În funcționarea puterilor centrale ale statului (legislativă, executivă și judecătorească) se întâlnesc aceste două concepte, de separație și echilibru între puterile statale, dar și cel al puterii discreționare de acționare a acestora. Într-o analiză rapidă a celor două, apare întrebarea următoare: unde își are locul puterea discreționară în organizarea statală care este definită prin specializarea puterilor centrale?
Ce este puterea discreționară?
Pentru acest articol vom defini puterea discreționară ca fiind libertatea de apreciere pe care o au autoritățile publice în luarea de decizii în desfășurarea activității acestora. Mai mult, acest lucru nu înseamnă că autoritățile publice pot face pur și simplu ce vor, nu, competența acestora de a-și desfășura activitatea este dată de lege și este limitată de lege, astfel, exercitarea dreptului de apreciere este limitată de lege și așa trebuie să și fie.
Întrebările care rămân după ce am definit acest concept sunt: care este sfera în care o regăsim, care este utilitatea sa practică și de ce ne interesează să dezbatem acest subiect.
Astfel, în ceea ce privește sfera de utilizare a dreptului de apreciere, trebuie să avem în primul rând în vedere puterea executivă sau a autorității administrative, întrucât aceasta are o funcție foarte importantă și anume de a organiza executarea legii în concret și executarea acesteia, devenind, prin această funcție, resortul dintre puterea legislativă și destinatarii legii. În acest sens, executivul are o varietate mare de atribuții, plecând de la simpla conformare și executare a legii până la înaintarea de inițiative legislative (Guvernul, cf. art. 74 alin. (1) Constituția României) și emiterea de acte cu putere de lege (art. 115 C.R.)
Nu vom detalia toate atribuțiile pe care le înglobează autoritatea executivă, ne vom rezuma doar la o trecere neexhaustivă în revistă a acelora în care dreptul de apreciere este cel mai evident. Așadar, amintim capacitatea Președintelui României de a institui starea de urgență sau starea de urgență (art. 93 C.R.) sau de a cere poporului să își exprime opinia, prin referendum, cu privire la probleme de interes național (art. 90 C.R.) și, de asemenea, amintim capacitatea Guvernului de adopta ordonanțe cu putere de lege.
Dreptul de apreciere constă în exemplele de mai sus în interpretarea pe care Președintele României o dă circumstanțelor care cer sau nu instituirea stării de urgență sau a stării de asediu, precum și în interpretarea pe care acesta o dă sintagmei de ,,probleme de interes național’’, așadar, numai el poate aprecia necesitatea luării unor astfel de măsuri. Același lucru se întâmplă și în cazul ordonanțelor de urgență. Conform art. 115 C.R., guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai ,,în situații a căror reglementare nu poate fi amânată’’, lăsându-se loc liberei interpretări asupra sensului pe care această sintagmă îl are, permițându-i Guvernului să intervină peste legiuitor.
În al doilea rând, trebuie menționat că unii autori vorbesc și despre puterea de apreciere a Parlamentului în ceea ce privește adoptarea actelor normative, în sensul oportunității, intrării în vigoare, revizuirea legislației anterioare, cuprinsul actului normativ etc.
Puterea discreționară nu este absolută
Dreptul de apreciere nu este unul nelimitat și este și normal să fie așa, puterea discreționară se exercită cu respectarea principiului legalității, astfel aprecierea pe care autoritățile o dau, trebuie să se alinieze limitele impuse de către constituție și lege. În acest sens, Constituția României construiește o serie de mecanisme de control care previn abaterile de la limitele impuse de către aceasta.
Puterea discreționară și mecanisme de control
Mecanismele de control reprezintă, într-o formulare proprie, măsurile pe care o altă autoritate sau alte autorități sunt îndreptățite să le ia ca să prevină sau să combată încălcarea limitelor impuse de către constituție sau lege.
