Principiul relativității efectelor contractului (res inter alios acta aliis nec nocet nec prodest), reprezintă principiul potrivit căruia un contract produce efecte juridice obligatorii numai între părți, cu excepția situațiilor în care legea prevede altfel (art. 1280 Cod Civil). Acest principiu se află în strânsă legătură cu principiul forței obligatorii a contractului stipulat (art. 1270 Cod Civil) potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Principiul relativității efectelor contractelor este apropiat de principiul Privity of Contract din Common Law, principiu ce expune faptul că, de regulă, un contract dintre A și B nu poate fi acționat în justiție de C[1]. Or, din moment ce orice încheiere a unui contract necesită existența consimțământului unei părți, rezultă în mod evident că un contract nu poate crea obligații în sarcina unei persoane ce nu a consimțit la încheierea contractului. Cu alte cuvinte, un contract nu poate obliga o persoană, fără consimțământul acesteia. Astfel, așa cum s-a afirmat în doctrină, „efectele contractului nu se produc însă decât între părți, adică între persoanele care au consimțit la încheierea sa. Restul persoanelor nu sunt legate de contract, în sensul că nașterea raportului contractual nu generează drepturi și obligații în favoarea sau în sarcina lor”[2]. Alt autor, citând o hotărâre a Curții de Apel Cluj, explică principiul relativității efectelor contractractului astfel:
„Într-un contract generator de obligații, ca și contractul de împrumut, nu poate deveni creditor sau debitor decât acela care a consimțit personal ori prin reprezentant la împrumut. Efectul relativ al forței obligatorii a actelor juridice își află explicația și fundamentul în natura actului juridic. Fiind esențialmente voluntar, este firesc ca actul juridic să fie obligatoriu numai pentru aceia ce și-au dat consimțământul”[3].
S-a afirmat, totodată, faptul că principiul relativității efectelor contractului decurge din principiul independenței indivizilor[4].
Principiul relativității nu este un principiu absolut, însă excepțiile de la acest principiu pot fi stabilite doar prin lege[5]. În doctrină se face distincția între excepțiile aparente și excepțiile veritabile (sau reale) de la principiul relativității efectelor contractelor, exemplul clasic de excepție aparentă de la acest principiu fiind promisiunea pentru altul[6] sau, promisiunea faptei altuia. Se consideră că fac parte din categoria excepțiilor veritabile contractul colectiv de muncă, acțiunile directe propriu-zise, contractul în favoarea unei terțe persoane – stipulația pentru altul[7].
Principiul relativității și actele juridice unilaterale
Cum se aplică principiul relativității actelor juridice unilaterale? În doctrină a fost explicat astfel:
„În ceea ce privește principiul relativității efectelor contractului (art. 1280 Cod Civil) și transpunerea sa la actul juridic unilateral, ea presupune o distincție prealabilă între terți: terțul destinatar al actului unilateral și ceilalți terți. De regulă, în cazul actelor unilaterale supuse comunicării, efectele acestora față de destinatar nu se produc decât după momentul acceptării beneficiului actului unilateral de către acesta. Aplicabilitatea principiului până la acel moment este absolută, în sensul că nu se nasc drepturi și obligații nici în favoarea și nici în sarcina destinatarului. În ceea ce privește efectele față de terți, aplicabilitatea principiului este, de regulă, absolută”[8].
Referințe:
[1] Jesse W. Lilienthal, Privity of Contract, Harvard Law Review, Vol. 1, No. 5 (Dec. 15, 1887), pp. 226-232.
[2] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 142.
[3] E. Veress,
Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 74.
[4] Sursa aici.
[5] Cristina Zamșa în lucrarea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1347.
[6] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, op. cit., p. 151.
[7] Ibidem.
[1] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 285.
