Răspunderea contractuală și răspunderea civilă delictuală sunt principalele forme de răspundere în dreptul civil. Răspunderea contractuală apare în caz de executare defectuoasă a obligațiilor asumate printr-un contract sau în caz de neexecutare totală sau parțială a obligațiilor[1]. Astfel, diferența esențială față de răspunderea delictuală este aceea că, în timp ce răspunderea delictuală își are izvorul într-un fapt juridic, răspunderea contractuală își are izvorul într-un contract sau într-un act juridic unilateral. Răspunderea civilă delictuală este o răspundere de drept comun, iar răspunderea civilă contractuală este o răspundere specială, derogatorie[2]. În doctrină s-a explicat astfel: „răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter derogator. De aceea, ori de câte ori nu suntem în prezența unei răspunderi derivând din neexecutarea unei obligații contractuale, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale”[3].
Răspunderea contractuală se află în strânsă legătură cu principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), potrivit căruia orice persoană trebuie să își execute obligațiile asumate printr-un contract la care este parte[4] deoarece contractul are valoare de lege pentru părțile sale. Dacă debitorul nu își îndeplinește obligațiile fără justificare, el este obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părți[5].
Deși contractul are forță obligatorie, în practică, sunt dese situațiile în care o persoană (debitorul) nu își îndeplinește sau își îndeplinește în mod defectuos obligațiile asumate printr-un contract, așadar cealaltă parte (creditorul) are la îndemână mai multe remedii prin care își poate valorifica drepturile din acel contract. Cel mai important remediu este executarea silită în natură, creditorul putând obliga debitorul să își execute întocmai obligația la care s-a angajat prin contract (e.g., să predea un bun, să plătească o sumă de bani, să repare un lucru).
Ce se întâmplă însă când executarea silită în natură nu mai este posibilă? Pentru a nu fi lipsit de drepturile sale, creditorul poate recurge la executarea silită prin echivalent. Potrivit art. 1530 Cod Civil, creditorul are dreptul să obțină daune-interese pentru a-i fi reparat un prejudiciu cauzat de debitor[6]. Astfel, creditorul va putea obține anumite sume de bani (i.e. daune-interese) cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare defectuoasă[7] deoarece, așa cum s-a punctat în doctrină, „creditorul are dreptul la daune-interese atât în cazul neexecutării (totale sau parțiale), cât și în cazul executării defectuoase ori cu întârziere”[8].
În doctrină s-a precizat că executarea prin echivalent prezintă interes în trei situații respectiv (i) dacă obligația are caracter intuitu personae și nu este executată de către debitor; (ii) dacă executarea obligației în natură nu mai prezintă interes pentru creditor, termenul esențial de executare fiind depășit; (iii) dacă debitorul încalcă obligația de a nu face, efectuând faptul interzis în contract[9]. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că „în cazul în care executarea în natură a obligației nu mai este posibilă, creanța inițială este înlocuită cu o altă creanță, anume aceea de despăgubire, care are drept obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de creditor”[10].
Răspunderea contractuală. Sediul materiei
Art. 1350 Cod Civil, art. 1351-1356 Cod Civil, art. 1518 Cod Civil, art. 1519 Cod Civil, art. 1530-1548 Cod Civil.
Răspunderea contractuală definiție
În literatura de specialitate, răspunderea contractuală a fost definită ca „dreptul creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate”[11]. O altă definiție a răspunderii civile contractuale este „dreptul creditorului contractual la daune-interese (despăgubiri) în cazul în care debitorul nu execută contractul sau execută într-un mod deficitar (cu întârziere sau necorespunzător calitativ ori cantitativ)”[12].
Răspunderea contractuală – condiții
Răspunderea contractuală trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, patru condiții generale și două condiții speciale[13]. Condițiile generale sunt: (1) fapta ilicită a debitorului (neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligației); (2) existența prejudiciului; (3) raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; (4) vinovăția debitorului, iar condițiile speciale sunt (1) punerea în întârziere a debitorului; și (2) inexistența unei convenții de nerăspundere[14].
Fapta ilicită
Fapta ilicită poate consta în neexecutarea (totală sau parțială) sau executarea defectuoasă ori cu întârziere a obligației principale[15]. Exemple: un tort de nuntă a fost livrat în altă zi decât ziua nunții; un imobil, obiect al contractului de locațiune, a fost predat cu o întârziere de 5 zile ceea ce a determinat chiriașul să plătească la hotel cazare suplimentară; materia primă (făina) a fost livrată cu o întârziere de 2 zile, și, ca urmare a livrării întârziate, activitatea unei fabrici de pâine a fost suspendată pe o perioadă de 2 zile.
