Probele în procesul penal au importanță deosebită în sfera procesuală, incluzând în această categorie sfera procesual civilă și procesual penală. Prin raportare la sfera procesual penală, proba în procesul penal reprezintă, stricto sensu, orice element de fapt care contribuie la aflarea adevărului în cauză. Aceasta are un rol fundamental pentru soluționarea cauzei care a fost dedusă judecății, iar pe baza sa instanța va putea dispune soluțiile prevăzute și precizate de către lege (condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei).

Conform art. 97 din Codul de procedură penală român, proba reprezintă orice element de fapt care este utilă pentru constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei (persoanelor) care a săvârșit-o, dar și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Teza finală a art. 97 precizează faptul că, pentru a constitui probă în procesul penal, trebuie să fie întrunită și condiția de a contribui la aflarea adevărului în procesul penal.

În privința probelor sunt aplicabile mai multe reguli. În materie de administrare a probelor, în cursul urmăririi penale, revine obligația organului de urmărire penală de a strânge și de a administra probele în procesul penal, conform art. 100 din Codul de procedură penală, atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului (în cele două modalități: din oficiu sau la cerere). În ceea ce privește faza de judecată, se precizează faptul că instanța de judecată va administra probe din oficiu (dar și la cererea procurorului, a persoanei vătămate și a părților) când va considera că este necesar pentru formarea propriei convingeri. Soluția precizată de art. 100 din Codul de procedură penală cu privire la administrarea probelor este una dublată de admiterea sau respingerea cererii, în mod motivat. Cererea privind administrarea probelor se poate respinge de către organele judiciare (incluzând în această categorie organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată) în anumite situații. Acestea sunt precizate în mod concret, categoric, de către Codul de procedură penală, în cadrul art. 100, alin. (4), astfel: atunci când o probă nu este necesară, când proba este imposibil de obținut, când cererea este formulată de o persoană neîndreptățită, când administrarea probei este contrară legii, când proba nu este relevantă în raport de obiectul probațiunii și în situația în care se apreciază faptul că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei s-au administrat suficiente mijloace de probă în respectiva cauză.

Administrarea probelor în procesul penal va respecta un principiu fundamental, intitulat principiul loialității administrării probelor. Conținutul acestui principiu este reflectat prin intermediul art. 101 din Codul de procedură penală, iar conform acestuia, este oprit să se întrebuințeze amenințări, violențe, ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. În cele ce urmează vom dezvolta și sancțiunile aplicabile probelor obținute în atare fel. Conform alin. (2) din cadrul aceluiași articol, este interzisă folosirea de metode sau tehnici de ascultare care ar avea ca efect afectarea capacității persoanei ascultate, în sensul imposibilității sale de a mărturisi fapte în mod voluntar și conștient, acele fapte constituind obiectul probei. În situația în care chiar persoana ascultată ar consimți la ascultarea sa prin utilizarea unor atare mijloace, legea păstrează interdicția ca fiind una validă, dincolo de consimțământul persoanei care ar urma să fie ascultată. O altă interdicție pe care legea procesual penală o prevede este valabilă pentru organele judiciare penale (aplicabilă și persoanelor care acționează pentru organele judiciare penale), în sensul imposibilității acestora de a provoca  o persoană la săvârșirea sau la continuarea săvârșirii unei fapte de natură penală, pentru a obține probe în procesul penal. Atare interdicție prevăzută în cadrul alin. (3) este una benefică și vădit îndreptată către protecția persoanelor în sfera procesual penală.

Cu privire la probele în procesul penal, după cum am precizat anterior în cadrul articolului, sancțiunea aplicabilă probelor obținute în manieră nelegală este reprezentată de excluderea probelor și de imposibilitatea de folosire a acestora în procesul penal. Prevederile art. 102 din Codul de procedură penală sunt relevante în acest sens. Este precizat faptul că probele care au fost obținute prin tortură sau probele care derivă din probele obținute prin tortură, nu pot să fie folosite în cadrul procesului penal. De asemenea, legea exclude folosirea în procesul penal a probelor obținute în mod nelegal. Cu privire la actele prin care fie s-a dispus, fie s-a autorizat administrarea probei, fie prin care s-a administrat proba, determină excluderea probei din procesul penal. În materie de constituționalitate cu privire la art. 102, alin. (3) din Codul de procedură penală, privind nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei, sau prin care s-a administrat proba, este relevantă Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale a României. Cu privire la această decizie, Curtea Constituțională a României a constatat că dispozițiile sunt constituționale numai în măsura în care prin sintagma ,,excluderea probei” se va înțelege și ,,eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei”.

Aprecierea probelor în materie procesual penală va respecta regulile art. 103 din Codul de procedură penală. În sensul precizat, probele nu vor avea o valoarea care a fost stabilită anterior de către lege, ci ele vor fi supuse liberei aprecieri a organelor judiciare (organe de cercetare penală, procuror, judecător de drepturi și libertăți, judecător de cameră preliminară, instanță de judecată). O prevedere importantă este reflectată prin intermediul alin. (2) al aceluiași articol, în sensul în care atunci când instanța de judecată trebuie să ia o decizie cu privire la existența unei infracțiuni și la existența vinovăției inculpatului în cauză, aceasta trebuie să facă trimitere la toate probele existente și evaluate. Instanța de judecată va putea dispune condamnarea unei persoanei numai în situația în care are convingerea, conform art. 103, alin. (2) din Codul de procedură penală, că acuzația a fost dovedită (dincolo de orice îndoială rezonabilă).