Principiul supremației dreptului UE: între valori europene și identitate națională

Principiul supremației dreptului Uniunii Europene nu este un principiu nou. El a luat naștere în anul 1964 în celebra cauză Costa/ENEL aflată pe rolul Curții Europene de Justiție (CEJ). Litigiul principal din Italia viza o factură neplătită la electricitate. Domnul Costa a invocat în fața instanțelor naționale italiene, printre altele, faptul că legislația italiană de naționalizare a companiilor de electricitate (din 1962) încălca legislația europeană – Tratatul de la Roma (din 1958). Instanțele italiene au fost de părere că legislația națională de naționalizare a prevalat asupra Tratatului de la Roma deoarece legislația națională era posterioară tratatului (lex posterior derogat legi anteriori/priori). Curtea Europeană de Justiție, prin hotărârea din 15 iulie 1964, a hotărât că o legislație națională ulterioară nu poate deroga de la prevederile unui tratat european fără a afecta „fundamentul juridic al Comunității înseși”. În cuvintele Curții:

„[…] având în vedere că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului și care este obligatorie pentru instanțele acestora […]

dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune, așadar, în considerarea naturii sale specifice originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție fundamentul juridic al Comunității înseși […]

că transferul operat de către state, din ordinea lor juridică internă în beneficiul ordinii juridice comunitare, al drepturilor și obligațiilor corespunzătoare dispozițiilor din tratat are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane în raport cu care nu poate avea întâietate un act unilateral ulterior incompatibil cu noțiunea de Comunitate; […]”

 


Abordarea Curții vizavi de principiul supremației a rămas fermă, Curtea reafirmând principiul în numeroase alte cauze ulterioare. O altă cauză relevantă este Simmenthal unde, astfel cum se arată în doctrină, „CEJ a dezvoltat în continuare principiul supremației clarificând că acesta se aplică indiferent dacă dreptul național este anterior sau ulterior față de dreptul UE. O măsură UE făcea inaplicabilă orice dispoziție contrară din dreptul național și împiedică adoptarea noului drept național care ar intra în conflict cu dreptul Uniunii”[1].

Interesant este faptul că, deși au trecut peste 50 de ani de la hotărârea în cauza Costa/Enel și în ciuda activismului viu al Curții, principiul supremației dreptului Uniunii Europene nu a fost încă „legiferat”: pe de o parte, încercarea de a legifera principiul supremației a eșuat odată cu Tratatul Constituțional și, pe de altă parte, supremația a fost omisă din structura centrală a Tratatului de la Lisabona[2]. Cu toate acestea, principiul supremației a fost inclus, într-o formulare destul de ambiguă în Declarația 17 privind supremația, declarație anexată Tratatului de la Lisabona. Această declarație prevede, printre altele, faptul că neincluderea principiului supremației în viitorul tratat „nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie”. De aici rezultă cel puțin două aspecte: primul aspect – efectul juridic al Declarației 17 este, astfel cum s-a afirmat în doctrină, limitat[3] și al doilea – principiul supremației rămâne un stabilit pe cale jurisprudențială.

Cu alte cuvinte, principiul supremației nu izvorăște direct din lege, ci din jurisprudență și deși acest articol nu va discuta în ce măsură jurisprudența CJUE este un veritabil izvor de drept, este necesar a sublinia faptul că, în ceea ce privește principiul supremației, există două perspective: o supremație absolută (perspectiva europeană) și o supremație relativă (perspectiva națională)[4]. Supremația absolută reflectă o perspectivă categorică a CJUE: orice normă a dreptului UE este superioară și prioritară față de orice dispoziție a dreptului național, inclusiv față de constituțiile naționale[5]. În același timp, există și o perspectivă națională a unor state membre cu privire la o supremație relativă a dreptului european potrivit căreia dreptul european are supremație „asupra unui anumit drept național, însă nu asupra întregului drept național”[6]. Este ușor de intuit că supremația dreptului european asupra constituțiilor naționale este un fenomen dificil de procesat. Are dreptul european supremație față de constituțiile naționale? Poziția CJUE în cauza Melloni a fost clară: în situația unui conflict, dreptul UE are prioritate față de constituțiile naționale, chiar și atunci când prevederile constituționale sunt mai favorabile pentru persoanele fizice. Cu toate acestea, unele state membre nu acceptă supremația dreptului UE asupra constituțiilor naționale sau acceptă o supremație limitată și condiționată. Cea mai puternică poziție este cea a Curții Constituționale din Germania (Solange II), poziție care exprimă faptul că supremația dreptului UE este condiționată de asigurarea unei protecții efective a drepturilor fundamentale la nivel european. Per a contrario, potrivit Curții Constituționale germane, supremația dreptului european poate fi contestată în măsura în care nu se asigura un nivel adecvat de protecție a drepturilor fundamentale prin intermediul dreptului UE și prin intermediul jurisprudenței CJUE. Supremația dreptului UE a fost contestată anul trecut printr-o hotărâre a Curții Constituționale din Germania[7], hotărâre ce a determinat CJUE să publice un comunicat de presă prin care a subliniat că „instanțele naționale sunt obligate să asigure că dreptul Uniunii are efect deplin. Aceasta este singura modalitate de a se asigura egalitatea statelor membre în Uniunea creată de acestea”[8]. Poziția Curții din 2020 este similară cu poziția sa din anul 1964 în cauza Costa/Enel: lipsa unui efect deplin al dreptului UE (i.e. supremație, prioritate) poate conduce către afectarea „fundamentul juridic al Comunității înseși”. Cu toate acestea, supremația relativă continuă să fie reflectată și în alte state europene, printre care Italia și Franța, state ale căror instanțe nu acceptă faptul că dreptul UE este superior Constituției[9]. Alte state, printre care Belgia, acceptă supremația dreptului UE inclusiv față de constituțiile naționale[10].

CONCLUZIE

Deși CJUE are o perspectivă absolută asupra supremației dreptului european, realitatea juridică actuală este fragmentată: unele state acceptă supremația dreptului UE asupra întregului drept național, iar alte state nu acceptă supremația dreptului european asupra Constituției. Supremația relativă poate conduce către o formă de pluralism constituțional în cadrul căreia competiția va fi câștigată de legea care oferă o protecție mai ridicată a drepturilor fundamentale. Într-o atare competiție acerbă, Uniunea Europeană va trebui să determine cum poate garanta cea mai ridicată protecție a drepturilor fundamentale fără subminarea funcționării pieței interne.  

 

Articol scris de Ruxandra Sava

 

Referințe:

[1] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a VI-a, trad. Laura-Corina Iordache, Georgiana Mihu, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 301-302.

[2] Monica Claes în lucrarea Anthony Arnull, Damian Chalmers (eds.), The Oxford Handbook of European Union Law, Oxford University Press, 2015, p. 179.

[3] Idem, p. 201.

[4] R. Schütze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, București, 2012, p. 344-360.

[5] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit. supra, p. 298.

[6] R. Schütze, op. cit. supra, p. 354.

[7] Conform  euronews.com.

[8] Comunicatul de presă este disponibil la următoarea adresă.

[9] Paul Craig, Grainne de Burca, op. cit. supra, p. 324-331.

[10] Conform Wikipedia.




























Ruxandra Sava

Ruxandra Sava

Ruxandra Sava (CIPP/e, LL.M. in EU Law) is a Romanian lawyer, member of Bucharest Bar. E-mail: ruxandra.sava@legalup.ro.

AFLĂ MAI MULTE!