Prejudiciul
În doctrină, prejudiciul rezultat dintr-o faptă ilicită contractuală a fost definit drept „consecința negativă, de natură patrimonială sau nepatrimonială, în defavoarea uneia dintre părți, generată de neexecutarea obligațiilor celeilalte părți”[16]. Ce cuprinde însă prejudiciul pe tărâmul răspunderii civile contractuale? În literatura de specialitate s-a explicat astfel:
„În materia răspunderii contractuale, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită (damnum emergens) de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”[17].
Prejudiciul poate fi patrimonial sau nepatrimonial/moral[18] (de exemplu, starea de anxietate a unei mirese căreia nu i-a fost livrat, conform contractului, tortul în ziua petrecerii, ci a doua zi). Cu titlu de noutate, art. 1531 Cod Civil stipulează dreptul creditorului la repararea prejudiciului nepatrimonial. În doctrină s-a explicat faptul că, pentru a înțelege importanța acestei reguli este suficient să ne gândim la ipoteza prejudiciilor corporale rezultate din executarea defectuoasă a unor contracte medical”[19].
Pentru a putea fi angajată răspunderea contractuală, prejudiciul trebuie să îndeplinească o serie de condiții[20], printre care: (i) să fie cert; (ii) să fie previzibil; (iii) să nu fie imputabil creditorului.
În ceea ce privește prima condiție (prejudiciu să fie cert), este important de punctat că poate fi reparat doar prejudiciul care poate fi determinat cu certitudine[21]. Prejudiciul cert poate fi actual sau viitor[22] (fiind cert că se va produce în viitor și poate fi determinat cu certitudine). Prejudiciul privind pierderea unei șanse poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii șansei[23].
În ceea ce privește a doua condiție (prejudiciul să fie previzibil), spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea contractuală solicită ca prejudiciul să fie previzibil, art. 1533 Cod Civil stipulând faptul că debitorul răspunde doar pentru prejudiciul pe care l-a prevăzut sau putea să îl prevadă la data încheierii contractului. Cu toate acestea, debitorul răspunde și pentru prejudiciul imprevizibil dacă neexecutarea este intenționată sau se datorează culpei sale grave[24].
A treia condiție (prejudiciul să nu fie imputabil creditorului) nu ar trebui să necesite explicații suplimentare deoarece este normal ca debitorul să nu răspundă pentru prejudiciul care a fost provocat, total sau parțial, de către creditor. Dacă prejudiciul a fost provocat doar parțial de către creditor, atunci, conform art. 1534 Cod Civil, despăgubirile se vor diminua în mod corespunzător[25]. În această situație, așa cum se explică în doctrină, „daunele-interese trebuie diminuate proporțional raportat la contribuția creditorului în producerea prejudiciului”[26].
Dacă lipsește prejudiciul, atunci nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale[27], chiar dacă există fapta ilicită. În doctrină a fost oferit următorul exemplu: „dacă furnizorul nu livrează mărfurile la termenul contractual stabilit, însă cumpărătorul achiziționează mai ieftin decât prețul inițial contractat mărfuri identice de la o terță persoană, nu există prejudiciu”[28].
Vinovăția debitorului
Pentru a fi angajată răspunderea contractuală, în actualul Cod Civil există un sistem bazat pe prezumții[29], deoarece potrivit art. 1548 Cod Civil culpa debitorului se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, indiferent că obligațiile sunt de mijloace sau de rezultat[30]. Într-o altă opinie se arată că prezumția de culpă operează doar cu privire la obligațiile de rezultat deoarece obligația este de mijloace creditorului îi revine sarcina de a dovedi faptul că debitorul nu a depus diligența necesară pentru atingerea rezultatelor[31].
Pentru a răsturna prezumția de culpă, debitorul trebuie să dovedească faptul că nu a existat nici intenție, nici culpă din partea lui[32]. Cu toate acestea, debitorul nu va răspunde dacă va dovedi că nu și-a îndeplinit obligația ca urmare a unui caz fortuit, a unui caz de forță majoră sau a vinei creditorului[33].
Punerea în întârziere a debitorului
Pentru a putea fi antrenată răspunderea contractuală, debitorul trebuie pus în întârziere de către creditor sau trebuie să se afle de drept în întârziere. Punerea în întârziere a debitorului poate fi realizată, potrivit art. 1522 Cod Civil, printr-o notificare scrisă sau prin cererea de chemare în judecată. Notificarea trebuie comunicată prin executor judecător sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. Art. 1523 Cod Civil prevede faptul că debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat în contract că simpla împlinire a termenului produce acest efect sau în alte cazuri prevăzute de lege (e.g., prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură, debitorul a încălcat o obligație de a nu face).
Inexistența unei convenții de nerăspundere
În privința convențiilor de nerăspundere, răspunderea contractuală este înlăturată doar dacă suntem în prezența unei culpe ușoare deoarece, astfel cum s-a precizat în doctrină, „dacă debitorul este exonerat de răspundere pentru o neexecutare intenționată sau din culpă gravă, atunci clauza respectivă este lovită de nulitate absolută”.