În concret, revenind la exemplele de mai sus, Președintele României poate instaura starea de urgență sau de asediu, însă acesta trebuie să o facă conform legii, în acest caz OUG 1/1999, solicitând încuviințarea Parlamentului în cel mult 5 zile de la luarea acestei măsuri. În acest caz, încuviințarea legiuitorului ar trebui să fie o condiție sine qua non în aplicarea acestei măsuri, iar prevederea constituțională a obligației de cere acest lucru este explicată prin faptul că, altfel, i s-ar lăsa președintelui o puterea de acționa pe cont propriu și să instaureze starea de urgență sau asediu pe o perioadă nedeterminată, lucru care ar aduce o gravă atingere exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de către ordonanța de mai sus sau poate chiar existenței acestora, lucru care este inadmisibil într-o societate care se bazează pe principiile democrației. Astfel, este de înțeles de ce este nevoie de acceptul Parlamentului în ceea ce privește atât instaurarea, cât și prelungirea unei astfel de măsuri.
În ceea ce privește capacitatea Guvernului de a adopta ordonanțe, discuția este puțin mai complexă. Dacă este vorba de ordonanțele ,,simple’’, cu putere de lege ordinară, acestea se adoptă în baza unei legi speciale de abilitare emise de către Parlament cu prevederea domeniului și a datei până la care se poate emite. În ceea ce privește discuția sensibilă ordonanțelor de urgență, pentru a nu atinge note discordante, vom aminti ca și în cazul acestora, deși își produc efectele de la publicarea în Monitorul Oficial, pentru a rămâne în picioare este nevoie ca acestea să fie adoptate de Parlament printr-o lege.
Ținem să amintim despre faptul că Guvernul este răspunzător politic în fața Parlamentului (art. 109 C.R.), astfel, legiuitorul poate angaja răspunderea acestuia printr-o moțiune de cenzură. Efectul aprobării moțiunii de cenzură este cel al demiterii Guvernului. Este relevant să legăm acest lucru de faptul că, în temeiul art. 102 C.R., Guvernul este cel care asigură realizarea politicii interne și externe conform programului său de guvernare care a primit votul de încredere al legiuitorului. Așadar, este normal ca cel din urmă, să poată retrage votul de încredere dacă nu s-a realizat programul care a primit încrederea acestuia.
Nu în ultimul rând trebuie să subliniem că nici Parlamentul nu are o libertate de acțiune deplină, întrucât actele adoptate de acesta pot fi supuse unui control de constituționalitate, astfel, poate fi sesizată Curtea Constituțională, înainte de intrarea în vigoare de către Președintele României, unul dintre președinții celor două Camere, Guvern, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului sau a unui număr de 50 de deputați ori 25 de senatori.
Puterea discreționară – Importanța dreptului de apreciere
Importanța puterii discreţionare este dată de faptul că legislaţia nu poate prevedea orice tip de situaţie care ar putea interveni în timp, iar pentru acest lucru este necesara o reglementare flexibilă care să permită intervenția rapidă a autorității competente.
Aceasta are și un rol responsabilizator, astfel, în cazul în care se restrânge foarte mult dreptul de a aprecia al executivului, acesta își transformă activitatea într-una preponderent tehnico-executivă. Așadar, existența acestui drept nu trebuie privită ca un lucru nociv sistemului de drept, întrucât ea lasă loc de acțiune în situații neprevăzute și ajuta la menținerea echilibrului între reglementări sau măsurile necesare și nevoile sociale raportate la o perioadă de timp.
Concluzii
Așadar, în contextul separației și echilibrului puterilor în stat, puterea discreționară, dacă este echilibrată cu competența legală, este o unealtă foarte utilă în ceea ce privește colaborarea și echilibrul acestora, pentru că autoritățile au nevoie de un grad de libertate să poată acționa pe terenul necunoscutului sau al surprizei, având grijă în același timp și de principiile democrației. Puterile interacționează constant, iar o separare rigidă între acestea este imposibilă într-o lume atat de dinamică.
Autor Theodor Tănase
Bibliografie:
- Ioan Muraru și Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția 15, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2017
- Amititeloaie Alexandru, Puterea politică din România contemporană şi tendinţele ei discreţionare, Ed. Junimea, Iaşi, 2009
- Apostol Tofan Dana, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;
- Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Nemira, București, 1996
- Negoiţă Alexandru, Noţiunea actului administrativ, Revista Dreptul, nr.7, 1997
- Constituția României
- OUG 1/1999
- Legea 24/2000
