Răspunderea civilă este alcătuită din răspunderea civilă delictuală (sau extracontractuală) și răspunderea civilă contractuală. Răspunderea civilă contractuală intervine atunci când se încalcă un contract, iar răspunderea civilă delictuală intervine atunci când se produce un prejudiciu în afara unui contract[1]. Răspunderea civilă delictuală este cea de drept comun, fiind regula, iar răspunderea civilă contractuală este excepția[2]. Dacă respectivul contract este nul sau inexistent, răspunderea va fi delictuală, iar nu contractuală[3].
Răspunderea civilă, fie că este contractuală sau delictuală, poate să existe singură sau poate să existe alături de alte forme de răspundere, după cum s-a explicat în doctrină:
„Uneori, răspunderea civilă poate să apară singură. Alteori, ea se poate cumula, poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală sau cu răspunderea administrativă sau disciplinară etc. În contextul acestui cumul de răspunderi, fiecare răspundere păstrează caracterul de sine stătător și va acționa în formele sale specifice.
De exemplu, dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întrunește elementele unei infracțiuni, în afara obligației de despăgubire – manifestare a răspunderii civile – se va aplica și pedeapsa prevăzută de Codul Penal – manifestare a răspunderii penale. La fel este de conceput un cumul între răspunderea civilă și răspunderea administrativă ori între răspunderea civilă și cea disciplinară”[4].
Răspunderea civilă delictuală își are originea în termenul „delict” și în doctrină s-a explicat că „prin delict civil se înțelege orice faptă umană ilicită săvârșită cu vinovăție, care produce un prejudiciu injust altei persoane, prin încălcarea drepturilor și intereselor sale”[5]. Astfel cum explică aceiași autori citați anterior, fapta ilicită are un domeniu larg de aplicare, cuprinzând și neexecutarea unor obligații izvorâte dintr-un fapt juridic licit (gestiune de afaceri, plata nedatorată și îmbogățire fără justă cauză) sau dintr-un act juridic unilateral[6].
De câte feluri este răspunderea civilă delictuală?
Răspunderea civilă delictuală este de trei feluri[7]:
- Răspunderea directă – răspunderea pentru fapta proprie;
- Răspunderea indirectă – răspunderea pentru fapta altei persoane (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori sau de persoane puse sub interdicție și răspunderea comitentului pentru faptele cauzate de prepuși);
- Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, răspunderea pentru ruina edificiului sau căderea sau aruncarea din imobil al unui lucru.
Care sunt funcțiile răspunderii civile delictuale?
Potrivit doctrinei, răspunderea civilă delictuală are două funcții principale: o funcție educativ-preventivă și o funcție reparatorie. În ceea ce privește funcția educativ-preventivă, în doctrină s-a explicat s-a explicat astfel:
„Conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte”[8].
Cu alte cuvinte, existența unei sancțiuni, a unei răspunderi contribuie are, astfel cum a explicat alt autor, „o influență asupra comportamentului oamenilor, de abținere și stăpânire, în general oamenii încercând să evite să săvârșească fapte juridice ilicite”[9].
Prin funcția sa reparatorie, răspunderea civilă delictuală contribuie la apărarea dreptului subiectiv încălcat prin obligația de a repara prejudiciul cauzat[10] prin acordarea unor daune sau de a compensa prejudiciul nepatrimonial prin acordarea unor daune morale.
Mai recent, în literatura de specialitate, se vorbește despre legătura dintre funcția preventivă a răspunderii civile și principiul precauției, în domenii ce țin de protecția mediului sau protecția consumatorilor[11].
Răspunderea civilă delictuală prescripție
În conformitatea cu dispozițiile art. 2517 Cod Civil şi art. 2528 alin. (1) Cod Civil, termenul de prescripție pentru răspunderea civilă delictuală este de 3 ani și începe să curgă din momentul în care cel păgubit a cunoscut saau trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Referințe:
[1] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 133.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 126.
[5] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 344.
[6] Ibidem.
[7] E. Veress, op. cit., p. 135.
[8] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 127.
[9] E. Veress, op. cit., p. 136.
[10] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 127-128.
[11] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 320.
