Sancțiunile procedurale în materie civilă au o importanță deosebită, deoarece acestea au un loc bine determinat în procesului civil, având un loc bine conturat în ansamblul de garanții juridice destinate să asigure desfășurarea optimă a actului de justiție. Sancțiunile procedurale reprezintă un instrument la îndemâna judecătorului care trebuie să le adapteze în funcție de situația dată, garantând astfel legalitatea aplicării lor. Pentru a putea realiza acest lucru, este necesar ca participanții la proces să cunoască foarte bine sancțiunile în ansamblul lor, dar mai ales particularitățile fiecăreia pentru a le putea adapta în mod oportun.
Nici Vechiul Cod de procedură civilă și nici Noul Cod de procedură civilă (NCPC) nu au oferit o definiție clară a actelor de procedură civilă, lăsând aceasta sarcină doctrinei și practicii judiciare.
Autorul D. Radu definește în Dicționar de drept procesual civil actul de procedură ca fiind „orice manifestare de voință și orice operație juridică tăcută în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța de judecată, părți sau ceilalți participanți la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor lor procesuale”.
Definiția enunțată anterior exprimă trăsăturile esențiale ale actelor de procedură, anume acelea de a constitui fie manifestări de voință, fie operații juridice, în legătură cu activitatea subiecților implicați în procedura judiciară, fiind una dintre cele mai cuprinzătoare din doctrină.
Lipsa unei definiții legale a actelor de procedură se explică prin natura juridică variabilă a acestora. De aceea, în literatura de specialitate problema determinării conceptului de act procedural și a condițiilor sale de validitate este considerată ca fiind extrem de complexă; doctrina considerând că o definire a conceptului de act procedural în viitorul Cod de procedură civilă ar fi utilă.
1. Sancțiunile procedurale. Nulitatea
În general, prin nulitate se desemnează sancțiunea care intervine în urma nerespectării unor dispoziții legale[1] sau mijlocul tehnic legal ce asigură respectarea condițiilor de validitate a actului juridic[2]. Astfel, nulitatea actului este sancțiunea ce intervine în situația în care, la încheierea unui act juridic civil nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate, așadar acel act va fi lipsit în tot sau în parte de efecte juridice.
Nulitatea este considerată a fi cea mai gravă sancțiune care poate afecta actele de procedură, deoarece golește actul de procedură de efectele ce s-au avut în vedere la întocmirea sa. Aceasta se conturează ca fiind o sancțiune complexă, care intervine în momentul în care sunt încălcate dispozițiile legale referitoare la actele juridice procedurale. Natura sa complexă este relevată din numeroasele și diversele situații în care ea poate să apară, precum și din rolul important pe care îl joacă în cadrul procesului civil, contribuind la asigurarea celerității și legalității acestuia.
Există mai multe mijloace de invocare a nulității, în funcție de momentul la care se invocă și de caracterul normei încălcate. Aceste mijloace sunt excepția, apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea și contestația la executare.
Din momentul în care nulitățile sunt admise de către instanță, se produc importante efecte juridice. În principal, efectele se concretizează în invalidarea actului de procedură. Ineficiența se poate răsfrânge și asupra actelor ulterioare, în măsura în care nu pot avea o existență de sine stătătoare. Astfel, se disting două categorii de efecte[3] ale nulității unui act de procedură: efecte directe și indirecte, care se răsfrâng atât în plan procesual, cât și în plan substanțial.
Cu toate că invalidarea actului este principalul efect, nu se poate nega importanța pe care o au nulitățile în salvarea actului, înfățișându-se ca veritabile remedii procesuale. În acest sens, prevederile art. 179 alin. (2) prevăd că după declararea nulității actului de procedură, instanța, dacă este cazul va dispune refacerea acestuia, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate.
2. Decăderea
Codul de procedură civilă reglementează expres în prima teza a primului alineat din art. 185, sancțiunea decăderii, sancțiune proprie și specifică nerespectării termenelor legale imperative, dispunând că atunci ”Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.
