Supravegherea prin GPS și dreptul la viață privată
Protecția vieții private a persoanelor și evoluția tehnologică
Pe fondul evoluției tehnologice actuale se încearcă respectarea tot mai mult vieții private a persoanelor (începând de la protecția în mediul virtual și până la protecția conferită în cadrul unor măsuri de restrângere a drepturilor și libertăților în cadrul anchetei penale). Viața privată este strâns legată de persoană, iar respectarea sa a devenit mai mult decât necesară în societatea actuală. Având la bază și contextul istoric în care prima legea talionului, trecerea către protecția conferită individului în societate a avut ca punct de plecare și o cedare de libertate. Dacă am raporta acest principiu la sfera de drept, el ar fi înțeles ca furnizare sau obținere de informații cu privire la propria persoană în scopul dobândirii protecției individuale.
Este dreptul la viață privată ocrotit suficient ?
Sistemul de drept din România ocrotește viața privată atât prin legea fundamentală a statului, reprezentată de Constituția României, cât și prin prevederi legislative speciale, precum Codul civil român.
Codul civil român reglementează dreptul la viață privată în cadrul art. 71. Conform prevederilor sale, orice persoană are dreptul la respectarea vieții private. Pentru o cât mai bună protecție, completarea legislativă instituie faptul că nimeni nu poate să fie suspus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența personală, fără consimțământul său și fără respectarea anumitor limite legate de pactele și convențiile internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Legea civilă din România interzice utilizarea în orice mod a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane utilizând criteriul consimțământului și al respectării anumitor limite, în conformitate cu art. 71, alin. (3), Cod civil român.
Cu toate acestea, chiar dacă legea civilă prevede dreptul la viață privată al oricărei persoane și necesitatea respectării sale, sunt omise tocmai autoritățile abilitate pentru a asigura o protecție efectivă, eficientă a dreptului.
La acestea se adaugă Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR) care are drept scop protecția datelor cu caracter personal ale persoanei și, în consecință, protecția vieții sale private.
Restrângerea dreptului la viață privată în România
Viața privată a persoanei prezintă importanță deosebită, fiind considerată un drept fundamental în Constituția României, alături de viața intimă și familială. Cu privire la viața privată a persoanei, autorităților publice române le revine o dublă îndatorire (prevăzută de legea fundamentală a statului): de respectare și de ocrotire a acesteia. Orice amestec în sfera vieții private a persoanei trebuie să respecte anumite condiții prevăzute de lege. Astfel, atunci când se dorește restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, trebuie să fie respectate următoarele condiții, în conformitate cu art. 53 din Constituția României:
- restrângerea să fie făcută numai prin lege – orice altă modalitate prin care se realizează restrângerea dreptului la viață privată nu este legitimă;
- să fie făcută numai dacă se impune pentru următoarele subdomenii : apărare securitate națională (invocată cel mai des și care impune restrângerea dreptului la viață privată), ordine, sănătate sau morală publică, drepturi și libertăți cetățenești, desfășurare instrucție penală (subdomeniu des întâlnit și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), prevenire consecințe ale unei calamități naturale, ale unui dezastru sau sinistru deosebit de grav;
- să respecte principiul proporționalității în raport de situația care a determinat-o – nerespectarea unui atare principiu face ca restrângerea să fie ilegitimă;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu – atunci când se realizează pe criterii discriminatorii, restrângerea nu mai este conformă cu legea;
- să nu aducă atingere existenței dreptului la viață privată – vizează numai existența dreptului la viață privată, iar nu și a acțiunilor ce țin de exercitarea unui atare drept;
- să fie dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Restrângerea dreptului la viață privată ca necesitate într-o societate democratică în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)
Pornind de la condiția restrângerii exercițiului dreptului la viață privată (prevăzută în Constituția României) atunci când este necesară într-o societate democratică, vom realiza raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Condiția ce are în vedere necesitatea restrângerii exercițiului dreptului la viața privată o vom raporta la Hotărârea nr. 35623/05 din septembrie 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Uzun împotriva Germaniei.
Cauza are în vedere supravegherea prin sistem GPS a unui automobil, acțiune ce ar reprezenta în mod categoric un amestec în viața privată a persoanei. Atunci când susține necesitatea supravegherii prin GPS și o suprapune vieții private, statuând faptul că o atare supraveghere nu afectează viața privată a persoanei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se folosește de următoarele argumente:
- supravegherea prin sistem GPS a unui automobil este necesară ținând cont de starea de fapt existentă, anume suspiciunea unor atacuri cu bombă comise de o mișcare extremistă de stânga (reclamantul fiind parte din cadrul mișcării);
- supravegherea prin sistem GPS a unui automobil nu încalcă viața privată atunci când este dispusă pe o perioadă scurtă de timp (în speță pe o perioadă de 3 luni de zile);
- supravegherea prin sistem GPS a unui automobil nu încalcă viața privată câtă vreme privește numai perioada în care automobilul este condus, iar nu alte activități de natură ,,privată” (a se vedea în acest sens dezvoltat în Protecția datelor cu caracter personal și viața privată. Jurisprudența CEDO și CJUE, Nicolae-Dragoș Ploeșteanu, Vlad Lăcătușu, Darius Fărcaș, Editura Universul Juridic, București, 2018).
Te-ar putea interesa și:
Dacă am raporta interpretarea CEDO la sfera de drept din România, respectând tradițiile și principiile democratice, o astfel de restrângere ar afecta în mod categoric principiul necesității și al proporționalității în ceea ce privește viața privată a persoanei. În sensul expus, invocarea argumentului perioadei de timp (pe care Curtea o califică drept una scurtă pentru a se produce încălcarea vieții private), legea fundamentală a statului român consideră drept ingerință în viața privată a persoanei orice acțiune prin care dreptul este restrâns, indiferent de perioada de timp pe care este dispusă măsura. CEDO invocă supravegherea drept una necesară într-o societate democratică folosind ca argument final faptul că ancheta în curs avea ca obiect infracțiuni foarte grave.
Concluzii
Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de respectare a vieții private a persoanei, s-a considerat faptul că acțiunile de supraveghere prin satelit ale unui automobil ce aparținea unei persoane cu privire la care exista suspiciunea că ar fi comis infracțiuni grave (atacuri cu bombă comise de o mișcare extremistă de stânga) nu reprezintă atingere a vieții private. Pentru ca acțiunea de supraveghere să nu reprezinte o atingere sau o imixtiune în viața privată, criteriile care se impun să fie respectate viziunea CEDO, inclusiv în cursul anchetei penale, sunt următoarele:
- infracțiunile comise/asupra cărora există suspiciunea că sunt comise să fie reprezentate de infracțiuni grave (cu titlu de exemplu, infracțiuni care ar putea aduce atingere securității naționale);
- perioada în care sunt realizate acțiunile de supraveghere este una scurtă (cu titlu de exemplu, supravegherea unui automobil prin sistem satelit pe o perioadă de aproximativ 3 luni de zile);
- acțiunile de supraveghere au în vedere traseul parcurs, iar nu alte acțiuni de natură personală pe care persoana le desfășoară.
