Răspunderea pentru fapta proprie în Noul Cod Civil

Răspunderea pentru fapta proprie este una dintre formele răspunderii civile delictuale. Răspunderea pentru fapta proprie se regăsește la art. 1357 și urm. Cod Civil. Potrivit art. 1357 Cod Civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu cu vinovăție este obligat să îl repare. Acest text introduce, cu titlu de principiu, obligația generală a fiecărui individ de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană[1]. Potrivit doctrinei, „nimănui nu îi este permis să încalce ori să nesocotească drepturile și interesele legitime ale altei persoane. Oricine încalcă această regulă elementară poate fi ținut să răspundă pentru faptele sale”[2].

Din textul legal indicat anterior, se desprind cele patru condiții ale răspunderii civile pentru fapta proprie, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.

Pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta proprie, trebuie întrunite, în mod cumulativ, toate cele patru condiții indicate anterior (prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția). Astfel, răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere subiectivă deoarece se bazează pe existența unei vinovății[3].

 



Răspunderea pentru fapta proprie. Condiții

Pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta proprie, trebuie întrunite, în mod cumulativ, patru condiții, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția. Aceste patru condiții vor fi prezentate în continuare.

Prejudiciul

În doctrină s-a precizat că prin prejudiciu ar trebui să se înțeleagă rezultatele dăunătoare, patrimoniale sau morale ale încălcării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane[4]. O altă definiție a prejudiciului este „consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană”[5].

Exemple de prejudicii: pierderea capacității de muncă, sustragerea unor valori, decesul susținătorului legal al unei persoane în urma unui accident[6], prejudiciul estetic ca urmare a unui accident, suferința provocată de ruperea unei logodne, prejudiciul corporal etc.

Astfel, prejudiciul este de două feluri: prejudiciul patrimonial (economic) și prejudiciul nepatrimonial (prejudiciul moral)[7].

Care este diferența între cele două tipuri de prejudiciu, adică între prejudiciul patrimonial (economic) și prejudiciul nepatrimonial (prejudiciul moral)? Prejudiciul patrimonial poate fi evaluat în bani și are valoare economică, rezultând din încălcarea unor drepturi sau interese economice ale victimei precum încălcarea dreptului de proprietate, încălcarea altor drepturi reale, încălcarea unor drepturi de creanță[8]. În schimb, prejudiciul moral (nepatrimonial) reprezintă o durere sau suferință a victimei (e.g., atingeri aduse onoarei și demnității unei persoane, vieții private, suferința afectivă, suferința provocată de dureri fizice) și nu poate fi evaluat precis în bani[9]. Deși prejudiciul nepatrimonial nu poate fi evaluat precis în bani, persoana vătămată poate primi o compensație pentru prejudiciul suferit, sub formă de daune morale[10]. În legătură cu acordarea de daune morale, este important de precizat că inclusiv persoanele juridice pot primi, în anumite condiții, daune morale. Atunci când se acordă daune morale, trebuie respectat principiul echității, astfel încât persoana să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză[11].

Ce condiții trebuie să îndeplinească prejudiciul pentru a fi reparat?

Pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie să îndeplinească mai multe condiții, respectiv să fie cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea unui drept sau al unui interes legitim[12].

Prejudiciul cert este acel prejudiciu al cărei existență este sigură și neîndoielnică[13], iar întinderea sa poate fi stabilită[14]. Ce se întâmplă dacă prejudiciul este viitor? Mai poate fi el reparat? În doctrină s-a explicat astfel:

„De asemenea, sunt certe și prejudiciile viitoare, care încă nu s-au produs, dacă sunt întrunite două condiții: este sigur că se vor produce și evaluarea lor este posibilă în momentul în care se solicită să fie reparate; e.g., dacă victima unui accident a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deși, în bună parte, el se va produce în viitor”[15].

Este reparabil și prejudiciul rezultat din pierderea unei șanse, de exemplu situația în care unui concurent la un concurs de echitație i se otrăvește calul în dimineața concursului[16]. Într-o asemenea situație, este posibil ca autorul să răspundă și pentru prejudiciul rezultat din pierderea șansei de a câștiga respectivul concurs de echitație[17].

Prejudiciul eventual, care nu este sigur că se va produce, nu este reparabil[18].

Prejudiciul direct este acel prejudiciu care rezultă din fapta ilicită.