Noțiunea de decădere exprimă ideea pierderii unui drept care nu a fost exercitat la timp sau pentru conservarea căruia nu s-au făcut la timp formalitățile prevăzute de lege. În plus, această noțiune semnifică imposibilitatea juridică de a mai exercita acel drept[4].
Decăderea, deși are fără îndoială o finalitate sancționatoare pentru neglijența manifestată de partea care nu și-a exercitat în termenul fixat de lege dreptul procesual, reprezintă și un mijloc de a stimula părțile să-și exercite drepturile cât mai rapid, în scopul înlăturării situațiilor juridice incerte.
Prin decădere, partea nu își pierde dreptul subiectiv dedus judecății, ci doar dreptul procesual care trebuia exercitat în termenul legal[5]. Astfel, art. 186 NCPC reglementează cazul în care decăderea poate fi evitată, atunci când partea dovedește că întârzierea efectuării actului de procedură în termenul determinat se datorează unor motive temeinic justificate.
3. Sancțiunile procedurale. Perimarea.
Perimarea[6] este sancțiunea procesuală ce determină stingerea procesului în faza în care se găsește (judecată sau executare silită) din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, o anumită perioadă de timp, stabilită de lege[7].
Art. 416 alin (1) NCPC statuează că „Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.” Din acest articol, se desprind cu ușurință condițiile necesare pentru a fi incidentă sancțiunea perimării.
Articolul 422 alin. (1) NCPC statuează că perimarea lipsește de efect toate actele de procedură făcute în acea instanță.
4. Prescripția extinctivă
În primul rând, Codul Civil conține reglementarea legislativă a prescipției dreptului material la acțiune. Astfel, prescripția extinctivă determină stingerea dreptului material la acțiune dacă acesta nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege (art. 2500 (1) C. Civ.). În cel de-al doilea alineat al art. 2500 C. Civ. este explicat sensul noțiunii de drept la acțiune, și anume ”dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.”
Astfel, prescripția extinctivă are natura juridică a unei sancțiuni prin efectul căreia titularul neglijent al dreptului subiectiv civil pierde o parte din mijloacele juridice de ocrotire a dreptului său, nevalorificat în termenul legal. Prin urmare, dreptul subiectiv și obligația corelativă nu mai pot fi apărate prin acțiune în justiție cu ajutorul forței coercitive a statului, ci se transformă în drepturi și obligații imperfecte sau naturale.
Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege sau de către părți înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul material la acțiune. Termenele sunt generale și speciale.
Termenul general este cel care se aplică ori de câte ori legea nu a instituit un termen special pentru un anumit caz[8]. Potrivit art. 2517 C. Civ. termenul general de prescripție este de 3 ani.
Termenele speciale sunt cele care se aplică în mod direct acțiunilor reale sau personale, neputând fi invocate prin analogie, în cazuri asemănătoare. Astfel, există termene speciale de 10 ani, de 2 ani și de un an, reglementate în Codul Civil la articolul 2518 și următoarele.
În al doilea rând, Codul Civil reglementează și prescripția dreptului de a cere executarea silită, la articolele 705 și următoarele.
Conform art. 705 din Noul Cod de procedură civilă, ”(1) Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani. (2) Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obţine executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.”
În doctrină[9], s-a afirmat faptul că prescripția extinctivă instituie o prezumție a îndeplinirii obligației de către debitor. Aceasta semnifică faptul că, din moment ce creditorul nu a introdus acțiune împotriva debitorului până la îndeplinirea termenului de prescripție extinctivă, cel mai probabil motiv este că debitorul și-a îndeplinit obligația.
Totodată, prescripția are și o funcție stimulatoare, de mobilizare a titularului dreptului pentru a și-l realiza într-un termen rezonabil, altfel riscând să își piardă dreptul de a introduce acțiune împotriva debitorului.
