacă dispozițiile art. 1847 Cod civil, care a preluat prevederile din legislația franceză nu enumeră și această calitate printre condițiile posesiei susceptibile să conducă la prescripția achizitivă, în practica fostei instanțe supreme s-a statuat în mod constant, începând cu anul 1970, necesitatea îndeplinirii acestei condiții în materie de uzucapiune.

De altfel, în cuprinsul art. 1853 Cod civil, care tratează detenția precară, se vorbește despre „actele ce exercităm (…) asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia”, asimilând astfel echivocul cu precaritatea.

Atât în practica judiciară, cât și în literatura de specialitate, posesia a fost considerată a fi echivocă atunci când actele săvârșite de posesor nu exprimă cu claritate un animus possidendi exclusiv.”




Nu în ultimul rând, spre deosebire de vechiul cod civil, în actualul cod, precaritatea nu mai este considerată un viciu al posesiei deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „precaritatea este mai mult decât atât [decât un viciu al posesiei], este lipsa însăși a posesiei”[7].

Discontinuitatea ca viciu al posesiei

Art. 923 Cod Civil prevede faptul că o posesie este discontinuă atunci când posesorul exercită o posesie „cu intermitențe anormale în raport cu natura bunului”, viciul discontinuității existând atunci când „faptele materiale și actele juridice care dau conținut elementului material al posesiei sunt săvârșite la intervale de timp mai mari decât este normal”[8]. Intermitențele sunt apreciate în raport cu natura bunului astfel încât posesorul nu trebuie să se afle într-un contact permanent cu bunul[9], putând exista pauze normale în stăpânirea bunului deoarece, astfel cum s-a exemplificat în doctrină, „nu trebuie, spre exemplu, stăpânită o pășune în timpul iernii”[10].

În ceea ce privește discontinuitatea, este important să subliniem două aspecte. Un prim aspect este acela că viciul discontinuității, spre deosebire de celelalte vicii, este un viciu absolut, putând fi invocat de către orice persoană interesată (art. 926 Cod Civil). Un al doilea aspect este acela că viciul discontinuității nu trebuie confundat cu întreruperea posesiei deoarece „cauzele de întrerupere a posesiei au relevanță, în principal, în materia uzucapiunii și privesc, în realitate, cursul prescripției achizitive. Viciul discontinuității are relevanță atât în privința protecției juridice a posesiei, cât și în domeniul efectelor posesiei”[11].  

Viciile posesiei: violența

Violența este un alt viciu al posesiei. O calitate esențială a posesiei este caracterul pașnic al acesteia deoarece posesia nu poate fi dobândită sau conservată prin acte de violență (e.g. agresiuni, amenințări). Potrivit art. 924 Cod Civil, este tulburată posesia dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană. Așadar, pentru a se reține violența ca viciu al posesiei, trebuie ca actele de violență să provină de la posesor, iar nu de la altă persoană. În doctrină s-a afirmat că violența pasivă – ca răspuns la un atac al unei alte persoane (e.g. legitima apărare), este o violență justificată și nu poate fi considerată un viciu al posesiei[12]. Astfel, posesia exercitată de o persoană care a dobândit un bun prin violență este viciată, în schimb, violența exercitată de un posesor pentru a se apăra în fața unor atacuri provenite de la terți nu poate fi considerată, în principiu, un viciu al posesiei. Acest viciu poate fi invocat doar de către persoana față de care posesia este tulburată (art. 926 Cod Civil).

Clandestinitatea ca viciu al posesiei

O altă calitate esențială a posesiei este publicitatea. În actuala legislație română, dacă posesia este ascunsă, aceasta este viciată. Acest viciu este specific bunurilor mobile, fiind mai greu de imaginat situații în care posesia este clandestină cu privire la bunurile imobile[13]. Acest viciu poate fi invocat numai de către persoana față de care posesia este tulburată (art. 926 Cod Civil).

Care este sancțiunea unei posesii viciate?

Cea mai cunoscută sancțiune legală a unei posesii viciate este efectul asupra calculului termenului uzucapiunii (suspendarea cursului prescripției achizitive) deoarece, astfel cum s-a afirmat în doctrină, durata de timp în care o posesie a fost viciată nu va fi luată în calcul pentru calcularea termenului legal pentru producerea efectului juridic[14]. Această sancțiune operează diferit în funcție de caracterul absolut sau relativ al viciului: în cazul discontinuității, suspendarea cursului prescripției achizitive operează față de toate persoanele, deoarece este un viciu absolut; în schimb, în cazul celorlalte vicii (violența și clandestinitatea), „suspendarea operează numai în raport cu persoanele față de care s-a ascuns posesia sau față de care s-a exercitat violența”[15].

 


Referințe:

[1] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 263.

[2] Idem, p. 60.

[3] Irina Olivia Călinescu în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 959.

[4] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 390.

[5] A se vedea, de exemplu, Valeriu Stoica, op. cit. supra, p. 63.

[6] Tribunalul București, decizia civilă nr. 946/2013, disponibilă online pe ROLII.ro.

[7] Corneliu Bîrsan, op. cit. supra, p. 393.

[8] Valeriu Stoica, op. cit. supra, p. 61.

[9] Irina Olivia Călinescu în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit. supra, p. 959.

[10] Corneliu Bîrsan, op. cit. supra, p. 391.

[11] Valeriu Stoica, op. cit. supra, p. 61.

[12] Irina Olivia Călinescu în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit. supra, p. 960.

[13] Ibidem. 

[14] Valeriu Stoica, op. cit. supra, p. 65.

[15] Ibidem. 

ALTE ARTICOLE

Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!