Principiul subsidiarității în dreptul Uniunii – o scurtă introducere

În Uniunea Europeană, legislația (e.g. regulamente, directive, decizii) se adoptă conform unor reguli bine definite, potrivit unor puteri împărțite între statele membre și Uniunea Europeană și conform unor principii (principiul atribuirii de competențe, principiului proporționalității, principiul subsidiarității). Astfel, UE poate legifera doar în domeniul unde a fost împuternicită, prin tratate, de către statele membre (principiul atribuirii de competențe). Astfel cum s-a afirmat în doctrină, „legiuitorul unional este – în general – un legiuitor subsidiar. Exercitarea competențelor sale neexclusive este restricționată prin principiul subsidiarității”[1]. UE are mai multe competențe, respectiv (i) competențele exclusive – în cadrul competențelor exclusive doar UE poate adopta legislație, statele membre neavând posibilitatea să reglementeze intern aceste domenii (e.g. mediul, concurența în piața internă, politica monetară pentru țările ce au ca monedă euri); (ii) competențe partajate cu statele membre, unde atât UE, cât și statele membre pot adopta legislație; (iii) competențe de coordonare/sprijinire.

În privința competentelor exclusive ale UE, lucrurile sunt, în principiu clare: doar UE are competența de a elabora legislație în acele domenii, iar statele membre trebuie să se a abțină a reglementa acele domenii. Lucrurile încep să se complice în situația competențelor partajate, unde atât UE, cât și statele membre au competența de a legifera. Pentru a se stabili un echilibru între cele două puteri de legiferare (ale statelor membre și ale UE), s-a născut principiul subsidiarității. S-a afirmat faptul că acest principiu este un principiu specific regimurilor federale[2]. În doctrină s-a afirmat că principiul subsidiarității reprezintă un principiu care rezolvă conflictul de competențe între UE și statele membre[3].  

Principiul proporționalității este consacrat legal la art. 5 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (în continuare „TUE”) și în Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiului subsidiarității și principiului proporționalității. Principiul subsidiarității este definit în art. 5 alin. (3) din TUE într-o formulă destul de ambiguă:

„În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Din interpretarea textului anterior, rezultă că, pentru ca Uniunea să adopte legislație în domenii care nu sunt de competența sa exclusivă, trebuie îndeplinite două condiții. Prima condiție se referă un „criteriu al insuficienței naționale”[4] – la imposibilitatea statelor membre de a realiza obiectivele acelei acțiuni, atât la nivel central, cât și la nivel regional și local. A doua condiție se referă la „criteriul eficienței comparative”[5] – posibilitatea Uniunii de a realiza mai bine obiectivele, la nivelul Uniunii. În doctrină s-a arătat că, atunci când în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE”) se solicită anularea unui act al UE pentru încălcarea principiului subsidiarității, CJUE are tendința de a evalua doar primul criteriu[6]. Cu alte cuvinte, conform autorilor citați anterior, au existat spețe unde CJUE a considerat că a fost respectat principiul subsidiarității chiar dacă a fost luat în calcul doar criteriul insuficienței naționale (imposibilitatea statelor membre de a realiza obiectivele acelei acțiuni), nefiind luat în calcul și „criteriul eficienței comparative[7] – posibilitatea Uniunii de a realiza mai bine obiectivele, la nivelul Uniunii. Cu alte cuvinte, CJUE considerat că UE are competența de a legifera chiar în lipsa unei evaluări obiective din care să reiasă că UE poate realiza mai bine obiectivele decât statele membre. Unii autori au mers atât de departe încât au afirmat că CJUE nu a dorit să ia în serios principiul subsidiarității[8].

 

Referințe:

[1] R. Schütze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, București, 2012, p. 185.

[2] R, Schütze, T. Tridimas (ed.), Oxford Principles of European Law. Volume I: The European Union Legal Order, Oxford University Press, 2018, p. 222.

[3] Ibidem.

[4] R. Schütze, cit. supra n. 1, p. 177.

[5] Ibidem.

[6] R, Schütze, T. Tridimas (ed.), Oxford Principles of European Law. Volume I: The European Union Legal Order, Oxford University Press, 2018, p. 233.

[7] Ibidem.

[8] R, Schütze, T. Tridimas (ed.), cit. supra n. 2, p. 233.

 






















AFLĂ MAI MULTE!