Nu în ultimul rând, ajută la soluționarea corectă a cauzelor judiciare întrucât consolidează stările de fapt la data la care se împlinește, fără ca aceasta să reprezinte o îngrădire a liberului acces la justiție.
5. Sancțiunile procedurale. Amenda judiciară
În Noul Cod de procedură civilă este folosit conceptul de amendă judiciară, fiind reglementat în art. 187-188, din Cartea I, Titlul VI, ca fiind acea sancțiune de drept procesual civil susceptibilă de aplicare de către instanța judecătorească unui participant la proces, constând în obligarea celui vizat la plata unei sume de bani către stat.
Așadar, trăsătura fundamentală a aceste sancțiuni este aceea că ea este aplicabilă atunci când în cursul unui proces se săvârșesc abateri de către părți, dar și de terți, respectiv alți participanți la activitatea judiciară (martori, experți, interpreți, etc.), precum și alte persoane care nu participă la activitatea judiciară (de exemplu, instanța solicită prin adresă oficială informații unei instituții publice sau private, iar aceasta refuză să răspundă).
6. Cheltuielile de judecată
Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală. Sarcina înfăptuirii justiției revine statului, iar acest principiu este aplicabil în majoritatea societăților democratice. Cu toate acestea, suportarea cheltuielilor ocazionate de înfăptuirea justiției de societate, deci de contribuabili, ar fi o sarcina excesiv de împovărătoare și inechitabilă. Astfel, este firesc ca părțile să achite anticipat anumite cheltuieli, iar la sfârșitul dezbaterilor ele să fie suportate de partea care a pierdut procesul.
Cheltuielile de judecată se înfățișează ca niște veritabile sancțiuni procedurale, întrucât partea care pierde procesul va trebui să le suporte, însă nu se poate nega nici rolul lor de a despăgubi partea care câștigă procesul, fiind astfel o frână în calea declanșării excesive de procese civile.
În concluzie, sancțiunea juridică este privită, în general, ca un element implicit al normei juridice, deși de esența dreptului nu este existența sancțiunilor, ci a unei conduite general obligatorii. Așa se face că există sisteme juridice lipsite de sancțiuni, cum ar fi dreptul internațional, și chiar instituții sau norme juridice nesancționate în adevăratul sens al cuvântului, de pildă, raporturile constituționale dintre Președinte, Parlament și Guvern, logodna sau obligația naturală. Însă, asigurarea conduitei obligatorii prevăzută de normele juridice nu se poate asigura în toate domeniile fără existența unor sancțiuni, întrucât ar echivala pe de o parte, cu lăsarea la întâmplare a unor raporturi juridice importante. Pe de altă parte, existența sancțiunilor în materie civilă contribuie la accelerarea desfășurării procesului, prin prisma faptului că părțile sunt interesate să își exercite drepturile la timp, pentru a nu fi puse în situația de a nu și le mai putea exercita.
Autor Adara-Ioana Olărescu
Te-ar putea interesa și:
Bibliografie:
[1] I. Ionașcu, E. Barasch, Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei R.S. România, București, 1967, pp.320-321.
[2] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p.293.
[3] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. revăzută, completată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp.803-806.
[4] Pop, P., Sancțiuni procedurale în procesul civil, Tomul 29, Biblioteca de drept privat, ed. Universul Juridic, București, 2016, p.183.
[5] Pop, P., Sancțiuni procedurale în procesul civil, Tomul 29, Biblioteca de drept privat, ed. Universul Juridic, București, 2016, p.216.
[6] Provine din lat. ”perimere”, care semnifică a desființa, a stinge.
[7] I. Leș, Sancțiunile, p.204; V. M. Ciobanu, Tratat, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p.224; I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. I, p.1061, nota 3.
[8] M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p.1167.
[9] L.-C. Gavrilescu, Drept Civil. Persoanele. Probele. Prescripția, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p.38.
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