Limitarea răspunderii contractuale poate fi realizată prin anumite convenții sau clauze între părți, un exemplu oferit de doctrină este următorul:
„într-un contract se poate insera următoarea clauză: Debitorul răspunde până la limita prețului prezentului contract. Astfel, debitorul nu va răspunde peste această limită nici în situația în care prejudiciul creditorului ar fi mai mare decât prețul contractului”[34].
Care sunt principalele diferențe între răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală?
În literatura de specialitate, s-a arătat faptul că între cele două forme de răspundere există diferențe esențiale, astfel „în materie de capacitate, capacitatea delictuală are o sferă mai largă decât capacitatea contractuală; în materie delictuală prejudiciul se repară integral, cât timp în cazul răspunderii contractuale, așa cum vom vedea, se repară în general numai prejudiciul previzibil; problema limitării răspunderii se ridică în general în domeniul răspunderii contractuale; punerea în întârziere operează de drept în cazul răspunderii delictuale, însă în domeniul răspunderii contractuale este nevoie de un act formal de punere în întârziere (notificarea debitorului) etc.”[35].
Prescripția răspunderii contractuale
Termenul de prescripție este de 3 ani și, în conformitate cu art. 2528 Cod Civil, termenul de prescripție pentru răspunderea contractuală începe să curgă de la data când păgubitul (creditorul prejudiciat) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și cel care răspunde de ea.
Daunele-interese în dreptul român
Ce sunt daunele-interese? În literatura de specialitate daunele-interese au fost definite astfel: „despăgubiri în bani pe care debitorul va fi ținut să le plătească creditorului pentru repararea prejudiciului generat de neexecutarea culpabilă a obligațiilor sale”. Daunele-interese sunt de două feluri: daune-interese moratorii și daune-interese compensatorii. Daunele-interese moratorii reprezintă sumele de bani ce se plătesc pentru executarea cu întârziere a obligației. Daunele-interese compensatorii sunt sumele de bani ce se plătesc pentru neexecutarea, totală sau parțială, a obligației.
Cum se evaluează daunele-interese?
Evaluarea cuantumului daunelor-interese poate fi judiciară (de către instanța de judecată), legală sau convențională (prin acordul de voințe al părților)[36].
Evaluarea judiciară a daunelor-interese
Daunele-interese pot fi evaluate de către instanță, prin hotărârea judecătorească, evaluarea judiciară presupunând „cântărirea de către judecător a tuturor condițiilor de angajare a răspunderii contractuale”[37].
Evaluarea legală a daunelor-interese
În ceea ce privește obligațiile monetare, daunele-interese se plătesc la nivelul dobânzii stabilite de către părți, iar dacă nivelul dobânzii nu a fost stipulat în contract, se va aplica nivelul dobânzii legale[38]. Penalități de întârziere datorează, potrivit legii (art. 1536 Cod Civil), și debitorul care execută cu întârziere obligația. Într-o asemenea situație, daunele-interese vor fi egale cu dobânda legală, dobândă care va fi calculată „de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației”. Cu toate acestea, debitorul poate fi obligat să plătească mai mult decât nivelul dobânzii legale dacă poate dovedi un prejudiciu mai mare sau dacă s-a stipulat o clauză penală.
Evaluarea convențională a prejudiciului
Evaluarea convențională a prejudiciului poate fi realizată prin arvună sau prin clauză penală.
Referințe:
[1] Conform Wikipedia.
[2] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 248.
[3] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 330.
[4] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 219.
[5] Ibidem.
[6] Dacă prejudiciul este o consecință directă și necesară a neexecutării fără justificare sau culpabile a obligației.
[7] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 247.
[8] D.-A. Ghinoiu în lucrarea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 1864.
[9] E. Veress, op. cit., p. 218.
[10] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 328.
[11] D.-A. Ghinoiu în lucrarea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1862.
[12] E. Veress, op. cit., p. 219.
[13] Idem, p. 221.
[14] Ibidem
[15] D.-A. Ghinoiu în lucrarea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1864.
[16] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 256.
[17] E. Veress, op. cit., p. 222.
[18] François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, François Chénedé, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, 12e édition, 2019, p. 890.
[19] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 257.
[20] Idem, p. 256.
[21] Ibidem.
[22] E. Veress, op. cit., p. 223.
[23] Ibidem.
[24] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 257.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 223.
[28] E. Veress, op. cit., p. 223 Apud H. Kötz, European Contract Law, second edition, Oxford University Press, 2017, p. 264-265.
[29] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 255.
[30] C. Zamșa în lucrarea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1902.
[31] François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, François Chénedé, op. cit., p. 906.
[32] E. Veress, op. cit., p. 227.
[33] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 333.
[34] E. Veress, op. cit., p. 231.
[35] Idem, p. 219.
[36] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 258.
[37] Idem, p. 261.
[38] Idem, p. 261-262.
