Curtea Constituțională. Despre protecția martorului amenințat.

O decizie relevantă în materie de constituționalitate referitoare la dispozițiile art. 126, alin. (6) privind măsurile de protecție care se pot dispune în cursul urmăririi penale (odată cu acordarea statutului martorului amenințat), are în vedere modalitatea în care se dispun și se mențin aceste măsuri, prin raportare la situația de pericol existentă.  Atare măsuri au în vedere protecția martorului amenințat și sunt conturate în materie procesual penală prin raportare la situațiile existențe în practică – atunci când există ,,suspiciunea rezonabilă” că elemente precum viața, integritatea corporală, bunurile, libertatea sau activitatea sa profesională ar putea să fie puse în pericol, fiind o urmare a datelor furnizate către organele judiciare.

Măsurile de protecție ce se pot dispune în cursul urmăririi penale, concomitent cu acordarea statutului martorului amenințat, sunt variate, cu titlu de exemplu enunțăm :

  • Supravegherea și paza locuinței martorului amenințat;
  • Asigurarea unei locuințe temporare;
  • Protecția datelor de identitate ale martorului, acordându-se astfel un pseudonim pe care martorul îl va folosi la semnarea declarației sale;
  • Însoțirea martorului sau a membrilor săi de familie în cursul deplasărilor făcute;
  • Asigurarea protecției martorului sau a membrilor săi de familie în cursul deplasărilor;

Audierea martorului fără să fie necesară și prezența sa fizică, prin mijloace audiovideo de transmitere, cu respectarea condiției distorsionării vocii și a imaginii, când restul măsurilor nu sunt suficiente.

Atare măsuri sunt dispuse, în cursul urmării penale, de către procuror (din oficiu, sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal), în conformitate cu art. 126, alin. (2) din Codul de procedură penală.

Legea procesual penală prevede și consemnarea datelor de identitate ale martorilor asupra cărora au fost instituite măsuri dintre cele prevăzute anterior, într-un registru special, la care au acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, în condiții de confidențialitate.

 


Actul prin care se dispune acordarea statutului de martor amenințat și prin care se aplică măsurile de protecție precizate anterior, este ordonanța procurorului, care se va motiva și se va păstra în condiții de confidențialitate, în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol.

Este de obligația procurorului de a verifica, după cum precizează și legea, la intervale de timp ,,rezonabile”, dacă se mai mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție și, în caz contrar, de a dispune încetarea acestora. Încetarea măsurilor se va dispune prin ordonanță motivată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate este reprezentat de art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevede faptul că măsurile anterior precizate privind protecția martorului amenințat se mențin pe tot parcursul procesului penal, dacă starea de pericol nu a încetat. În motivarea Curții Constituționale a României, s-a arătat faptul că art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală a determinat o practică judiciară neunitară, întrucât nu este stabilit organul judiciar competent care se va pronunța asupra măsurilor de protecție ale martorului în faza de judecată.

Practica neunitară a fost generală de aprecierea instanțelor ordinare în sensul fie de autoatribuire a acestei competențe, fie de a transpune competența în sfera atribuțiilor procurorului. Criticile în materie de constituționale continuă, Curtea precizând faptul că prezentul articol nu prevede nici modalitatea în care se fac verificările, în sensul dacă ele sunt sau nu periodice și nici intervalul de timp la care se vor efectua verificările.
Omisiunea legiuitorului român este reflectată și în situația în care sunt reglementate numai soluțiile de mențiere a măsurilor de protecție numai în faza de judecată, nu și soluția încetării acestora. Se apreciază totodată faptul că legea procesual penală nu prevede printr-o normă distinctă competența instanțelor de judecată de a verifica măsurile de protecție și nici actul prin care instanța de judecată ar putea dispune menținerea sau încetarea măsurilor de protecție. Deci, structura prezentului articol vizează aprecierea prin raportare la măsurile preventive dispuse de către procuror în cursul urmăririi penale, în sensul existenței unei competențe de verificare a acestor măsuri în procedura de cameră preliminară și în procedura de judecată (instanța de fond). În sensul precizat, atunci când nu mai sunt temeiuri care să determine necesitatea menținerii unei măsuri, măsura va înceta. Prin raportare la dispozițiile Codului de procedură penală, acestea nu ar prevede în mod clar, categoric, organului judiciare ce ar avea competența de pronunțare asupra măsurilor de protecție precizate mai sus. Omisiunea există și în privința modalității de exercitare a competenței, dar și în privința menținerii măsurilor de protecție. Precizează Curtea Constituțională a României faptul că prevederile în materie procesual penală sunt ,,lipsite de claritate, precizie și previzibilitate”, în completă contradicție cu dispozițiile Constituției României, în speță art. 1, alin. (5). Conform acestuia din urmă, în România este obligatorie respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor verificările.

Curtea Constituțională a României face raportarea și la art. 24 din Constituție și la art. 21, pe care le va corobora cu dispozițiile art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală, în sensul că există o restrângere care se va realiza în mod excepțional asupra dreptului la apărare al inculpatului, nefiind menționată astfel modalitatea și procedura în care se va verifica necesitatea menținerii unei atare măsuri de protecție. Totodată, Curtea Constituțională remarcă și omisiunea legiuitorului asupra modalității de încetare a măsurilor și a unei proceduri expres reglementate în acest sens. Se consideră astfel de către judecătorul constituțional faptul că se realizează în acest fel o restrângere nelegală a exercitării dreptului la apărare. A fortiori, se precizează că administrarea probei cu martori în cursul judecății, în situația în care se mențin măsurile de protecție care au fost dispuse în cursul urmăririi penale, deși nu mai există necesitatea menținerii măsurilor, poate să determine nulitatea relativă a probelor care au fost obținute prin acest mod.

Deci, Curtea Constituțională a României a constatat faptul că prevederile art. 126, alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, realizându-se în acest fel încălcarea dreptului la apărare (derivat din dreptul la un proces echitabil) și raportat la Constituția României, dar și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

ALTE ARTICOLE

Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!