Proprietatea comună în devălmășie a fost definită în doctrină ca o formă a proprietății comune „ce se caracterizează prin aceea că bunul aparține tuturor coproprietarilor, fără ca aceștia să aibă precizată vreo cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acelui bun”[1]. Din definiție rezultă cea mai importantă diferență a proprietății comune în devălmășie față de proprietatea comună pe cote-părți: dacă la coproprietatea pe cote-părți, coproprietarii își cunosc cotele din drept (de exemplu, ½ sau 3/4), în cazul proprietății în devălmășie, nu se cunosc aceste cote. Într-adevăr, cea mai cunoscută formă de proprietate comună în devălmășie este proprietatea soților asupra bunurilor comune. Proprietate comună în devălmășie a soților asupra bunurilor comune ia naștere doar dacă soții au ales regimul comunității legale și nu regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.
Articolul 339 Cod Civil prevede faptul că bunurile dobândite în timpul căsătoriei (sub regimul comunității legale) sunt bunuri comune în devălmășie. În legătură cu acest text de lege, trebuie punctate două aspecte. Pe de o parte, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită deoarece legiuitorul a instituit prezumția de comunitate privitoare la bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei[2]. Astfel cum s-a subliniat în doctrină prin relevarea aspectelor reținute în practică, „[…] toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor face obiectul proprietății comune în devălmășie, chiar dacă în actul de achiziționare este trecut numai unul dintre soți sau cumpărarea s-a făcut din veniturile unuia dintre aceștia”[3]. Pe de altă parte, și bunurile comune pe care soții le-au dobândit înainte de căsătorie sunt prezumate a fi tot comune, până la proba contrară, dacă soții nu au încheiat un inventar al acestora[4]. Există și bunuri proprii ale fiecărui soț care nu fac parte din proprietatea comună în devălmășie (e.g. bunuri de uz personal, bunuri dobândite prin moștenire legală sau legat, bunurile destinate exercitării profesiei, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală[5]). Calitatea de bun propriu trebuie însă dovedită, iar dovada se poate realiza prin orice mijloc de probă[6].
Fiecare soț are dreptul să se folosească de bunurile comune fără acordul celuilalt soț, însă schimbarea destinației unui bun se poate realiza doar cu acordul ambilor soți[7]. De exemplu, fiecare soț poate folosi mașina familiei fără acordul celuilalt soț, dar va fi nevoie de acordul ambilor soți pentru a închiria mașina unei persoane pentru a-i schimba destinația și a o folosi pentru activități de ridesharing de tip Uber. În ceea ce privește actele juridice, fiecare soț poate face singur acte de conservare și acte de administrare, precum și acte de dobândire a unor bunuri comune[8]. În schimb, actele de dispoziție asupra bunurilor imobile (i.e. construcții sau terenuri) nu pot fi realizate decât cu acordul ambilor soți[9]. Fiecare soț poate însă încheia singur actele de dispoziție asupra bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă formalităților de publicitate[10]. Ce se întâmplă însă dacă un act juridic a fost încheiat fără consimțământul celuilalt soț atunci când consimțământul era obligatoriu? În doctrină a fost explicat astfel: „[…] În cazurile în care este necesar consimțământul expres al soților la încheierea unui act juridic, încălcarea acestei exigențe determină nulitatea relativă a acelui act, ea putând fi invocată numai de soțul al cărui consimțământ a fost ignorat. Acest soț poate însă să confirme expres sau tacit actul încheiat de celălalt soț cu încălcarea acestei exigențe. Prezumția de mandat tacit reciproc este relativă. Soțul interesat poate să facă dovada contrară, respectiv poate să probeze faptul că s-a opus la încheierea actului de către celălalt soț”[11].
Proprietatea comună în devălmășie încetează odată cu încetarea comunității matrimoniale, de exemplu la desfacerea căsătoriei sau la desființarea căsătoriei ca urmare a nulității[12]. În aceste situații, proprietatea comună în devălmășie de transformă în coproprietatea obișnuită pe cote-părți[13]. Astfel se stabilesc cotele fiecărui coproprietar și bunurile pot fi ulterior partajate prin intermediul partajului. Exemplu: Ca urmare a divorțului dintre A și B, proprietatea comună în devălmășie dintre A și B încetează și se transformă în coproprietatea obișnuită pe cote-părți, lui A revenindu-i cota de 1/3, iar lui B cota de 2/3. În continuare, A și B pot apela la partaj pentru a partaja bunurile comune.
Referințe:
[1] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 270.
[2] Idem, p. 272.
[3] Eugen Chelaru, Drepturile reale principale, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 311.
[4] „[…] Inventarul se încheie, înainte de încheierea căsătoriei, fie prin act autentic notarial, fie prin înscris sub semnătură privată”. A se vedea Eugen Chelaru, Drepturile reale principale, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 311.
[5] O listă a bunurilor proprii ale fiecărui soț poate fi consultată la art. 340 Cod Civil.
[6] „Dacă bunul propriu a fost dobândit prin legat sau donație, această dovadă se va face cu înscrisul care conține respectivul act juridic” A se vedea Eugen Chelaru, op. cit., p. 311.
[7] Corneliu Bîrsan, op. cit, p. 272.
[8] Ibidem.
[9] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 298.
[10] Idem, p. 272.
[11] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 301.
[12] Ibidem.
[13] Valeriu Stoica, op. cit., p. 302.
Politica de confidențialitate, Termeni și Condiții, Politica Cookies, Politica de livrare și Politica de retur. Documente scrise de avocat.