Prejudiciul personal înseamnă că doar persoana/persoanele prejudiciate pot/poate obține despăgubiri[19], fără a exclude acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile colective cauzate unui grup de persoane (e.g., un grup de consumatori, un colectiv de salariați)[20]. Repararea prejudiciilor colective se realizează prin intermediul unor acțiuni colective.

Prejudiciul poate rezulta din încălcarea unui drept subiectiv (drept de proprietate, încălcarea altor drepturi reale, drept de creanță, drept la viață, onoare, demnitate, drept la viață privată, drept la protecția datelor personale etc), dar și din încălcarea unor interese legitime[21]. Cu toate acestea, astfel cum a fost precizat în doctrină, pentru a se repara prejudiciul rezultat din încălcarea unui interes legitim, acesta din urmă trebuie să fie legitim, să creeze aparența unui drept subiectiv, să aibă caracter de stabilitate, să nu fie contrar legii, ordinii publice sau bunelor moravuri[22].

De asemenea, pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat anterior deoarece, într-o astfel de situație, am fi în prezența unei îmbogățiri fără justă cauză[23]. Spre deosebire de răspunderea contractuală, unde se repară doar prejudiciul previzibil, în cazul răspunderii civile delictuale, se repară atât prejudiciul previzibil, cât și cel imprevizibil.

Răspunderea pentru fapta proprie. Cum se repară prejudiciul?

Prejudiciul se repară integral, adică va cuprinde atât paguba efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat, iar reparația se realizează, în principal, în natură și, dacă reparația în natură nu este posibilă, prin echivalent (sumă globală sau prestații periodice)[24].

 



 

Fapta ilicită

Răspunderea pentru fapta proprie presupune existența unei fapte ilicite. Fapta ilicită reprezintă acțiunea sau inacțiunea contrară legii sau bunelor moravuri care conduce către încălcarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane[25]. Faptele ilicite pot fi atât comisive (e.g., distrugerea unui bun), cât și omisive (e.g., neluarea măsurilor de securitate cu privire la protecția datelor personale).

Fapta nu este ilicită și răspunderea pentru fapta proprie nu va fi atrasă dacă intervine o cauză de înlăturare a caracterului ilicit: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul superiorului, exercitarea normală a unui drept subiectiv, consimțământul victimei, îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege sau divulgarea secretului comercial pentru împrejurări grave privind sănătatea sau siguranța publică[26]. Cu toate acestea, abuzul de drept este o faptă ilicită[27].

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

Fără a intra în detalii, răspunderea pentru fapta proprie presupune existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, adică fapta ilicită trebuie să conducă către prejudiciu. Dacă fapta ilicită nu conduce către prejudiciu, nu poate fi angajată răspunderea pentru fapta proprie.

Răspunderea pentru fapta proprie și vinovăția

Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil, autorul unei fapte ilicite răspunde pentru cea mai ușoară culpă (culpa levis). În dreptul penal, se răspunde pentru culpă doar dacă există această prevedere expresă în textul infracțiunii. În schimb, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, autorul răspunde pentru orice formă de vinovăție (culpă sau intenție) și indiferent de grad deoarece, astfel cum s-a spus în doctrină, „culpa cea mai mică poate cauza un prejudiciu imens, iar o faptă săvârșită cu intenție poate determina doar un prejudiciu minor”[28].

Răspunderea pentru fapta proprie nu va fi atrasă dacă intervine unul dintre cauzele care înlătură vinovăția, respectiv fapta imputabilă exclusiv victimei, fapta imputabilă exclusiv unui terț pentru care autorul nu este ținut să răspundă, cazul fortuit și forța majoră[29].

 

Referințe:

[1] L. R. Boilă în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1626.

[2] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 318.

[3] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 135.

[4] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 348.

[5] E. Veress, op. cit., p. 136.

[6] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 145.

[7] E. Veress, op. cit., p. 136.

[8] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 349.

[9] E. Veress, op. cit., p. 137.

[10] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 350.

[11] E. Veress, op. cit., p. 138.

[12] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 351.

[13] L. R. Boilă în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1627.

[14] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 351.

[15] Ibidem.

[16] Pentru detalii, a se vedea François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, François Chénedé, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, 12e édition, 2019, p. 1005 și urm.

[17] Ibidem.

[18] E. Veress, op. cit., p. 143.

[19] L. R. Boilă în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1627.

[20] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 354.

[21] Ibidem.

[22] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 355.

[23] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 143.

[24] Idem, p. 145.

[25] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 355.

[26] E. Veress, op. cit., p. 146-150.

[27] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 357.

[28] E. Veress, op. cit., p. 146-152.

[29] Idem, p. 153.




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!