Regulamentul și Directiva Uniunii Europene se aplică diferit în România. Dreptul Uniunii are, în principiu, un efect direct, obligatoriu și prioritar. Cu toate acestea, diferențele dintre regulament și directivă prezintă numeroase aplicații practice. În acest articol, în secțiunea 1, vom vorbi despre clasificarea actelor juridice ale UE și cum se aplică acestea în dreptul intern. În secțiunea 2, vom discuta despre aplicarea directă și obligatorie a regulamentelor. În secțiunea 3, vom arata că deși directiva este condiționată de transpunere în legislația internă, ea se aplică totuși direct în România (chiar dacă nu a fost transpusă) în anumite condiții. În concluzii, vom aduce în discuție aplicarea prioritară a dreptului Uniunii față de dreptul intern și răspunderea statelor membre față de particulari pentru neaplicarea sau aplicarea greșită a dreptului european.
1.Dreptul Uniunii și efectul direct
Dreptul Uniunii Europene este format din două categorii de norme: cele cuprinse în legislația primară și cele cuprinse în legislația secundară.
Legislația primară este formată din tratatele Uniunii Europene, din principiile generale și din Carta Drepturilor Fundamentale a UE. Tratatele sunt semnate de toate țările membre UE, inclusiv de România, și ele prevăd, printre altele, care sunt valorile și obiectivele UE, cum funcționează instituțiile europene și care sunt relațiile dintre UE și celelalte state membre.
Legislația secundară este formată din regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul, Directiva Uniunii Europene și Decizia sunt obligatorii, iar recomandările și avizele nu au caracter obligatoriu, ci caracter de recomandare.
Dispozițiile din dreptul primar (tratatele, Carta) se aplică direct în România, iar particularii pot invoca direct, în fața instanțelor naționale, dispozițiile acestor acte legislative[1]. În cauza Van Gend en Loos[2], Curtea de Justiție a Uniunii Europene a admis pentru prima dată efectul direct al tratatelor[3]. Tot în acea cauză, „CJUE a stabilit și condițiile care trebuie îndeplinite ca un articol din tratate să fie considerat ca având efect direct, respectiv să fie clar, necondiționat, să instituie o obligație negativă, fără vreo rezervă din partea statului membru și independent de vreo măsură națională de implementare”[4].
Dispozițiile din dreptul secundar (Regulamentul, Directiva Uniunii Europene și Decizia) au, în general, un efect direct, excepția fiind Directiva.
2.Cum se aplică un Regulament european în România?
Regulamentul se aplică direct în fiecare stat membru, inclusiv în România, și este obligatoriu în integralitate (art. 188 TFUE). El intră în vigoare și se aplică în România, de regulă, în cea de-a douăzecea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Cu toate acestea, un regulament se poate aplica și la o dată ulterioară. De exemplu, GDPR a intrat în vigoare în 2016, însă aplicarea lui a fost amânată cu doi ani pentru a oferi timp organizațiilor să se alinieze la noile norme privind protecția datelor, acesta aplicându-se direct în România începând cu 25 mai 2018.
Ce înseamnă că un Regulament se aplică direct în România? În primul rând, nu este nevoie de o lege națională de transpunere. În cazul Directivei, în schimb, este nevoie de o lege națională care să transpună directiva. În al doilea rând, ca urmare a efectului direct, particularii (persoane fizice sau juridice etc) pot invoca direct în fața instanțelor prevederile Regulamentului. În al treilea rând, particularii sau instituțiile publice pot aplica direct prevederile Regulamentului. De exemplu, autoritatea de protecție a datelor din România (ANSPDCP) poate aplica amenzi operatorilor care încalcă dispozițiile RGPR, în mod direct, în temeiul Regulamentului GDPR. În final, iar instanțele sunt obligate să aplice dreptul Uniunii chiar din oficiu ca urmare a principiului rolului activ al judecătorului (art. 22 Codul de procedură civilă).
4.Cum se aplică Directiva europeană?
Spre deosebire de regulament, directiva nu se aplică în mod direct, ci este necesară o lege națională de transpunere. Directiva obligă România să atingă un anumit rezultat, însă îi lasă libertatea și competența de a decide măsurile naționale de transpunere (art. 288 TFUE). Termenul de transpunere în legislația internă a unei Directive este, în general, de doi ani, iar dacă România nu transpune în termen o directivă, Comisia poate demara o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor[5].
Există numeroase implicații practice ale inexistenței unui efect direct al directivelor. Pe de o parte, acest efect este limitat. Dacă România nu transpune în termen directiva Uniunii Europene sau o transpune în mod incorect, după împlinirea termenului de transpunere, persoanele private pot invoca direct dispozițiile directivei împotriva statului[6] dacă acestea sunt suficient de clare, precise și necondiționate[7]. Cu toate acestea, deși dispozițiile directivei pot fi invocate împotriva statului, ele nu pot fi invocate și împotriva particularilor[8], deoarece particularii nu au nicio vină pentru netranspunerea directivei[9]. Pe de altă parte, există totuși un efect indirect al directivelor în lumina principiului interpretării conforme[10]. După expirarea termenului de transpunere, instanțele trebuie să interpreteze dreptul național în lumina dreptului european (inclusiv în lumina directivei) sau, așa cum s-a afirmat în doctrină „ulterior expirării termenului de transpunere, instanțelor naționale le revine o obligație de a „transpune” directiva pe cale judecătorească printr-o interpretare „europeană” a dreptului național”[11].
Concluzii
În acest articol am arătat că în timp ce regulamentul are efect direct, directiva Uniunii Europene este condiționată de transpunerea în legislația României. Cu toate acestea, după expirarea termenului de transpunere, particularii pot invoca direct prevederile directivei împotriva statului în fața instanțelor naționale[12] dacă dispozițiile directivei sunt suficient de clare, precise și necondiționate pentru a putea fi aplicate[13]. Important de menționat este și faptul că dreptul Uniunii se aplică în mod prioritar față de dreptul național atunci când dreptul național intră în conflict cu dreptul Uniunii. Acest aspect este specificat în Constituția României care prevede, în art. 148 alin. (2), faptul că „[…] prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Pentru neaplicarea dreptului Uniunii sau pentru aplicarea greșită a dreptului Uniunii, poate fi atrasă răspunderea statelor, iar particularii pot fi despăgubiți pentru prejudiciile cauzate[14]. Deși dreptul Uniunii nu stabilește și mijloacele procedurale interne pentru punerea sa în aplicare, dreptul procesual intern trebuie să respecte două principii: principiul echivalenței și principiul efectivității[15]. Potrivit principiului echivalenței, căile procesuale interne pentru exercitarea drepturilor europene trebuie să fie echivalente cu cele pentru exercitarea drepturilor ce derivă din legislația internă[16]. Potrivit principiului efectivității, România trebuie să facă posibilă, prin dreptul procesual intern, exercitarea efectivă a drepturilor ce izvorăsc din legislația europeană[17].
***
Referințe:
[1] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a VI-a, trad. Laura-Corina Iordache, Georgiana Mihu, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 210-219.
[2] CJUE, Cauza 26/62, Van Gend en Loos / Administratie der Belastingen, hotărârea din 5 februarie 1963, ECLI:EU:C:1963:1.
[3] Robert Schutze, Dreptul Constituțional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, București, 2012, traducători Mihaela Banu, Mihai Banu, p. 312.
[4]Mihaela Vrabie, Protecția judiciară a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 89.
[5] Sursa aici.
[6] Robert Schutze, cit. supra, p. 323.
[7] Paul Craig, cit. supra, p. 226.
[8] Mihai Banu, Dragoş Călin, Mihai Şandru, Concedieri colective în cazul insolvenţei societăţii comerciale şi efectul direct orizontal al unei directive. Două hotărâri ale instanţelor române în context European, Revista Română de Drept European nr. 3/2014, p. 156-157.
[9] Robert Schutze, cit. supra, p. 324.
[10] Idem, p. 328.
[11] Idem, p. 329.
[12] Robert Schutze, cit. supra, p. 324; Mihai Banu, Dragoş Călin, Mihai Şandru, cit. supra, p. 156-157
[13] Paul Craig, Grainne de Burca, cit. supra, p. 226.
[14] Robert Schutze, cit. supra, p. 392-404.
[15] Paul Craig, Grainne de Burca, cit. supra, p. 252-280.
[16] Robert Schutze, cit. supra, p. 380.
[17] Idem, p. 383.
